Atenție, virus periculos: generează citit în exces

Reading hunger… de curând m-am diagnosticat cu această boală, dat fiindcă în ultimele trei zile am terminat trei cărți și tocmai am început-o pe a patra. Ce simptome îți indică această maladie? Păi… ochii uscați de la citit, nu mai ai nevoie de netflix pentru a-ți umple timpul, ignori pe toată lumea, chiar dacă mămica ta strigă cinci minute după tine și de-abia când îți atinge umărul realizezi că pe tine te chema și, normal, o sete îngrozitoare după cuvinte scrise pe hârtie. 

Trebuie să citesc o carte pe zi. De ce oare? (acordă-ți un moment pentru a găsi răspunsul) Corect! Pentru că sunt nebună (nu la propriu, doar după cărți-sper).

Am trăit într-o minciună

Nu cred că sunt singura care credea că această vacanță minunată are trei săptămâni, fără cea cu Crăciunul. Când am aflat cât durează vacanța în realitate mi-a venit să urlu, căci aveam un mare plan diabolic: să fac teme, să citesc, să dansez etc. Îmi făcusem program să mă trezesc devreme, dimineața pentru teme, după amiaza cu citit/dans/netflix și seara cu prietenii (pe zoom ofc, că domnul covidel nu ne-a părăsit încă). Era un plan perfect pentru trei săptămâni, nu pentru două. Cărțile pe care vreau să le citesc sunt în număr mare, temele pe care trebuie (dar nu vreau) să le fac — și ele tot la fel. Planul meu a fost ruinat, așa că imediat după Crăciun m-am apucat de citit. Am terminat o carte destul de veche care întrece mai toate cărțile din zilele de azi (fără Pisici, normal, și exceptând încă vreo două serii, dar în rest le-ntrece). Mă refer la volumul al treilea din Saga lui Ender. Genială serie, exceptând că fratele meu drag îmi strică lectura cu spoilere de tipul: „Mda, păi vezi că sor-sa o să moară, așa că nu te mai obosi“ sau „ N-a omorât încă pe…“ și aș mai putea să mă vait în continuare, dar cred că e mai interesant să vorbesc despre lista de lectură.

Jocul lui Ender

Sigur ați auzit de această serie, dacă nu chiar ați citit-o (dacă ai citit-o, ești în grațiile mele!). O carte cu SF pur care are sens, nu cu un extraterestu care aterizează pe Pământ și distruge planeta. Ador cum autorul îmbină cunoștiințe din mai toate domeniile pe care le împărtășește prin Ender. 

Sunt profund dezamăgită că, de când a început școala, eu am reușit să termin doar volumul al doilea și să încep volumul al treilea. Apoi, în prima parte a vacanței, am ras ultimele 250 de pagini cât ai clipi (cât ai clipi noaptea, deoarece nu sunt Speedy Gonzalez la citit). Surprinzător, nu m-am enervat când am terminat-o, avea doar un final lăsat în doi peri, dar în rest era în regulă. Oricum cred că sunt vreo șapte volume, ceea ce înseamnă că mai am o călătorie lungă alături de Ender.

Maximum Ride

Dacă nu mă înșel, am mai scris odată despre această serie, pe vremea când credeam că este o trilogie… Viața era ok, perfectă, lăsată în suspans, toate personajele erau în regulă. Inclusiv tipul (Fang, dar nu cred că are sens să vă încarc memoria cu niște nume de care poate nu ați mai auzit) pe care-l adoram și uram în același timp ca personaj. Pe scurt, niște copii modificați genetic se chinuie să salveze lumea, you know, normal stuff. Chestia e că doi dintre acești copii încep să se simpatizeze puțin… puțin mai mult. Toate volumele aveau două variante: ori tipul își lua mare bătaie de la fată doarece încerca să o sărute, ori tipa era geloasă pe nu-știu-ce-roșcată cu care flitra, acest lucru până în volumul al cincilea, când autorul s-a decis să nu mă mai tortureze și să le pună neuronii în funcțiune. 

Revenind la ideea mea că este o trilogie: demult și demult când mergeam la bibotecă și împrumutam cărți, aceste trei volume din Maximum Ride mi-au sărit în ochi deoarece cu mult timp în urmă văzusem filmul (care e puțin pe lângă carte, btw). După aceea am descoperit că este o serie de nouă volume. Și ghiciți ce, ca orice altă serie bună, nu a fost tradusă integral în română (sau cel puțin nu am găsit-o așa).  Pe lângă că nu am găsit restul volumelor traduse, nici tipărite în engleză nu le-am găsit la noi în țară. Aveți idee cât pot costa cărțile în engleză? Sau transportul? Hai să zicem doar că mama are un motiv întemeiat să zică nu când îi propun să-mi comand nu-știu-ce bluză cu Nirvana. 

Până acum, în această vacanță, am citit volumele al cincilea și al șaselea, iar pe restul nu le am cumpărate și-i pot spune sincer oricărei fetițe de 8 ani care suferă din dragoste (încă n-am înțeles care-i faza cu dramele la această vârstă…) că nu, nu au cunoscut „adevărata durere sufletească”. Pentru a nu da un spoiler uriaș celor care citesc sau vor să citească această serie, o să zic doar că cei doi (Fang și personajul principal, în caz că vă interesează) au ajuns împreună, dar nu au rămas, deoarece el era idiot și nici soarta nu prea era de partea lor, bad luck.

Următoarea țintă: Pisicile războinice

Mi-am făcut o ordine, am lăsat Pisicile războinice după cele trei menționate mai sus, deoarece știam că nu o să mai pot să le las jos din mână o dată ce mă apuc de ele. Spun ele pentru că de Crăciun am primit și eu 4 volume! (!!!!!!),  dar nu puteam să mă concentrez foarte bine (atenție spoiler, dacă ești fan al seriei și nu ai citit până la volumul al optisprezecelea, sari un rând): pe cine sunt părinții celor trei pisoiași, care sunt personajele principale, în timp ce Ender se chinuia să salveze niște specii de extratereștri, copiii modificați genetic erau pe cale de a înfrunta sfârșitul lumii din cauza încălzirii globale și altele. Am citit ce aveam din aceste serii, și mai apoi (adică după două-trei zile) am început Pisicile. De la primele pagini mi-am dat seama că probabil o să fac noapte albă.

*După pagina 20 am dat în disperare mesaje lui Cris, o prietenă înnebunită după această serie (cred că mai rău decât mine) s-o întreb dacă nu vrea poză cu primele pagini, deoarece am aflat ceva de interes maxim (dat fiindcă nu și-a comandat cărțile încă).

Acestea fiind spuse, o să revin cu un feedback despre Pisici. Vă urez o vacanță plăcută!

Voi ce citiți vacanța aceasta?

crop office employee working with document near laptop

Școala online – pachet complet

Știu că nu am mai scris demult despre această minunată școală online, dar s-au strâns multe teme, e greu de găsit timp suficient. O să fac totuși un scurt rezumat despre ce incidente au mai avut loc.

Orele noi le facem de acasă… dar profesorii de unde le fac?

Acesta este un caz particular, dar care totuși merită să fie menționat, chiar dacă nu s-a întâmplat cu mai mulți profesori, ci doar cu unul singur. 

Oare de unde ar putea un profesor să-și facă orele…? 

Să vă dau un indiciu: vrummmmm, vrummmmm, vrum vrum, tit-tit

V-ați dat seama? Ei bine, da, de la volan. Imaginați-vă că începe ora. Profesorul nu avea camera pornită, așa că și noi ne-am oprit-o, pe principiul ce dai, asta primești. Spunem frumos un „bună ziua“, apoi toate microfoanele s-au închis. Începe să ne vorbească despre un subiect, auzeam ceva asemănător cu un schimbător de viteze, dar am zis că mi se pare. Totuși, pe un grup mai restrâns (a se citi grupul cu gașca pe whatsapp paralel cu ora), mai multora ni se părea același lucru. Suspect.

În final, profesorul i s-a adresat (pe un ton ridicat) cuiva: „Hei, Pisi, ai trecut grav pe roșu!”, deci chiar era la volan! BUM! Spam pe grupul clasei: Proful e la volan? El conduce și face și ore cu noi? Are voie? Etc-etc-etc…

Acum vă întreb pe voi: e normal așa ceva? Sau poate sunt eu puțin prea pretențioasă?

Dacă se întâmpla o dată poate nu era așa grav, a avut omul o urgență, dar s-a întâmplat de mai multe ori. Practic, dacă făcea accident, noi eram martori? Ne interogau pe zoom, cine știe…

Lista continuă cu alt exemplu. Tot o singură dată s-a întâmplat, dar tot mi se pare exagerat. Începe ora și de data asta avea camera pornită. Am observat că purta mască și după o dezbatere pe grup, ajunsesem la concluzia că s-ar putea să fie la școală. Normal că ne-am înșelat, nici nu ne închipuiam ce-o să vedem.

 Imaginați-vă că sunteți la o oră, ascultați, vă uitați la profesor și dintr-o dată cadrul cade, de la profesor se mută la un profesor care masează ceva…? Piele poate…? O parte din colegi spuneau că poate face aluatul la pâine, deoarece nu putea sa fie piele, oricum se vedea….ăăă, cum să spun,  dubios, ca să nu zic altceva sau cu ce semăna, gândindu-mă la părțile corpului uman. Până la urmă a realizat că are camera deschisă și și-a închis-o. Când ne punea întrebări, o voce de femeie se auzea comentând pe fundal. Până la urmă, acea chestie sunt sigură că era o coapsă, iar pe grupul clasei un coleg ne-a lămurit că profesorul de sport este și kinetoterapeut, noi probabil i-am încurcat programul….

Testele de evaluare

Testele online sunt o minunăție – nu e ca și cum la majoritatea peste jumătate din clasă copiază, dar trecem peste. 

Începe ora, profesoara ne spune că ne-a urcat testul în Google Forms, dar noi nu primeam nimic. Trec 5,10,20 de minute și noi încă nu vedeam nimic. Un coleg i-a propus să-l dăm data viitoare dacă nu se încarcă, că deja pierdusem aproape jumătate de oră, dar ea voia să-l dea atunci, nu altcândva. S-a decis să ne dicteze problemele care aveau nevoie de rezolvare completă până ne venea partea de grilă. A început nebunia cu „Puteți să repetați?“, „Ce ați spus după este egal cu?“. A sosit și grila, voiam să o rezolvăm, dar la unii nu se încărca, așa că profa a trebuit să dicteze în continuare, în timp ce alții se chinuiau cu grila. În loc de 40 de minute am avut vreo 10 și, cu câteva rugăminți, a zis că ne lasă și în pauză. Nu știu dacă m-ar fi ajutat la ceva acele 30 de minute, oricum am luat-o la multe pe ghicite, cerințele erau mult prea dubioase.

Un alt exemplu este testul la franceză. Înțeleg de ce profesorii vor să ținem microfoanele deschise… dar, totuși, și ei ar trebui să ne înțeleagă pe noi. Mă gândisem să tai sonorul, dar profesoara mai explica uneori subiectele sau ne recomanda anumite lucruri. Cu câinii colegilor lătrând pe fundal și toate foșnetele pe care fiecare dintre noi le făcea, n-am putut mai deloc să ne concentrăm. Pe lângă problema cu câinii care parcă cântau o simfonie, o colegă a întâmpinat și niște probleme tehnice. Nu avea Word-ul instalat (în care era făcut testul) așa care a trebuit să-l deschidă pe Google Docs, dar i-a picat netul în ultimele 10 minute și toate răspunsurile i s-au șters. A cerut ajutorul profei, iar aceasta i-a răspuns că nu este problema ei, să se descurce, ea în 10 minute vrea testul. Sau că, fiind în word, la partea de grilă nu știam exact ce ar vrea să facem, așa că am întrebat și a țipat la noi: „Măi copii, dar ce este așa de greu să scrieți lângă literă?”. Practic, pentru fiecare protest Nu mă lasă să editez documentul, Mi s-a blocat calculatorul  – ne spunea că nu este treaba ei, ea doar corectează. 

Nu mai adăugăm faptul că textul era fotografiat și adăugat în fișier, nu era total neclar, dar trebuia să te chinui puțin ca să înțelegi ce scrie, fotografia fiind mișcată. Colegul meu Ș a și întrebat ce vine după à la al patrulea rând, că nu se înțelege. Răspuns: Dar ce este așa de greu să-ți dai seama?. În final, am trecut și prin testul la franceză, iar profesoara ne-a întrebat ce a fost așa de greu, că doar am mai dat teste și la alte discipline. 

I-am spus că Da, am mai dat, dar ceilalți profesori ne-au făcut în Google Forms. Opinia ei exprimată clar a fost că este prea complicat și că nu se chinuie pentru noi.

Știu că este o situație nu tocmai plăcută în care trebuie să predai, online, dar nu este corect să-ți verși nervii pe niște elevi care nu ți-au greșit cu nimic! Și dacă ai pretenția de la mine să îți trimit poze bine făcute, fă-le și tu la fel!

Testul fulger la biologie a fost și mai interesant. 10 minute 20 de întrebări, perfect de acord, sincer nu era nevoie de mai mult. Dar testului meu i-a luat aproximativ 5 minute doar ca se deschidă și, dacă nu-l predai până la ora limită, îți scădea din punctaj. Unii nu au reușit să-l trimită la timp, iar Google Forms nu-i mai lăsa să-l posteze, așa că au trebuit să-l dea pe mail. La oră, profa a început să se ia de o fată care, cică, nu-i trimisese testul, întrebând-o de ce minte, căci dânsa nu a primit nimic. După spectacol, a găsit mailul în spam, avea multe poze inserate, probabil de aceea, acest lucru fiind dezvăluit după ce a șters cu ea pe jos. În final, tot noi eram de vină, că noi trebuia să știm să ne descurcăm, că noi am mai trecut printr-o pandemie, nu? Și în gimnaziu exact asta am fost învățați, să lucrăm la calculator!

Ca să nu ne mai gândim la ce nu a fost ok, țin să menționez cât de mult îi admir pe profesorii care chiar s-au chinuit să ne ajute și să ne facă un test decent. La engleză au încercat să ne facă în așa fel încât să ne putem întoarce la subiecte ca să le verificăm, la geografie și fizică ne întrebau constant dacă avem probleme, dacă am reușit să le deschidem…

Să nu uităm de teme…

Având lecții după-amiaza, mi s-ar părea corect să avem termenul de predare până când începem ora, nu la miezul nopții înainte de ziua cu materia respectivă. Adică să le fac pe toate de la 7 seara la 12 noaptea pentru orele de a doua zi după-amiază!

De asemenea, dacă întârziem puțin cu tema sau uităm să o urcăm, poate ar trebui ca profesorii să ne înțeleagă… nu spun că sunt de acord să trimiți o temă după două săptămâni, dar nici dacă întârzii 5 minute să ți se spună că, gata, nu ai tema făcută. În majoritatea cazurilor, unele teme se trimit mai încet din cauza internetului. Și, ca exemplu, pentru un minut să o consideri „nefăcută“? Mi se pare cam mult…

Înainte de a continua, iată care sunt pașii pe care-i fac pentru a posta o temă. Cum nu pot să-mi instalez aplicația pe care lucrăm pe telefon (Teams, pe motiv că telefonul e o rablă veche), metoda mea de a urca temele este foarte oltenească. Trebuie să-i trimit mamei pozele pe WhatsApp, să deschid pe calculator WhatsAppWeb (tocmai ce am făcut un grup din care am scos-o pe mama, am rămas doar eu și mi le trimit singură), să descarc pozele pe hard, să deschid aplicația de pe calculator, să atașez tema, și să dau Turn in! Ce viață simplă, nu? Nu mai spun că în primele săptămâni de școală eu uitasem să dau Turn in  și mă miram că nu apăream pe lista profesorilor cu tema făcută. Dar am făcut pe detectivul împreună cu Ș., în final găsind problema…

Un alt aspect care trebuie menționat este că anumiți profesori se trezesc și ei frumos să-ți dea assignment-ul la ceva timp după ce ai avut oră cu ei. De exemplu, să zicem că marți ai materia x, iar ție ți se spune ce temă ai de-abia sâmbătă seara. Nu știu de voi, dar eu încerc să-mi las week-endul pentru somn și relaxare. 

Nu-mi merge camera/ microfonul/ mi-a picat netul/ nu mi se deschide calculatorul…

Nu avem laptopuri perfomante de la Apple, se întâmplă accidente. Aveam engleză și calculatorul meu s-a gândit că este timpul să-și dea un restart. Repede am sunat-o pe M să-i explic ce mi s-a întâmplat, mi-a zis să mă calmez că o rezolvă ea. Am sunat-o pe telefon și până am reușit să intru la oră, am ascultat lecția. Ea i-a explicat profesorului pățania, așa că nu am avut probleme… Dar nu toți profesorii sunt așa!

La materia y intră o colegă cu fix 3 minute mai târziu, cerându-și scuze, spunând că pc-ului i-a luat mai mult de 10 minute să se deschidă. Normal că tot ea e vinovată: de ce nu și-a dat seama să-l deschidă mai devreme? Doar ai întârziat 15 minute, ce păzeai? De parcă pe noi ne-a învățat cineva să rezolvăm problemele tehnice…

Se pare că există două extreme: profesorii care ne tratează ca și cum noi suntem de vină pentru pandemie și profesorii care încearcă să ne ridice moralul. 

Ce mai învăț când fac școala online

Dulce pandemie! De când ai început, multe necazuri ne-ai făcut… 

Plictisită de atâta stat în casă, m-am decis să mă detașez de orice înseamnă școală. Am deschis Instagram-ul și în timp ce mă uitam la stările prietenilor, accidental am dat peste un anunț pentru o întâlnire internațională pe zoom despre poluare și nu-știu-ce proiect… De ce nu, până la urmă oricum n-am nimic de făcut. 

Am intrat printre primii și încet s-a depășit suta de participanți. Coordonatorul ne-a cerut să scriem în chat care de unde venim, întrebările, nelămuririle, pentru a evita problemele cu microfoanele. Erau de prin Sri Lanka, Coasta de Fildeș și multe altele. Din România eram doar eu și o prietenă căreia i-am povestit despre întâlnire. Am vorbit puțin despre poluare și mai mult despre o platformă făcută pentru tinerii peste 15 ani care se plictisesc acasă (perfect pentru mine!). Am accesat Cartedo.com  și cu ajutorul ei am descoperit unele lucruri destul de interesante pe care m-am decis să vi le împărtășesc și vouă, alături de opinia mea personală. Mai multe asociații au creat această platformă, printre care și unele de care cu siguranță ați mai auzit: UNESCO, UNEnvironment, Clean Seas. De asemenea, Cartedo organizează diverse proiecte. În primul proiect propus trebuia să răspunzi la câteva întrebări și să vii cu idei despre cum să reduci consumul inutil de plastic. Toate acestea în engleză sau în franceză, la alegere. La final primești și un certificat de participare. Cei care se ocupă de proiect îți oferă și un fel de profil psihologic (care m-a amuzat teribil, incredibil câte au putut afla despre mine doar pentru că le-am răspuns la niște întrebări), poți să citești și ideile celorlalți, să comentezi și totul este anonim. După mine este o idee foarte bună care ar atrage mulți tineri, dacă la școală am mai afla și despre alte lucruri interesante, nu doar materiile din fiecare zi.

Pentru că am vrut să ajut un pic la răspândirea ideii, am făcut trei afișe pe subiectele din proiect. Le-am adăugat pe rețelele de socializare, dar lumea nu a fost impresionată, am mai multe inimioare la pozele cu animalele mele decât la acestea despre ecologie.

Prima dată când am lucrat în Canva, încă un lucru pe care l-am învățat nou.

Dacă continuăm să ne „rănim“ planeta în asemenea hal încât să riposteze, o să ajungem din rău în mai rău. Oamenii de știință spun că în vreo 20 de ani vom purta oricum măști, căci nu vom mai putea respira. Știu că nu vă place să purtați mască. Vă place să respirați cum trebuie și să vă vedeți prietenii zâmbind. Viitorul s-ar putea să nu fie acesta. 

Care-i problema?

La noi în tara, ⅗ dintre femei au o boală endocrină, una dintre cauze fiind o substanță eliminată de plastic. Rata încet-încet crește… Am ajuns ca, la fiecare minut, în ocean să ajungă aproximativ un coș plin de gunoi, iar în vreo 30 de ani (dacă o ținem tot așa) o să se ajungă la două. Poate nu sunteți iubitori de animale și nu vă interesează faptul că peste 90% din păsările planetei mor din cauza plasticului, cel puțin 1 milion de broaște țestoase mor din același motiv, iar aceasta are loc anual și numărul victimelor tot crește. Dar chiar dacă nu iubiți animalele, faptul că ele digeră plastic (iar apoi mor, normal) ne afectează destul de mult, deoarece noi suntem în vârful lanțului trofic: dacă se strică ceva pe parcurs, NOI suntem cei care plătim prețul final. Ironia este că tot noi dereglăm….

Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land.

Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land. Laysan Albatrosses’ Plastic Problem Credit: Chris Jordan Midway Atoll, where these photos were taken, is more than 2,000 miles from the nearest land.

Știu, știu, tu deja o faci…

Deja reciclezi, nu arunci gunoi pe jos, reduci consumul materialelor poluante. Cu părere de rău te anunț că nu este de ajuns. Dacă într-o clasă, doar un elev își face temele, cum va ajunge acea clasă? Logica este aceeași și aici. Schimbarea nu trebuie doar să înceapă cu tine, trebuie să și continue. 

Ce mai poți face? 

Știți acei „fraieri“ care strâng gunoaie sau plantează copaci? Ei bine, eu am fost și încă sunt printre cei care încearcă să facă o schimbare. Avem o mică, micuță găurică în stratul de ozon, care a ajuns „doar“ la 23 milioane de kilometri pătrați, iar pentru cei care stau mai prost la matematică, acest lucru înseamnă de două ori cât suprafața SUA. Să mai așteptăm până își mărește suprafața sau am putea să începem să facem ceva?

Interesting fact: în SUA se consumă pe zi 500 de milioane de paie de plastic, asta înseamnă aproximativ 120 și ceva de autobuze pline cu paie. Nu știu care e situația în România, dar oprește-te din a mai folosi paie, sau dacă chiar simți nevoia, încearcă să nu mai folosești paie de unică folosință. Vrei să știi ce de ce este periculos un pai aruncat? Uite, biata țestoasă…

Pungile de plastic

Se produc pe secundă circa 160.000 de pungi, iar anual consumăm cam 700 de pungi de persoană. Împreună reușim să depășim 5 trilioane! Cât de des folosești pungi de plastic? Cât de des răspunzi afirmativ când casiera te întreabă „doriți punga”? Oprește-te, convinge-i și pe alții să o facă. Ține minte: 10 minute cât faci tu de la Mega până acasă înseamnă cam 1000 de ani de poluare!!!

Stork in a bag. © John Cancalosi Nature Photography

Stork in a bag. © John Cancalosi Nature Photography

Ajung la ultimul oprește-te pe care o să-l menționez acum. 500 de miliarde de (tobele, vă rog!) pahare de plastic folosite în fiecare an! 8 milioane de tone de pahare (cel puțin) ajung în adâncuri în fiecare an! Încearcă să folosești o cană, doar nu o să mori spălând-o, ba din contră, te vei simți mai bine!

Normal, poluarea se datorează și fabricilor, mașinilor, dar să începem cu pași mici: schimbă-ți comportamentul de fiecare zi!

Descubren microorganismos que podrían devorar el plástico que flota en los océanos

Noel Guevara/ GreenPeace

Casa vie. O introducere în științele vieții pe înțelesul copiilor. EGOROV Egor;NECIPORENKO Iuri

Casa vie. O introducere în științele vieții pe înțelesul copiilor – Editura Paralela 45

De când Iris a început să scrie singură, împărțim „munca“ la site dacă timpul nu ne e prieten. Aveam de ales între Casa vie și Scrisoare pentru rege și, răsfoindu-le, am decis să o ia ea pe prima, fiind pasionată de biologie. Am citit prezentarea și îmi dau seama că e deja pe un drum pe care nu am cum să o mai ajung din urmă, căci pasiunea îi dă aripi, iar cu mine vorbește limbi străine… Nu îi place să scriu o introducere la articolele ei, însă simțeam nevoia să spun că sunt atât de mândră de ea că știe ce vrea și acționează în consecință. La 15 ani nu aveam curajul ei.

Casa vie. O introducere în științele vieții pe înțelesul copiilor. EGOROV Egor;NECIPORENKO Iuri

Casa vie. O introducere în științele vieții pe înțelesul copiilor. Volumul este disponibil în librăria online a Editurii Paralela 45 (unde o puteți și răsfoi – sunt disponibile nouă pagini) sau în alte librării, precum: Librarie.net, Elefant, Libris, eMag, Cartepedia, Cel.ro, Carturesti.

Casa vie e în primul rând o carte, dar nu doar atât. Întâi de toate, este o lucrare pentru toate vârstele, căci nu cred că toți știți exact ce și cum „se întâmplă“ într-o celulă. Probabil autorii (Egor Egorov și Iuri Neciporenko) au recomandat-o pentru o anumită vârstă deoarece „oamenii mari“ nu mai sunt destul de nerăbdători să afle! Pe ultima copertă a cărții e menționată vârsta de 8 ani, dar atâta timp cât poți înțelege că celula este ceva foarte mic pe care nu-l poți vedea și studia cu ochiul liber, cartea este perfectă pentru un curios!

Casa vie explică pentru oricine, indiferent de cât de pasionat de biologie este, cum funcționează o celulă. Nu sunt folosiți termeni complicați, apar foarte multe comparații ca: lizozomii sunt „gunoierii celulei“, moleculele de ubicuitină sunt „etichete negre“ și așa mai departe. Dacă ar fi folosiți acei termeni științifici, ar deveni o carte perfectă pentru elevii de liceu, dar cei mici sigur nu ar mai înțelege nimic.

Volumul este structurat pe capitole, după alcătuirea și funcționalitatea unei celule. La început se face o prezentare a „personajelor“, iar la final este adăugat un dicționar în care ți se explică toți termenii științifici. Până acolo cartea a fost amuzantă, dar după aceea a început să mă doară puțin capul…

Prezentarea subiectului seamănă cu o bandă desenată în care acțiunea principală este războiul dintre organitele care nu au ce căuta în celulă și apărătorii acesteia. Printre desene sunt introduse și fotografii reale, foarte utile pentru a înțelege procesele. 

Ce mi-a plăcut?

În primul rând mi-au atras atenția imaginile și felul în care ți se explică totul într-un mod simplu. Desenele din carte le-am folosit destul de mult, mai ales pentru a mă pregăti pentru un test la biologie. În plus, eram destul de convinsă că nu are cum să-mi placă această ramură a biologiei, numită citologie, căci eu sunt mai mult fan al anatomiei, dar această carte mi-a schimbat părerea. Toată biologia se pare că are aceeași logică și toată e frumoasă – până acum cel puțin.

Ce am învățat?

Nu știu dacă voi știați diferența dintre bacterii și viruși, eu nu o înțelesesem pe deplin până acum. Sau ce sunt proteazomii, la ce folosesc… Multe din fenomenele care au loc în celulă sunt mult mai bine prezentate decât în manualul oferit elevior de către dragul minister al educației (cum ar fi exictoza, facogitoza etc). Ca exemplu, mai jos am inserat două poze, una din manualul meu și una din carte.

Casa_vie_editura_paralela45

Autorii m-au ajutat să înțeleg ce legătură este între reticul endoplasmatic, aparatul Golgi și lizozomii, ceea ce s-a dovedit a fi foarte util pentru recentul test la biologie unde am avut de scris chiar despre aceste legături. Câțiva colegi mi-au spus că ei nici pe internet nu au găsit, păcat că nu aveau și ei cartea.

Cine ar trebui să citească?

Toți. Dar mai ales cei care susțin următoarelele: „Vaccinul o să-mi omoare copilul!“ „Putem supraviețui unui virus cu un ceiuț!“ „Copii au fost aduși de barză!“ În legătură cu prima afirmație… am auzit-o de foarte multe ori, de prea multe chiar. Cartea aceasta cred că ar putea să-i facă să priceapă ce face de fapt un vaccin. 

În concluzie: Casa vie propune un alt tip de învățare, de care avem mare nevoie, mai ales acum când sunt atâtea dezbateri despre virusul cov2, dacă există sau nu, iar unii nu realizează cât de existent este. 

Vă urez o zi frumoasă în continuare și o lectură plăcută!

Școala în sistem hibrid

Punct și de la capăt. Iar la școală

Ziua de miercuri a început cu dreptul. Intrăm în școală, ne dezinfectăm, ne schimbăm măștile, ni se ia temperatura (nimeni nu avea peste temperatura medie din fericire 🙂 ). După toate măsurile de prevenție, ne-am îndreptat spre clasa noastră, dar văd că cei din față se opresc. Ce s-a întâmplat? / Tocmai au ieșit niște copii din clasa noastră și nu au dezinfectat-o.

Noi ce să facem?! Ne-am decis să așteptăm. Din cauză că începusem să vorbim și să râdem, consiliera școlii a ieșit din cabinetul ei, să vadă ce se întâmplă. I-a explicat C. Când a aflat ce clasă suntem, a început să ne laude pentru cele mai mari medii la capacitate, că sigur suntem foarte-foarte deștepți… În final, apare diriginta noastră, ne-a scos pe ușa din spate a liceului cât timp au dezinfectat clasa (adică 5 minute?! cam dubios). De data asta am fost mult mai mulți cei care ne-am dezinfectat băncile…

Mult iubita oră de franceză!

Se sună de intrare și în clasă apare profesoara de germană care ne trimite la altă sală pentru franceză. Ieșim pe ușă, începem să vorbim și după ce am mers o bună parte din culoar, ne-am dat seama că nu știm unde mergem. Cel care era mai în față a zis să încercăm acolo unde am făcut data trecută, adică la laboratorul de biologie. Dar noi trebuia să ajungem la altă sală, despre care nimeni nu știa nimic, dar eram convinși că altcineva din grup știe… Până la urmă am aflat de la doamna îngrijitoare unde este clasa. Ne-a zis să coborâm scările (care scări dacă eram la parter?) și să facem dreapta. Vedem repede și scările care duc într-un fel la un subsol. Vin următoarele întrebări și afirmații: Școala are subsol? Unde-i clasa? Sigur trebuie să coborâm? Eu nu merg în pivniță! 

Ajungem pe un culoar mic, dar lung, și începem să ne învârtim ca titirezii uitându-ne la numerele claselor. În final o auzim pe profa de franceză: Je suis ici (Și am priceput ce-a zis!). Noi suntem cam 10 în grupa de franceză și în momentul în care am văzut clasa, era clar că nu încăpem toți cu distanțare. Profesoara a încercat să ne aranjeze, tu hai în ușă cu bancă, tu mai aproape, dar pur și simplu nu aveam loc. Soluția: să găsim altă clasă. În final tot în laboratorul de biologie am ajuns.

La următoarea oră, a trebuit din nou să ne conecteze colegul meu Ș, profa nu a putut veni la școală. Ne întreba mai mereu dacă cei din clasă aud…. Noi ca niște copii cuminți trebuia să răspundem în cor: daaaaaaa. Trece și ora. 

Următoarea. Unul din profii mei își mai scotea masca când vorbește, nu rămânea în spatele paravanului de la catedră și nu o făcea doar pentru un moment, iar dacă o purta, era doar pe gură. În prima săptămână de școală mi-era nu-știu-cum să-i zic, iar în a doua nu am putut deoarece eram acasă și era mai ales problema celor din clasă. Am vorbit cu diriga și ne-a încurajat să spunem, căci nu au ce să ne facă dacă le atragem atenția, astea sunt regulile.

Și profu intră în clasă. În pauză tocmai ce discutasem cu Ș. că de data aceasta îmi fac curaj și îi atrag atenția, pentru că nu este ok deloc. Vorbisem deja cu o parte din colegi de problema măștii, dar toți ne-am gândit că o să aibă pică pe cel care spune….  Însă cineva trebuia să-i spună. Dânsul scrie ceva pe tablă, eu eram blocată în transcriere, când începe Ș să-mi facă semne și mi-l arată pe profesor, care citea din carte fără mască. Ridic mâna și aștept, aștept… până când se oprește din vorbit și se îndreaptă spre mine… Fără mască!!! În timp ce-mi spunea că acum vine să vadă, mi-am îndreptat mâinile repede în semn de STOP și l-am rugat frumos să-și pună masca la loc. Mi-a răspuns că nu este nicio problemă (și-o pune), doar că nu prea se aude când vorbește cu mască. Vocea mea din cap îmi spunea: Hai să vedem. Mai mulți colegi s-au întors către mine și mi-au făcut semne de ok și aplauze mute când profu era cu spatele. 

După ce l-am rugat să-și pună masca, tremuram toată, chiar scriam tremurat, nu-mi venea să cred că i-am spus și că m-a ascultat! Mai târziu, m-a mâncat să ridic iar mâna ș să răspund la o întrebare (surprinzător – răspunsul era corect), așa că m-a scos următoarea pe mine la tablă. Sunt destul de sigură că mi-a reținut numele, el și toată clasă cred că m-au ținut minte de data asta. La tabla smart avem un singur pix, așa că mi-era mai mult frică să nu mi-l ia din mână (nu face parte din profesorii care se dezinfectează cum ajung în clasă) decât să greșesc. Celorlalți copii care au ieșit la tablă le-a dat de sortat 3-4 termeni, numai mie mi-a dat șapte… Nu cred că se aștepta să și știu, dar am știut. Mda, să fii și cu gura mare și prost nu prea merge… Sper din tot sufletul că nu o să-mi poarte pică, pentru că exceptând masca, este un prof super mișto.

Școala în sistem hibrid

Pauzele…  au fost mai interesante, ne-am ridicat din bănci, dar păstram distanța. C. a încercat să ne învețe un joc: Snap. Nu sunt sigură că l-am înțeles, deoarece nu ți se dau regulile, tu într-un fel trebuie să descifrezi un nume al unei celebrități după pocniturile degetelor celui care-l spune. Am jucat și fazan, am vorbit puțin și cu cei din online. Dar mai mult fiecare a vorbit cu colegul/colega cu care se înțelegea mai bine, în cazul meu M. Încercăm să ne cunoaștem mai bine și să ne distrăm, dar nu prea suntem obișnuiți cu jocuri fără contact.

După ore. Ca de obicei, am mers cu M. până la colțul străzii, iar pe drum ne-am întâlnit cu o altă colegă, C. Deși nu ne cunoaștem foarte bine, mai toți intrăm în vorbă destul de ușor, sunt mult mai deschiși decât cei din gimnaziu. Am început să vorbim despre ce licee știa fiecare că s-au închis și împreună am ajuns la concluzia că liceul nostru ar putea să fie printre ultimele care rămâne „în viață“. De ce? Pentru că nu ne plimbăm dintr-o clasă în alta, nu ne vedem cu ceilalți de la celelalte clase, nu ieșim din clasă… De la alți prieteni știu că aproape toate liceele bune te lasă afară în pauze, ba chiar au bătut palma cu alții de la alte clase… unii au făcut și pinguinul într-o pauză… 

P.S: Tu ce jocuri captivante fără contact cunoști?

scoala online pandemie

Elev la școala online

Pentru hibrid ne-am împărțit în două grupe, cum am spus deja săptămâna trecută. Grupa 1 a mers în prima săptămână la școală, iar în a doua a stat acasă. Distracție și mai mare cu noul sistem de învățare online…

Pe scurt:

Luni. La religie am înțeles că nu s-au putut conecta. Eu nu particip, așa că nu este treaba mea. La TIC  nu prea se auzea, iar profesoara dicta în draci și schimba slide-urile la fel de repede; la matematică nu a venit profesorul (o problemă cu orarul, se pare). La fizică a fost distracție maximă: profesoara ne întreabă pe toți dacă am înțeles, din online a răspuns o fată cu un da mai timid, iar profesoara s-a apropiat de monitor și ne-a spus că fețele noastre spun tot, așa că ne-a mai explicat o dată. Ora de română mi-a plăcut foarte mult, sincer mi s-a părut că am răspuns mai mult cei din online.

Ce nu înțeleg eu este de ce profesorii ne lasă cu camera înspre catedră și fereastră în loc să ne lase să-i privim pe coleguții noștri dragi. Le-am recunoscut după voce pe două fete din a doua grupă, Mi. și R., dar atât. Cam asta este interacțiunea dintre cele două grupe… Bine, oricum mai vorbim și pe grupulețul de whatsapp, dar nu prea poți să o consideri ca „socializare”.

Marți. Mai mulți profesori au impresia că noi, cei de acasă, nu vrem să participăm la ore și că nu ne interesează. De exemplu, profesoara de biologie a intrat în forță cu ascultare la cei din online (celor din clasă nu le-a adresat nicio întrebare). Nu am înțeles de ce ne-a întrebat despre personalități importante în biologie (nici nu mi-am dat seama că trebuie să notez așa ceva), dar mă bucur că nu m-a „ascultat“ pe mine. A, și conexiunea mea la internet a avut puțină pică pe profa, a trebuit să reintru în meeting de cel puțin patru ori, iar de două ori mi s-a întrerupt fix când răspundeam. La ultima oră am descoperit un lucru… pot face printscreen la slide-uri (am fost nevoită, din cauza maratonului în care se credea profesoara, căci nu apucam să scriu).

Miercuri și joi. Am reușit să ne conectăm la toate orele cu chiu, cu vai, un coleg din clasă a ajutat profesorul cu zoom-ul și ne-a și făcut cu mâna. Am descoperit că nu putem ieși la tablă… Chiar dacă avem tablă smart și teoretic putem scrie pe ea, ar trebui s-o facem cu mouse-ul. Dacă eu scriu hieroglife cu pixul, cu mouse-ul nici nu vreau să mă gândesc…

Vineri. Cea mai tare zi dintre toate… din cauza alegerilor, profesorii au predat de la ei de acasă. Profesorul de matematică a încercat să ne scrie pe un flipchart, dar la o imagine cam pixelată și o lumină mai slabă în cameră (care de asemenea se reflecta în foaie)… nu prea se vedea. După o mică discuție pe grupul clasei, un coleg i-a spus că nu se vede bine. Ce-a urmat? O serie de „mai sus“, „mai jos“, „mai la stânga“. Ce oră interactivă de matematică!

La ora de muzică a fost la fel de interesant. Din fericire nu am cântat, doar am spus cam ce simbolizează un cântec împreună cu alți colegi. Unul dintre cei care aveau aproape mereu camera și microfonul oprit a fost întrebat dacă a fost vreun cuvânt pe care nu l-a înțeles, a răspuns că nu, apoi a fost întrebat ce înseamnă ciocoi. Dacă nu știați, e ceva asemănător cu ciocănitoarea

scoala online pandemie

Concluzii

O să încep cu părțile bune. Am vorbit mai mult ca oricând cu cei din grupa mea, căci până ne conectau trebuia să facem și noi ceva. De asemenea Ș. și M. m-au salvat de la o zi plictisitoare de școală, ne-am dat chiar și mesaje vocale, am râs până a început să mă doară burta. Bineînțeles, nu am vorbit (foarte mult) în timpul orelor, un mesaj-două acolo, să mai destindem atmosfera.

Am ajuns să ne cunoaștem mai bine între noi și am realizat ce colegi mișto am. Acum mai trebuie să-mi cunosc și cealaltă jumătate din clasă.

Nu mai mor de cald, este mult mai lejer fără mască. Și nu mai trebuie să stau să-mi asortez pantalonii cu bluza, pot sta în cei de pijama.

Părțile rele: se pierde conexiunea, profesorii se mai depărtează de microfon și nu se aude, avem dificultăți la sharescreen. Puțini stăm cu camera pornită, așa că ai mei colegi au devenit niște ecrane negre. Mi-am ținut camera pornită mai mereu, iar cei care în mod normal o aveau închisă o mai deschideau când li se cerea. Sunt destul de sigură că nu toți cei care sunt în meeting conectați sunt aici și cu mintea.

Nu putem ridica mâna pentru a răspunde, adică putem, dar nu știu cum ar trebui un profesor să se uite și la cei de acasă și la cei din clasă. Așa că ori vorbești, ori rămâi mut acolo. 

Uneori nu aveam timp de pauză pentru ne chinuiam să ne conectăm.

Am prea multe elemente în jur care îmi distrag atenția, de fapt unul: fratele meu. În primul rând, împărțim aceeași cameră, iar el nu vrea să se mute în sufragerie (cu argumentul că este și camera lui). Râde la orele mele, a râs mai ales la franceză. Când vorbește la telefon, eu nu mai pot să răspund sau să pun întrebări la oră pentru că vorbește el. În final am ajuns la o înțelegere, a observat vineri că și el are nevoie de liniște la orele lui online.

Majoritatea profesorilor interacționează cu toți elevii, dar avem câțiva care zici că după ce ne conectează uită de noi. Când au întrebat dacă totul este clar, iar cei din online am spus  nu, nu prea, profesorul și-a continuat liniștit lecția.

După ziua de vineri am realizat că orele online se pot desfășura cât timp profesorii au cu ce.

Să închei cu o scurtă întâmplare amuzantă. La ora de fizică i-am dat mesaj lui Ș., dacă noi nu am putea „ieși“ la tablă dacă avem mousepad, referindu-mă de fapt la tableta grafică a mamei. În momentul în care mi-a explicat ce este de fapt mousepad-ul și că nu mă ajută la nimic, m-a bufnit râsul, a trebuit să-mi opresc câteva minute camera, dar mi-am revenit.

În final, poate o să spuneți că nu-mi convine nimic. În clasă nu e bine, dar acasă e mai acceptabil; dacă am fi toți conectați online sau toți în clasă, ei, atunci ar fi ceva ce mi-ar conveni. La școală suntem prizonieri, iar acasă suntem niște surzi.

P.S: Profu’ de sport tocmai ne-a anunțat că la ora lui o să facem dans, atât cei de la școală, cât și cei de acasă. Voi cum desfășurați ora de sport?

 

 

Prima zi: elev la liceu

Bun, prima zi adevărată de liceu. Ignorăm ziua de luni, ne-am întâlnit doar în curtea școlii, să începem cu ziua de marți. Sunt în prima grupă, așa că am fost fizic la școală. 

Hai mai devreme la liceu… Luni diriginta ne-a anunțat că marți ne așezăm în bănci cum vrem să rămânem tot anul, ceea ce este destul de important pentru un elev, așa că mai mulți dintre noi ne-am gândit să venim mai devreme pentru a ne alege un loc. Pot să spun că ne-am gândit prost! Ca să intrăm în școală a trebuit să așteptăm să iasă toți copiii de dinaintea noastră, să se dezinfecteze etc. Fiind prima zi, nu se știa exact cât durează… și a durat ceva. Iar după ce au terminat ei, a venit rândul nostru. După strigăte înfiorătoare de luptă „Păstrați distanța!“, „Treci pe rândul celălalt!“, „Nu mai vorbiți așa de aproape!“, „Nu bateți palma!!!“, am ajuns și în clasă. Paravane peste tot, în fiecare bancă, aduceau a cuști, iar cu noi așezați în bancă, clasa aducea a grădină zoologică. Una cu animale foarte triste… 

Prima oră – franceză. Nu știu voi, dar franceza mea este foarte… nu este – pe scurt. Profesoara intră, se prezintă în română, apoi începe să vorbească fluent franceză, ca în telenovele. După un „peo peo la sheson ma“ și tot așa (încerc să reproduc ce am auzit, nu am înțeles nimic), profesoara a realizat că suntem.. lemn. Nada. Ne-a întrebat în ce limbă am prefera să vorbească, la română nu s-a auzit nimic, dar când a spus „sau franceză“, N. a răspuns cu un glas agitat că am prefera în română. Ne-a rugat să ne prezentăm… Ăla eu, ăla eu, a numit ea pe cineva. M-aș fi oferit, de prezentat știu totuși să mă prezint, dar ne punea câte o întrebare în franceză… iar dacă tot ce înțelegi din întrebare sunt doar niște sunete, nu e bine. O fată a răspun cu un „Si“ spaniol, iar un băiat, după o lungăăăăă pauză în vorbire s-a decis să spună „Non“. Dacă nu știi despre ce este vorba mai bine spui nu, nu-i așa? Bine, eu aș fi răspuns cu comme ci comme ça

Ca să ne conectăm cu cei de acasă ne-au trebuit doar vreo 20 de minute, pentru că am avut ceva defecțiuni tehnice. În final colegul meu Ș. a intervenit.

Trecem mai departe. Istorie – nimic interesant, profesoara super drăguță.

A treia oră… Imaginați-vă că se sună de intrare și primiți un mesaj pe grupul clasei alături de un link pe zoom: intrați toți, profesoara de română este în concediu medical. Noi ce să facem? Nu toți aveam zoom pe telefon, în plus se făcea și microfonie… Ș. s-a dus să se conecteze de pe calculatorul aflat în clasă. Îl deschide și, ce să vezi, ne trebuia o parolă. Propun să chemăm pe cineva.. O fată a zis să meargă unul dintre noi la secretariat să ceară parola. Mă ridic în picioare și spun că merg, când realizez că nu aveam nici cea mai mică idee unde este secretariatul.. Întreb cine știe, până la urmă o colegă a mers cu mine.

Intrăm amândouă în secretariat. Bună ziua! salutăm noi. Doamnele de acolo se uitau extrem de ciudat la noi, așa că am continuat. Avem o problemă de logare la ora de română, nu știm parola de la calculator. / Nu este profesoara în clasa? / Mmm.. nu, este în concediu medical. Știm să ne conectăm, dar avem nevoie de parolă.

S-au mirat, dar până la urmă o doamnă a venit și ne-a scris parola (mai târziu am aflat că era doamna directoare). De acolo Ș. și N. ne-au conectat la oră, au pus pe tabla smart ca să vedem toți și asta a fost partea tehnică. Profesoara ne-a rugat să ne prezentăm, a început cu cei care erau acasă, deoarece era mai ușor, apoi a încercat să continue cu noi. Fata din prima banca a reușit, deoarece era foarte aproape de calculator și se auzea. Ne sugerase să venim pe rând pe scaunul apropiat de microfon, dar după a realizat că nu putem, nu avem voie să atingem aceleași suprafețe. A încercat și N. să se prezinte, stătea într-un fel aplecat pe vine în timp ce vorbea, ca cei de acasă să-l audă și să-l vadă. Profesoara ne-a spus că este penibil și că probabil o să ne prezentăm săptămâna viitoare, când e rândul nostru să stăm acasă.

A patra oră. Tot română. În pauză, pc-ului i-a venit ideea să se închidă singur, nu s-a gândit la noi… Așa că am mai făcut un drum până la secretariat. De data aceea ne-au dat parola direct, în caz că mai avem nevoie, să nu se mai plimbe cineva toată-ziua-bună-ziua. 

Scriu parola, mă dezinfectez, deoarece tastatura era atinsă și de către alte persoane, și-l rog pe Ș să preia ștafeta și să ne conecteze.

Fiind a doua oră, a fost o oră… normală. Doar că cei de acasă nu ne mai auzeau foarte bine pe noi. Așa că profesoara de română a venit cu o idee. Pentru DA ridicați mâna, pentru NU o mișcați. Și ne-a întrebat dacă mai putem, dacă avem voie în curte și tot așa. Mă gândesc dacă să învăț limbajul semnelor, s-ar putea să se dovedească util…

InformaticaAici ne-am descucat, ora s-a desfășurat binișor.

Biologie… Distracția începe din nou. Profesoara pare super de treabă, dar este mai în vârstă. Încerca să se conecteze cu whatsapp-ul de pe telefon la calculator ca să le trimită link-ul.. Și a dat search pe google pentru opțiunea web, a intrat pe wikipedia care descria whatsapp-ul… în final am rezolvat-o, a intrat pe zoom. Apoi a trebuit să stea să le dea accept, dar nu înainte de a verifica că sunt elevi de la noi din clasă, nu toți aveau numele de familie trecut, așa că unde avea doar prenumele ne întreba „este în clasă cu voi?“ După un răspuns afirmativ, se mai întreba o dată, ca să fie sigură. Înțeleg de ce face asta, mulți străini intră si strică orele. Dar dacă mie mi-ar lua vreo 5 minute să-i verific pe toți și să le dau acces, gândiți-vă cam cât îi ia cuiva care nu folosește tehnologia în viața de zi cu zi… altă oră pierdută!

Geografie… Pe scurt, nu am putut să facem ora și cu cei de acasă, din cauza defecțiunilor tehnice.

Concluzii

Profesorii de la liceu nu se compară cu cei de la gimnaziu, sunt foarte înțelegători. Când am răspuns greșit la geografie, profesoara nu m-a făcut să mă simt prost că nu am știut răspunsul, pur și simplu m-a corectat și cred că pe sub mască mi-a și zâmbit. Din cei pe care i-am întâlnit, niciunul dintre ei nu mă sperie, poate puțin cea de franceză, dar ne-a transmis că va încerca să ne ia de la început.

Diriginta. Cred că am noroc chior la diriginți. În gimnaziu am avut-o pe doamna profesoara de română, care ne asculta toate fițele și figurile noastre și ne ajuta cum putea. Diriginta de la liceu ne-a spus că, indiferent de ce boacănă facem, dacă-i spunem toată povestea, tot adevărul, mereu există o cale prin care poți s-o scoți la capăt, trebuie doar să recunoaștem. Putem să venim la ea cu orice în orice formă mesaj/apel/față în față (sau mască în mască).

PauzeleNu credeam că o să spun în viața mea asta, dar sunt oribile. Nu ai voie să te ridici din bancă, dacă ai și mască și plexiglas, nu poți vorbi cu colega din fața, pentru că nu te aude. Am încercat cu fata din fața mea, M., și nu ne înțelegeam. Ca să te auzi, trebuie să ridici destul de mult vocea, așa că pa-pa private discussion. Câteva vorbe schimbate cu Ș si M și cam atât. În unele pauze, șefa de grupă mai încerca să facă conversație, nu prea mergea, nu ne cunoaștem. În pauze noi vorbim mai puțin decât în timpul unei ore…

În final. Înainte de începerea școlii eram pro-venitul fizic, acum realizez ca este o mare nebunie. Ori ne tii pe toți acasă, ori ne trimiți pe toți la scoala. Altfel nu merge. Am o întrebare pentru cei care au elaborat planul cu scoala hibrid: cum vreți să stau 6 ore pe un scaun? Ce doriți să fac acolo? Să număr secundele care trec? Hai sa zicem că poate la ore v-ati gândit (dacă se poate numi gândit). Dar sincer, câți elevi credeți voi că veneau la școală doar pentru a învăța? În plus, sunt destul de sigură că am citit undeva că statul pe scaun nemișcat era o metodă de tortură… Spun cu toată sinceritatea că nu mai vreau la școală fizic, hai online. Nu mai vreau să vorbesc cu colegii doar înainte și după școală. Liceul nu mai are atmosfera care trebuie. Sunt copil, chiar dacă sunt mai mare, asta nu înseamnă ca pot să stau atâta nemișcată.. Eu sunt curioasă doar ce fac cei mici… Cum am spus, nu știu cine a gândit acest plan, dar nu l-a gândit.

A și încă ceva: v-ati gândit că plexiglass-urile au o suprafață care reflectă lumina? Iar tu când te uiți la tablă și teoretic ar trebui să citești fără probleme ce se scrie acolo, te vezi pe tine, o ființă minunată, decorul din spatele tău și pe ceilalți. Da, înțeleg ce se scrie, dar mă dor ochii îngrozitor, iar pentru cei care mai au și alți colegi în fața lor, trebuie să se uite prin plasticele lor, prin reflexiile lor… la asta nu v-ați gândit, dragi din minister?

Ore de 40 de minute. Ce puțin 5 minute se pierd pe deschiderea zoom-ului, încă 5 pentru transmiterea link-ului, mai adăugați și pentru verificarea identității ca să nu te trezești cu Nenea gică la oră, apoi întrebările „Se aude?“, „Vedeți?“ și tot așa. Avem noroc că este liniște și nu avem nebuni în clasă… altfel o să ajung la celelalte materii la același nivel cum sunt la franceză.

P.S: Învățați cât mai mult cu fiecare ocazie, acum e pe apucate.

P.P.S: Cum a fost prima zi de școală? Ca părinte/profesor/elev?

Erin Hunter: Pisicile razboinice

Umbre adânci în seria Pisicile războinice

Erin Hunter: Pisicile razboinice

 Volumele sunt disponibile la:Editura ALL/Galaxia Copiilor, elefant, libris, emag, librarie.net

Erin Hunter se întoarce! În acest moment seria Pisicile războinice a ajuns la volumul 20. Vacanța aceasta am rămas puțin în urmă cu lectura și tocmai ce am terminat volumul 18, Umbre adânci, un volum special, diferit de celelalte. Deși fiecare volum vine cu câte o intrigă nouă sau cu dușmani nou-nouți, volumul 18 m-a uimit.

Acțiunea începe cu minciuni aduse la lumină, credință pusă la îndoială, gelozie, șantaj, plus o crimă, dar să nu uităm de călătoria în timp! Este o serie de ficțiune, orice este posibil, dar la călătorie în timp nici nu m-am gândit. Autoarele din spatele numelui de Erin Hunter au dus pisicile la un nou nivel, pe care vreau să-l descopăr în celelalte volume.

În acest volum cele trei personaje principale sunt „separate“ unul de celălalt, fiecare întâlnind câte o provocare nouă. Lui Inimă de leu începe să-i fie frică de puterea lui, de ce poate să facă, pe cine poate să rănească, teama lui cea mai mare fiind ca nu cumva să o rănească pe cea pe care o iubește, o iubire de care nu poate avea parte, una interzisă. Frunză de Laur își face griji pentru celelalte pisici, mai ales pentru credința lor, zdruncinată de un nou dușman: Sol. Pe Labă de Gaiță în schimb, cel ce aduce mai mult a Omul de Tinichea din Orașul de Smarald, nimic nu-l părea a-l afecta. El simte acel ceva pentru prima oară, se îndrăgostește de o pisică în călătoria sa pentru ajutarea strămoșilor. Nu în ultimul rând, își primește numele de războinic.

Ce-i unește pe acești trei pisoi din profeție? – Un secret, un adevăr adus la lumină  care poate schimba totul pentru ei.

Ce ascund pisicile?

Pisicile acestea, „războinice“, imită, de fapt, diferite tipuri de oameni. Orice carte din această serie prezintă drama ei pe care sunt absolut sigură că fiecare dintre noi a întâlnit-o în viața de zi cu zi. Seria a început cu trădarea lui Gheară de Tigru, fuga lui Labă Neagră din Clanul Tunetului, o iubire interzisă, ultima dramă fiind minciunile lui Sol. 

Cei care nu au citit nici măcar o carte din această serie probabil că n-au înțeles nimic din cele spuse mai sus. Dar de câte ori nu ați fost martori la bârfe, gelozie, minciuni, în general la oameni prefăcuți? Pisicile  războinice suntem noi, exceptând că nu mâncăm carne crudă și probabil că nu avem blană, dar ne reprezintă. Cu o umbră de umor, bineînțeles…

Ce ne așteaptă?

Nu aș putea să vă spun cu ce „vești“ vor mai sosi pisicile, este o serie cu 36 de volume… Însă nu cred că seria se va încheia cum aș vrea. Finalul va fi ori în stilul filmelor americane, toate clanurile reușesc a se înțelege, poate se și unesc, ori cu o dramă, dispariția unui clan, o luptă… cine știe. Sincer pe mine nu mă interesează foarte mult soarta clanurilor, ci soarta anumitor pisici. Una din pisicile mele preferate (Iaz de frunză pentru cei care au citit cărțile) nu poate fi cu cel pe care îl iubește cu adevărat deoarece sunt din clanuri diferite… dar sper ca acest lucru să se schimbe. Povestea lui Romeo și-a Julietei se tot repetă pentru mai multe dintre feline.

 

Colaj de cuvinte

Un cuvânt este, conform dicționarului, unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) cu un complex sonor. Ce este de fapt un cuvânt? Este ca o carte de joc. Uneori jocul îți merge bine, alteori nu.

Lectura, oamenii și muzica m-au făcut să realizez că nu-ți alegi tot timpul cărțile, uneori joci cu ce ai, alteori intri într-un joc necunoscut fără a-ți da seama. Descopăr că lumea este o mare scenă de teatru în care fiecare își joacă rolul cât de bine poate, iar cuvintele sunt ca o masă plină de cărți unde fiecare ia „pe apucate“ și le folosește cu grabă, fără a gândi de două ori; rezultatul este o lume nebună în care unii pot face ce doresc, iar ceilalți suferă, totul din cauza grabei cu care ne jucăm cuvintele. Nu poți spune că n-ai rănit niciodată o persoană cu cuvintele tale, intenționat sau neintenționat tot ai făcut-o, iar dacă negi acest lucru e ca și cum ai susține că tu n-ai fost rănit de cuvinte. Trebuie doar să accepți și să treci mai departe.

Judecata cuvintelor

De câte ori ai ținut cuvinte în tine? De câte ori ai scăpat o înjurătură pe lângă persoane mai puțin deschise la „glumițe“? Toți suntem judecați după ceea ce facem, dar mai ales după ceea ce spunem. Acum, în zilele noastre, dacă nu înțelegi ceva, dacă pui întrebări, dacă uneori râzi fără motiv ești clar, după opinia publicului, prost sau proastă. 

Nu-i spune cuiva că-l înțelegi, pur și simplu n-ai trecut prin ce a trecut el, nu gândești ceea ce gândește persoana de lângă tine și în niciun caz nu simți ceea ce simte. Tu poți doar să-ți imaginezi și e alegerea ta dacă îi ești sprijin sau nu. 

Nicio viață nu e roz

Înțeleg, ești profesor, viața nu e roz, știu că nu ar trebui să te judec, dar nici viața elevilor nu e. Majoritatea dintre noi avem meditații, pasiuni, activități extrașcolare, fiecare dintre noi are o viata. La oră se aude o înjurătură din spate, profesoara X o acuză imediat pe eleva Y că a înjurat. Eleva nu înjurase, i-a spus și profesoarei cu un ton calm. Ce să facă profesoara? Nimic altceva decât să zică: „Hai lasă, dragă, că eu știu, ești fără obraz, ca să nu zic altcumva…“ Cuvintele și intonația pur și simplu m-au scos din minți, deși nu vorbea cu mine. Nu pot spune că mi-e prietenă la cataramă, dar o admir că nu a renunțat, i-a mai spus încă o dată că nu ea a vorbit. Așa-zisa discuție s-a încheiat în momentul în care a întrebat-o dacă vrea cumva să fie ascultată… 

Acesta este una din întâmplările cu profesorii care folosesc catalogul pe post de armă! Le mulțumesc acestora că m-au făcut să înțeleg că nu toată lumea muncește din pasiune. Dacă urăști să te chinui cinci zile din șapte cu o clasă de copii, de ce te-ai făcut profesor? În același timp le mulțumesc profesorilor care se străduiesc în fiecare oră să ne facă să înțelegem ceva.

STB și nebunii lui

Oamenii în vârstă. Păi se spune că bătrânețea aduce înțelepciune – se pare că m-am înșelat. Citeam o carte SF în autobuz, când dintr-o dată apare o doamnă în vârstă și începe a se rățoi la mine: „Vai, Doamne, cu ce se ocupă copiii din zilele de azi!“, că… ce o să ajung eu când o să mai cresc, cu ce mă ajută asemenea cărți, peste jumătate din autobuz se întorsese înspre noi. Doamna nu se lăsa, ba chiar tot ridica tonul, m-am ridicat de pe scaun ca să mă duc în cealaltă parte a autobuzului, cum am trecut pe lângă ea mi-a zis că nu voi reuși nimic în viață. Am tăcut, doar atât am putut să fac, pur și simplu mă copleșise.

…și totuși

Să gândim pozitiv. Uneori cuvintele îți pot aduce un strop de culoare în viață. Într-o dimineață m-am trezit să alerg, m-am uitat pe geam – era încă destul de devreme încât să nu umble lumea pe străzi. Am alergat puțin, cât am putut, cu căștile în urechi și fredonând melodia nu prea observam puținii oameni pe lângă care treceam. Intru în bloc, îmi scot căștile și încep a urca scările…. De lângă ușa liftului se aude vocea vecinei: „Ah, tu erai! Nu eram sigură… felicitări! E de admirat ceea ce faci! Ține-o tot așa!“. Cuvintele ei au reușit să-mi aducă un mic zâmbet, o bucurie într-o zi plină. 

Dacă nu s-a înțeles,  joacă cu grijă cărțile cuvintelor. Niciodată nu poți ști ce schimbări poți produce.

ERIC EMMANUEL SCHMITT Cea mai frumoasa carte din lume

Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri – Eric-Emmanuel Schmitt

Am început să tai de pe lista de lecturi din această vară și este gata prima fișă, poate sunteți în căutare de idei noi de lectură:

Titlu: Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri 

Autorul: Eric-Emmanuel Schmitt

Ediția: 2017

Editura: Humanitas Fiction

Titlul original: Odette Toulemonde et autres histoires

Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri de Eric Emmanuel Schmitt mi-a sărit în ochi pe lista de lecturi de vacanță din cauza autorului, căci el a scris Oscar și Tanti Roz, carte care mi-a plăcut foarte mult. Mi-am amintit repede cât de mult îmi place stilul în care scrie, așa că mi-am cumpărat-o.

Volumul acesta este alcătuit din opt povestiri de iubire. Descrierea de pe ultima copertă mi-a creat impresia unei cărți siropoase (minunat, exact ce-mi lipsea! 🙁 ), dar m-am înșelat. 

Subiectul povestirilor: 

  1. Wanda Winnipeg

Din modul în care i se adresau ceilalți oameni Wandei am înțeles că este o persoană importantă (poate un inventator? o actriță? oricum o persoană care a realizat ceva important). M-am gândit că poate e o doamnă de treabă, deschisă la minte – greșit. Era o persoană foarte cunoscută din cauza unui divorț. După ea, în viață există două principii: să știi să te căsătorești și să știi să divorțezi. La aceste două lucruri era maestră. Acum este o femeie foarte bogată, divorțată, care nu este interesată într-o relație serioasă. Face doar ce are chef, fără niciun stres. Avea și un gigolo personal, Lorenzo, și, cum ziceam, face tot ce vrea mușchiul ei. Începeam să cred că este o adevărată nesuferită, dar aceasta se întâlnește cu Cesario – primul bărbat din viața ei – întâmplare ce duce la dovada existenței sufletului Wandei. Acesta încă încerca să picteze, dar nu i se vindeau tablourile. Wandei i s-a făcut milă de el, așa că a făcut rost de câteva vânzări.

  1. E o frumoasă zi cu ploaie

Puține fete se puteau lăuda cu atâtea aventuri ca Helene. Cele care ajunseră aproape de performanța ei colecționau amanții din voracitate sexuală sau din instabilitate psihică; Helene, în schimb, îi colecționa din idealism.

Din acest paragraf am înțeles ce tip de femeie e. M-a surprins faptul că, până la urmă, s-a îndrăgostit de Antoine și că are doi copii cu el. Povestea chiar este frumoasă, până când moare Antoine. Soția sa dă curs visul lui neîmplinit, cel de a călători. Credeam că nu o să se mai îndrăgostească vreodată, dar niciodată să nu spui niciodată! 

  1. Intrusa

Eram convinsă că, în sfârșit, găsisem o povestire în care este o femeie întreagă la cap, dar n-am avut dreptate. Am descoperit acest lucru la următorul pasaj: 

– Patru mii de morți din cauza caniculei. Hotărât lucru, vara aceea era palpitantă.

Am aflat că nu se pricepea la gătit, așa că o plătea pe portăreasă să-i gătească. Este o poveste ok, dar pe la mijloc începi să-ți dai seama că ceva nu e în regulă, din cauza intrusei care tot o vizita și-i muta lucrurile prin casă.

De-abia la sfârșit afli adevărul: femeia, pe nume Odile, suferă de Alzheimer, boală care-ți afectează memoria, de asemenea îți distruge legăturile dintre neuroni.

  1. Falsul

Aimee Favart este amanta lui Georges. Georges este șeful ei, un om căsătorit ce are doi copii. Îi place viața ei, până când Georges o anunță că plecă împreună cu familia sa în afara orașului. Firma unde lucra ea dă faliment, ea devine șomeră, aproape se sinucide din lipsa banilor, însă o oprește ideea de a închiria camera de oaspeți studentelor de la universitatea din apropiere. 

Începe să-și revină cu banii, viața ei este frumoasă din nou, până când descoperă cancerul generalizat, boală din cauza căreia o să și moară. Kumiko Kruko primește moștenire de la Aimee un tablou de Picasso, un cadou pe care îl primise Aimee de la Georges. Cum era un cadou de la un om care o lăsase în urmă, iar tabloul deja îl verificase (și s-a dovedit a fi un fals), Aimee a vrut să-i facă un rău lui Kumiko, dându-i speranțe false. Dar tabloul s-a dovedit a fi unul autentic, iar Kumiko are o viață de care se bucură.

  1. Totul pentru a fi fericită

Un cuplu care în ochii lumii este perfect se dovedește a nu fi. Soțul, Samuel, chiar își iubește soția, dar cum aceasta nu i-a dat satisfacție fizică deloc și-a găsit o amantă cu care are trei copii. Soția află tot, la început nu înțelege cum a putut soțul ei să-i facă una ca asta, dar cu ajutorul psihologului înțelege că Samuel o iubește foarte mult. Când în sfârșit se clarifică lucrurile, Samuel face infarct.

  1. Prințesa desculță

În această povestire întâmplările sunt relate din perspectiva unui bărbat. Mai exact, un actor chipeș, cu un talent aproape inexistent. Nu este pasionat de munca sa ci de călătorii, jocuri, aplauze, camaraderii, restaurante, fete de o seară. Ajuns într-un alt oraș își amintește de o fată de o noapte, Donatella, cu care se întâlnise cu alte împrejurări. Credea că este o prințesă, dar discutând cu cei de la restaurantul unde se întâlnise cu ea pentru ultima oară descoperă că este fiica celui care spăla vase. Dar nici această povestire n-a avut un final fericit, el află că Donatella a murit de leucemie.

  1. Odette Toulemonde

Odette este o văduvă ce are doi copii, pasionată de un autor, Balthazar Balsan. La un moment dată aceasta îi scrie o scrisoare în urma căreia se și împrietenesc. Odette, deși îl iubește pe Balsan, nu vrea să-i acorde această iubire deoarece încă se gândește la soțul decedat. După ce suferă un accident vascular, Balsan o convinge să-i acorde iubirea.

  1. Cea mai frumoasă carte din lume 

Într-un lagăr de femei, la pavilionul 13, femeile găsesc o soluție prin care să transmită un mesaj familiilor lor, chiar dacă știu că vor muri. Luând foile de țigară de la țigările ce li se puneau la dispoziție, s-au gândit sa le folosească ca foi de hârtie. De luni întregi se chinuiau să găseasă un creion, iar când în sfârșit l-au găsit, au mai stat câteva luni gândindu-se ce poți să scri pe trei foițe. Trei foițe care să ducă un mesaj de adio. Una dintre ele își face curaj și scrie. Când văd și celălalte ce a scris, toate îi urmează exemplu. Au scris rețete de bucătărie.

Nu mă așteptam la un final roz, dar aș fi vrut un final mai fericit. Au fost niște povestioare amuzante, majoritatea terminându-se cu un final trist. N-am mai citit cărți în care este vorba despre soții, soți, amanți, divorțuri și altele… Iar pentru prima carte de acest tip m-a surprins.