ERIC EMMANUEL SCHMITT Cea mai frumoasa carte din lume

Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri – Eric-Emmanuel Schmitt

Am început să tai de pe lista de lecturi din această vară și este gata prima fișă, poate sunteți în căutare de idei noi de lectură:

Titlu: Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri 

Autorul: Eric-Emmanuel Schmitt

Ediția: 2017

Editura: Humanitas Fiction

Titlul original: Odette Toulemonde et autres histoires

Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri de Eric Emmanuel Schmitt mi-a sărit în ochi pe lista de lecturi de vacanță din cauza autorului, căci el a scris Oscar și Tanti Roz, carte care mi-a plăcut foarte mult. Mi-am amintit repede cât de mult îmi place stilul în care scrie, așa că mi-am cumpărat-o.

Volumul acesta este alcătuit din opt povestiri de iubire. Descrierea de pe ultima copertă mi-a creat impresia unei cărți siropoase (minunat, exact ce-mi lipsea! 🙁 ), dar m-am înșelat. 

Subiectul povestirilor: 

  1. Wanda Winnipeg

Din modul în care i se adresau ceilalți oameni Wandei am înțeles că este o persoană importantă (poate un inventator? o actriță? oricum o persoană care a realizat ceva important). M-am gândit că poate e o doamnă de treabă, deschisă la minte – greșit. Era o persoană foarte cunoscută din cauza unui divorț. După ea, în viață există două principii: să știi să te căsătorești și să știi să divorțezi. La aceste două lucruri era maestră. Acum este o femeie foarte bogată, divorțată, care nu este interesată într-o relație serioasă. Face doar ce are chef, fără niciun stres. Avea și un gigolo personal, Lorenzo, și, cum ziceam, face tot ce vrea mușchiul ei. Începeam să cred că este o adevărată nesuferită, dar aceasta se întâlnește cu Cesario – primul bărbat din viața ei – întâmplare ce duce la dovada existenței sufletului Wandei. Acesta încă încerca să picteze, dar nu i se vindeau tablourile. Wandei i s-a făcut milă de el, așa că a făcut rost de câteva vânzări.

  1. E o frumoasă zi cu ploaie

Puține fete se puteau lăuda cu atâtea aventuri ca Helene. Cele care ajunseră aproape de performanța ei colecționau amanții din voracitate sexuală sau din instabilitate psihică; Helene, în schimb, îi colecționa din idealism.

Din acest paragraf am înțeles ce tip de femeie e. M-a surprins faptul că, până la urmă, s-a îndrăgostit de Antoine și că are doi copii cu el. Povestea chiar este frumoasă, până când moare Antoine. Soția sa dă curs visul lui neîmplinit, cel de a călători. Credeam că nu o să se mai îndrăgostească vreodată, dar niciodată să nu spui niciodată! 

  1. Intrusa

Eram convinsă că, în sfârșit, găsisem o povestire în care este o femeie întreagă la cap, dar n-am avut dreptate. Am descoperit acest lucru la următorul pasaj: 

– Patru mii de morți din cauza caniculei. Hotărât lucru, vara aceea era palpitantă.

Am aflat că nu se pricepea la gătit, așa că o plătea pe portăreasă să-i gătească. Este o poveste ok, dar pe la mijloc începi să-ți dai seama că ceva nu e în regulă, din cauza intrusei care tot o vizita și-i muta lucrurile prin casă.

De-abia la sfârșit afli adevărul: femeia, pe nume Odile, suferă de Alzheimer, boală care-ți afectează memoria, de asemenea îți distruge legăturile dintre neuroni.

  1. Falsul

Aimee Favart este amanta lui Georges. Georges este șeful ei, un om căsătorit ce are doi copii. Îi place viața ei, până când Georges o anunță că plecă împreună cu familia sa în afara orașului. Firma unde lucra ea dă faliment, ea devine șomeră, aproape se sinucide din lipsa banilor, însă o oprește ideea de a închiria camera de oaspeți studentelor de la universitatea din apropiere. 

Începe să-și revină cu banii, viața ei este frumoasă din nou, până când descoperă cancerul generalizat, boală din cauza căreia o să și moară. Kumiko Kruko primește moștenire de la Aimee un tablou de Picasso, un cadou pe care îl primise Aimee de la Georges. Cum era un cadou de la un om care o lăsase în urmă, iar tabloul deja îl verificase (și s-a dovedit a fi un fals), Aimee a vrut să-i facă un rău lui Kumiko, dându-i speranțe false. Dar tabloul s-a dovedit a fi unul autentic, iar Kumiko are o viață de care se bucură.

  1. Totul pentru a fi fericită

Un cuplu care în ochii lumii este perfect se dovedește a nu fi. Soțul, Samuel, chiar își iubește soția, dar cum aceasta nu i-a dat satisfacție fizică deloc și-a găsit o amantă cu care are trei copii. Soția află tot, la început nu înțelege cum a putut soțul ei să-i facă una ca asta, dar cu ajutorul psihologului înțelege că Samuel o iubește foarte mult. Când în sfârșit se clarifică lucrurile, Samuel face infarct.

  1. Prințesa desculță

În această povestire întâmplările sunt relate din perspectiva unui bărbat. Mai exact, un actor chipeș, cu un talent aproape inexistent. Nu este pasionat de munca sa ci de călătorii, jocuri, aplauze, camaraderii, restaurante, fete de o seară. Ajuns într-un alt oraș își amintește de o fată de o noapte, Donatella, cu care se întâlnise cu alte împrejurări. Credea că este o prințesă, dar discutând cu cei de la restaurantul unde se întâlnise cu ea pentru ultima oară descoperă că este fiica celui care spăla vase. Dar nici această povestire n-a avut un final fericit, el află că Donatella a murit de leucemie.

  1. Odette Toulemonde

Odette este o văduvă ce are doi copii, pasionată de un autor, Balthazar Balsan. La un moment dată aceasta îi scrie o scrisoare în urma căreia se și împrietenesc. Odette, deși îl iubește pe Balsan, nu vrea să-i acorde această iubire deoarece încă se gândește la soțul decedat. După ce suferă un accident vascular, Balsan o convinge să-i acorde iubirea.

  1. Cea mai frumoasă carte din lume 

Într-un lagăr de femei, la pavilionul 13, femeile găsesc o soluție prin care să transmită un mesaj familiilor lor, chiar dacă știu că vor muri. Luând foile de țigară de la țigările ce li se puneau la dispoziție, s-au gândit sa le folosească ca foi de hârtie. De luni întregi se chinuiau să găseasă un creion, iar când în sfârșit l-au găsit, au mai stat câteva luni gândindu-se ce poți să scri pe trei foițe. Trei foițe care să ducă un mesaj de adio. Una dintre ele își face curaj și scrie. Când văd și celălalte ce a scris, toate îi urmează exemplu. Au scris rețete de bucătărie.

Nu mă așteptam la un final roz, dar aș fi vrut un final mai fericit. Au fost niște povestioare amuzante, majoritatea terminându-se cu un final trist. N-am mai citit cărți în care este vorba despre soții, soți, amanți, divorțuri și altele… Iar pentru prima carte de acest tip m-a surprins. 

Iris: cusături tradiționale

Cusături și la alt nivel

Școala românească nu încetează să mă uimească. Concursurile școlare sunt iarăși, un moment în care pui în balanță avantajele și dezavantajele pentru copil. Nu am forțat copilul să participe, dar nici nu l-am împiedicat atunci când și-a dorit să meargă. Anul acesta a vrut la biologie. A învățat și s-a agitat de parcă dădea la medicină. I-a plăcut mult și chimia, dar nu a vrut la olimpiadă. În schimb, cam pe când tezele îi dădeau bătăi de cap, vine încântată cu o nouă propunere: doamna de tehnologie vrea să îi trimită la un concurs „tradițional”. Așa a început nebunia inițială, trebuia să se ducă în costum tradițional. Copilul meu care umblă numai în blugi și adidași… a făcut un efort fantastic să își cumpere o pereche de balerini. Apoi mi-am dat seama că, deși avem amândouă o colecție bunicică de cămăși artizanale, niciuna nu e o ie adevărată, de „costum”. Nu mai zic de fotă… aveam un costum de fetiță de 8 ani, cu fotă luată de mama de la Agapia și o ie de la bunica, dar de adult nu. Am improvizat… o bluză artizanală și o fustă neagră, simplă.

Am dus-o dimineață la concurs. Când am oprit mașina am paralizat, erau acolo în fața școlii fete gătite de parcă acum ieșiseră dintr-o vitrină de la muzeu. Am înghițit în sec. Am sperat atunci – și sper încă – să nu fi contat decât ca un criteriu de admis-respins. Mi s-a părut oricum și organizarea defectuoasă: anunți copiii că au două ore… apoi când expiră cele două le spui că de fapt au trei! Trecem peste asta, România eternă și fascinantă!

Una din probe presupunea să vii de acasă cu „ceva” făcut de tine. Ne-am gândit mult amândouă ce să facă… și am stabilit să fie ceva „credibil”. Știți voi, să nu suspecteze juriul că nu e făcut de ea. O săptămână a lucrat la o mică gentuță tradițională, în care, vorba ei, încape telefonul. Apoi am sfătuit-o ca la concurs să coasă ceva cu același model, pentru a demonstra încă o dată că ea a lucrat. Culmea, mi-a povestit apoi că juriul a fost impresionat de caseta în care și-a luat cele necesare pentru lucru. Dar mai bine o las pe ea să vă povestească cum a fost!

Caseta cu pricina…

La olimpiadă

Să lămurim, de fapt… n-am fost la olimpiada de tehnologie, am fost la un concurs de meșteșuguri cu tema: Tradiții în România. 

Profesoara de tehnologie a întrebat într-o pauză în clasă cine ar vrea să meargă la olimpiada de tehnologie. Mi-am zis că e ticnită că ne întrebă, întrebarea cea bună era:

Copii, învățați la tehnologie, nu?

NU!!!

Cine învață la tehnologie(?), de parcă nu-mi ajung celelalte materii… Și oricum tot ce face ea la ore e să dicteze sau să pună pe unul dintre noi să scrie la tablă lecția, iar apoi să ne asculte. Dacă te surprinde sau nu cu ascultarea – fiecare cu norocul lui. La unele lecții nici nu trebuie să înveți, cum ar fi mijloace de transport. Foooooarte greu de zis lecția…

Revenind la subiect. Reacția clasei a fost un luuuung șir de râsete. Toți râdeam: Olimpiadă la tehnologie! Ce glumă bună! Până și profesoara râdea… M-am oprit din râs când ne-a zis că nu trebuie să învățăm nimic, deoarece e probă practică. Așa că am întrebat-o, pentru că eu chiar nu știam la ce se referea ea prin probă practică și mi-a explicat că e un fel de concurs de meșteșuguri. Am devenit interesată. La finalul programului mi-a zis tema concursului și m-a rugat să-i aduc ceva făcut de mine, să-mi vadă si ea așa-zisul talent. 

Ca să înțelegeți, la acest concurs trebuia să te duci cu ceva făcut de tine și să faci cu aceeași tehnică ceva și acolo.

La o zi după anunțarea olimpiadei m-am întâlnit cu ea în cancelarie să-i arăt ceva făcut de mine. Mi-a zis că aș putea să mă duc și cu modelul acela pe etamină (un mărțișor mai complicat), dar mie mi se părea prea puțin, adică nu era chiar ceva cu care să mă laud. La concurs aș fi vrut să mă duc cu alt tip de meșteșug, nu cusătură pe etamină… ci bobinare pe sticlă, dar profa’ mi-a zis că nu-i tradițională, iar eu ca o elevă conștiincioasă n-am contrazis-o. Nu mai zic că au văzut și alți profesori ce i-am adus profei de tehno (inclusiv profu’ de mate :)))) ) și toți m-au întrebat dacă eu le-am făcut, le-am zis că da și au fost surprinși, deși pentru mine nu e mare lucru…

La concurs m-am prezentat cu jumătate de oră mai devreme cu o gentuță (meșterită de mine, normal), iar acolo am realizat un semn de carte. Cum știam că am la dispoziție doar două ore – greșeala profei – am făcut un model simplu, pe care l-am terminat la 11 fără ceva. Eram fericită că m-am încadrat în timp și că îmi ieșise cât de cât OK. Mai trebuia doar să aștept evaluatorii (care se plimbau din sală în sală) și după ce vedeau lucrarea mea, eram liberă să plec acasă! Chestia e că de fapt aveam trei ore la dispoziție, iar eu am aflat la 11:40. Iar dacă nu terminai modelul te depunctau… Dacă știam de la început cât timp aveam de fapt aș fi făcut ceva mai interesant.

Ajung la 8:30 în sală, cum intru observ că sunt doar fete, aproximativ 13. Intră o doamnă care nici nu ne-a băgat în seamă, una dintre noi o întreabă dacă putem să stăm cum vrem. Ea a întrebat deoarece venise cu sora ei… ne-a zis că putem să stăm cum vrea inima noastră. Toate ne-am aranjat materialele, unele eram cu etamina, altele cu brățări și altele care nu știu exact ce făceau. Se face 9 fără și noi tot fără supraveghetor în sală suntem… Ne uităm pe lista cu participanți și descoperim că suntem aproape toate, așa că am decis să începem. La 9 și ceva vine cineva și ne spune că nu ne-am așezat, așa că ne-a întrerupt din lucru ca să stăm „cum trebuie”. Dacă acea persoană ar fi fost supraveghetorul nostru cred că înnebuneam. 

Au fost câteva minute de tăcere, iar apoi toate am intrat în discuție: Cum te cheamă? Ce clasă ești? La ce școală?… După ce trecem de partea cu întrebările obișnuite am început să discutăm despre profesori, manelele din clasă, colegii nebuni, medii, teze. 

Am fost întrerupte de intrarea unui băiat. Venise la concurs. Toate am tăcut. S-a așezat în ultima bancă. Ce caută aici? mă gândeam. În momentul în care a scos o pernă, apoi pe a doua, a treia și un tablou, toate realizate de el, toate făcute din etamină și cusute foarte frumos m-a dat pe spate. Una dintre noi chiar i-a zis, în glumă, că piața-i mai încolo. După ce a venit și el am început să vorbim de unde luăm modelele de etamină. Pinterest, Instagram, în general de pe net. Maestrul din ultima bancă le lua din cărțile bunicii – nu ne-a mirat. Toate am mai făcut asta din când în când. Dar nuuuu… el le lua (pe majoritatea) de la modelele tradiționale care erau puse de decor la raionul de carne la Kaufland. Am început să râdem, aceeași persoană care a făcut și gluma de mai devreme, l-a întrebat dacă îi mai merge netul și dacă are nevoie de hotspot…

Nu contează că am făcut un semn de carte, pot face oricând. Dar să râd cu niște persoane necunoscute, este ceva ce mi s-a întâmplat prima dată!

Iris: cusături tradiționale

P.S.: Ce nu mi-a plăcut la acest concurs a fost că a trebuit să vin îmbrăcată în costum tradițional, adică și cu pantofi și cu fustă, ia era singura care nu mă deranja. Pot să spun că mi-am distrus picioarele, și nu eram singura, majoritatea fetelor se văitau de pantofi…

P.P.S.: Cusăturile mele sunt pe instagram aici.