Litere modelate din staniol – un pic de metaloplastie

Acum mulți ani, când blogul era încă la început, colaborările cu diverse magazine își aveau provocările lor. O astfel de provocare a fost să utilizez și să prezint într-un articol cum să confecționezi un felinar din… benzi de staniol. Și cum fotografia de pe ambalaj arăta minunat, mi-am dat seama că nu e o glumă și am trecut la treabă.

De atunci am recurs destul de puțin la tehnică, mai ales cu copiii, deoarece e destul de greu să găsești în comerț un staniol mai gros cu care să te joci. Cel alimentar este destul de subțire față de ce am folosit atunci. Însă, când nu îți dorești să creezi chiar opere de artă, te descurci și cu acesta. Mă străduiesc uneori să fac ceea ce le cer și copiilor… să ies din zona de confort a primei idei descoperite și să caut alta. Treceam la litera O… din ce să o confecționez? Simplu. Din plastilină, căci au toți, ce mare lucru să faci un șerpișor și să-l pui să-și înghită coada? Doar că mi-a venit ideea cu staniolul și am lăsat plastilina pentru U, unde încă nu am altă idee…

Am tăiat (mai bine zis rupt, cu ajutorul unei rigle) bucăți de staniol de aproximativ 10 cm lățime și lungi cât permitea rola cumpărată de părinți. Adevărata artă e să lucrezi cu fâșii mai fine, fără să rupi, însă până se obișnuiesc, e bine să fie mai late. Le-am arătat cum să o mototolească încet, apoi să înceapă să o răsucească delicat, până obțin o sârmuliță căreia să îi înnoade capetele astfel încât să nu se vadă și să rezulte un O perfect.

Am avut două accidente, când sârma s-a rupt, dar au reluat și au reușit. Majoritatea s-au descurcat minunat, mai greu acolo unde copilul le știe pe toate și nu are nevoie de explicațiile adultului din fața clasei. La final le-au folosit pe post de brățări și au insistat să le ia imediat acasă, ceea ce însemna că musai trebuie să se laude.

Dincolo de laudele mele – chiar s-au descurcat foarte, foarte bine pentru o tehnică nouă la 6 ani, în timpul record de 15 minute cu tot cu explicații, am fost tare mândră de un prichinduț care, deși nu știa să scrie nici măcar numele în prima zi, face pași mari spre adaptare și autonomie. La început i-am arătat cum să copieze literele de pe unul din caiete unde e scris de mine, câte să scrie (are și un nume lung…), ca să știu al cui e. Și azi, fără caiete, a copiat de pe cutia cu rechizite și a venit să-mi arate că a reușit! Știu că mă plâng, însă într-o zi dificilă un licăr de speranță de acest gen îți dă… aripi, e acea licoare magică ce șterge toate necazurile și îți dă putere să o iei a doua zi de la capăt.

Dumnezeu, Iahve, Allah – întrebări ale copiilor

Într-o lume a intoleranței este greu, dacă nu aproape imposibil să ne menținem toleranți. Și dacă e să analizăm modul în care sunt crescuți copiii… nici mari speranțe să schimbăm acest lucru nu prea văd. Religia este la școală în trunchiul comun, însă sunt atât de puține cazurile în care nu se fac discriminări… dacă sunt în clasă copii de alte religii sau, de ce nu, copii care nu fac. Trist mi se pare acolo unde profesorul e cel care îi învață pe cei rămași la oră că ceilalți sunt „dușmanul”, copii care vor arde în iad… Da, există și astfel de cazuri. În loc să îi înveți să fie mai buni, indiferent cărui Dumnezeu se închină, să pui accent pe morală, pe bunătate, pe toleranță.

Nici la clasele mai mari, teoretic capabile să înțeleagă o istorie a religiilor, nu se face acest opțional. Iar acolo unde există, cei care ar trebui să-l susțină nu se pricep și o dau tot pe dogma creștină. Așadar la nivel de cultură a altor religii, la nivel de comunitate, tindem aproape spre zero absolut. Sunt trei mai religii monoteiste – creștinism, iudaism și islamism, despre care nu știm mai nimic. Să ne amintim doar cum se spunea doar cu puțin timp în urmă că Papa nu e creștin, da?

Editura Humanitas a publicat pe această temă cartea Dumnezeu, Iahve, Allah, de fapt o culegere de 100 de întrebări și răspunsuri legate de cele trei religii menționate. Autorii sunt Katia Mrowiec, ziaristă poloneză la reviste cu tematică religioasă, care a formulat răspunsurile privitoare la tradițiile evreiești cu ajutorul unui rabin, Michel Kubler, preot francez, doctor în teologie, a formulat răspunsurile despre creștini, și Antoine Sfeir, jurnalist libanez, autorul unui atlas al religiilor, a formulat răspunsurile despre islam.

Întrebările au fost organizate în șapte mari teme, care prezintă, comparativ, toate cele trei puncte de vedere:

Marile întrebări ale credincioșilor
Despre credință
Viața credincioșilor
Rugăciunea și practicile religioase ale credincioșilor
Sărbătorile și simbolurile religioase ale credincioșilor
Locurile sfinte ale credincioșilor
Credincioșii în secolul XXI

Numai dacă arunci un ochi pe lista cu întrebări de mai jos – sper ca imaginea să fie suficient de mare cât să se poată citi – realizezi ce lucruri banale sunt însă atât de greu de explicat! Lectura însă îți dă acel sentiment pe care îl ai rar, că de fapt noi complicăm lucrurile care ar trebui să fie simple și că ne pierdem în explicații bulversând total copiii. Nu este însă o lectură numai pentru copii, sunt sigură că și adulții, oricât de deschiși sunt, vor găsi o mulțime de informații care ori le clarifică niște idei, ori își dau seama că niciodată nu au privit lucrurile astfel.

Volumul este disponibil în librăria editurii Humanitas, dar și în alte librării online precum Libris, eMag, Cel.ro, elefant, Librarie.net

Poveste cu arici din castane

Un profesor ne spunea, foarte convins, că atunci când nu ne convine ceva din jurul nostru, 40% e vina educației. De obicei când ți se spune ceva la școală faci pe deșteptul, că nu știe omul ăla ce vorbește și sigur o să-ți dai tu seama că nu are dreptate. Trist e că are. Mă uit în jur și nu îmi place când unii se fac că muncesc, când alții așteaptă să le pice mereu din cer, când salariile nu reflectă munca. Și cum e vina educației?

Poate că într-adevăr noi greșim, din dorința de a fi „corecți”, de a acorda șanse egale, de a nu suporta consecințe de niciun fel, de a încuraja comportamentul „merge și așa”. Vrem să ne învățăm copiii să fie empatici, să împartă, iar la un moment dat, undeva în viață, să spunem stop-joc. Problema nu e a copiilor care au învățat să dea, ci a celor care au devenit dependenți de a primi și care, în timp, vor vedea că „mereu pică” de undeva.

Avantajul de a nu fi într-o școală de fițe, unde să conteze de la ce magazin îți iei hainele și câte sute de lei calci în picioare la fiecare pas pe asfalt e că ești cumva mai aproape de realitatea care ne înconjoară. Am avut o clasă în care oscilam de la bine la foarte puțin, însă am reușit, prin bunăvoința unor părinți, să facem în așa fel încât diferențele între copii să nu se simtă. Era Moș Nicolae? Toți găseau pe bancă o ciocolățică, fie că susțineau fondul clasei, fie că nu, fie că nici măcar nu le păsa să întrebe prin miracolul cui a apărut ciocolățica pe bancă. De Crăciun, sub bradul clasei, a fost mereu un cadou pentru toți, o carte și ceva dulce. La final de an, la fel.

Știu că atunci când decizi să dai, răsplata e undeva sus. Dar, cum eu eram intermediar, vedeam. Și aveam mai multe situații, dar două m-au impresionat, la cele două extreme: prima, nici măcar nu își făcea vreodată probleme că nu primește, ba cu foarte mult tupeu, întreba dacă poate să aleagă. A doua e cea care îți ajungea la suflet. „Doamna, cine a dat bani pentru mine? Aș vrea măcar să îi mulțumesc!” Și copilul era poate mai amărât decât celălalt, dar pe lângă puținul pe care îl avea era atât de bogat în politețe și bun simț.

Am stat mult să mă întreb, la ultima activitate, la care mulți au venit nepregătiți – deși am anunțat-o din timp – dacă nu cumva eu procedez greșit. Trebuia să ai la tine trei castane, una găurită, să poată înfige copilul scobitori și să facă un arici. Mulți nu au avut, dar câțiva copii au venit cu pungi pline și le-au dat și lor. Alți părinți nu doar că au anticipat că nu vor fi castane, ba au găurit și câteva în plus. Tot nu a fost suficient. Cumva mă gândisem și eu că e imposibil să fie toți pregătiți, mi-am căutat sula, nu am găsit-o acasă, eram sigură că e la școală. Din păcate, nu era. Așa că m-am trezit că mai am și eu de găurit castane, astfel încât să lucreze toți copiii, iar singurul instrument cu care puteam face asta era o piuneză de plastic. Am găurit castane, am regăurit altele, că nu intrau scobitorile prin găurile date mult prea mici, am adăugat găuri în plus altora, căci ieșeau aricii cu blănița prea rară… Și asta în timp ce explicam, asistam copiii care lucrau, sau încercam să ajung și acolo unde „nu știu” și „nu pot” se urlă ca din gură de șarpe. Că aproape mi-am rupt eu unghiile cu bucățica aceea de plastic nu mai contează…

Poate că e mai bine să schimb strategia, să facem o listă de „împrumut” și la următoarea activitate cel care a primit să aducă ceva la schimb. Nu contează ce, dar să nu las să se formeze ideea că „merge și așa”, pică din cer chiar dacă tu uiți să te pregătești. Mai ales că… parcul e alături, castanele gratis, deci nu era o problemă să faci rost.

Arici din castane. Confecționare: găuriți castana, suficient cât să intre o scobitoare (ruptă pe jumătate) și să nu cadă. Fixați plastilina pe post de cap și modelați boticul. Adăugați ochi (mobili sau din plastilină), năsuc și picioare.

Regulile clasei, de la mit la realitate

Am pășit în școală ca elev acum mulți ani și nu-mi amintesc să fi fost nevoie să-mi pună cineva pe perete poze cu reguli ca să le țin minte. „Intratul” la școală era asociat, în acele timpuri, încă din familie, cu un instructaj la sânge despre ce înseamnă să fii elev. La rândul meu, ca profesor, am făcut același lucru cu copiii mei. Poți să crăpi, dar nu răspunzi obraznic unui profesor – a fost una dintre ele, pe lângă multe altele.

După o lungă pauză, revenirea în învățământ a avut… provocările ei. Copiii sunt foarte capabili să facă reguli, dar nu neapărat să le și urmeze. Seria trecută am scris regulile împreună, le-am afișat pe perete, am făcut apel la ele de câte ori am putut. Seria aceasta, deși mi-am făcut multe – dar multe! – planuri privitoare la reguli am reușit doar performanța de a le discuta cu ei. Însă aștept, sper nu în zadar, acea zi-zen în care să apuc să finalizez planul meu privitor la afișarea regulilor.

Așadar, după vreo două săptămâni de școală, când și proaspeții elevi (nu numai eu) au realizat că nu se poate „trăi” în haos la școală, am început să discutăm ce putem face să ne înțelegem, să ajungem la un modus vivendi confortabil pentru toată lumea. Deși mici – poate totuși reminiscențele de la grădiniță erau încă prezente, le-au pus în evidență pe următoarele – și le-a transcris exact în ordinea dată de ei, chiar dacă în forma afirmativă le-am transformat eu. Știu, e mai ușor să spui că nu e voie… și e greu să le formulezi mereu așa, când ei de fapt înțeleg rapid cealaltă formă.

O ascultăm pe doamna.
Păstrăm liniștea în timpul orelor.
Stăm cuminți în rând.
Ne jucăm frumos.
Mergi încet pe hol.
Vorbim politicos.
Vorbim pe rând.
Ridicăm mâna dacă vrem să spunem ceva.

Ușor de zis, greu de făcut

Dacă am un defect, e că sunt perfecționistă. Una din profele din facultate, cu care am avut eu destule personale de împărțit, dar care cel puțin mi-a spus câteva lucruri sincere și la obiect, exact asta a subliniat. Că mă voi duce la catedră și mă voi da de ceasul morții să reușesc cu toți. Așa ceva nu există, trebuie să îmi recunosc limitele, cu unii nu voi putea. Eu încă mă lupt să nu aibă dreptate, deși două colege (care mă cunosc doar din toamna aceasta) mi-au spus, aproape cu aceleași cuvinte, exact același lucru.

Liniștea la oră e ceva relativ. Am învățat să ignor acolo unde legea te obligă să ignori, însă e greu să nu poți face și tu un „joc mut” ori să citești o poveste folosind voci modificate, pentru a imita animalele, de exemplu. E greu și pentru că, dacă trei sferturi înțeleg semnul inventat pentru liniște, alții nu-l „văd” nici dacă îl faci în fața lor. Nu știu încă ce n-am încercat… dar păstrez o speranță că există o idee la care eu nu am ajuns, trebuie doar să sap mai bine după ea!

Mersul în rând parcă-parcă are o speranță. Exersez dimineața și la prânz în zilele în care termină cu mine, să asculte comenzile indiferent care sunt stimulii din afară, căci, dacă voi ieși cu ei în coloană din curtea școlii trebuie să reziste tentației de a abandona și căsca gura pe te-miri-unde. Stau ca vulturul cu ochii pe ei și în capul coloanei, dar să văd și „coada”. Și nu, nu e glumă, dar asistând o colegă ce-i scotea la prânz am putut să văd cum o mămică deja era panicată că al ei lipsea. Eram departe, am scanat repede curtea, știam că a coborât, mai ceva ca Păsărilă-Lăți-Lungilă și l-am zărit ascuns după balustrada de ciment compact a celeilalte intrări. Noroc că tocmai ridicase capul să se „asigure”, probabil, că a scăpat. Dar eu nu vreau acasă! Nici nu vreau să mă gândesc ce era dacă îi veneau alte idei – ascuns prin școală, după școală, strecurat pe sub gard sau cine mai știe!

Despre mersul pe hol nu mai scriu. Am scris deja.

Vorbitul politicos e pe drumul cel bun, există speranță, îl adaug mereu pe „te rog” în propoziție, poate se prinde și de ei, pe principiul „bate șaua să priceapă iapa”.

Vorbim pe rând e departe, poate după „ridicăm mâna”. Deocamdată ridică și încep să vorbească simultan, sau întâi încep să vorbească și apoi ridică mâna. Teoria aceea în care spuneau să pui întâi întrebarea (ca să se gândească toți), apoi să numești elevul care răspunde – nu funcționează. Ai întrebat, ți-au și răspuns pe loc unii care vor ei musai să se afirme. Sunt perfect de acord cu mine că nu e frumos ce fac, dar îi privesc pe ceilalți cu un aer de superioritate, na Dorele, ți-am luat fața, tu ești fraier că respecți regulile…

Așa că am schimbat placa, întâi numesc și apoi întreb, cine mai știe ridică mâna, dacă nu răspunde respectivul, are altcineva șansa. Normal că răspund peste el, vorbesc neîntrebați, haos total… „Te cheamă pe tine Gigel Georgescu? Nu? Atunci de ce răspunzi?”
Mai am și versiunea b, în care dă răspunsul corect vorbind neîntrebat, numesc pe altcineva care a ridicat mâna, răspunde și acesta, și îl laud pe cel din urmă. Proteste – normal – că nu e corect, „eu am zis primul”… da, dar nu ai respectat regula.

Nu știu nici când sau dacă o să scap de „Doamnaaaa! Eu! Eu!” simultan cu ridicat mâna.

Pe lângă acestea, mor încet de inimă când încep să alerge printre bănci. Nu-i văd decât cu capetele sparte, oasele rupte, Doamne-ferește cu cine mai știe ce! Bullyingul promite și el… i-ai căciula și fugi cu ea, dacă plânge alergând după tine e perfect. Servește-te din creioanele lui, chiar dacă protestează. Distruge-i lipiciul – că doar nu-i trebuie. Mâzgălește-i fișa, să se ducă plângând la doamna. Râzi de el și aplaudă dacă a greșit ceva, dacă și-a răsturnat borcanul cu creioane, dacă s-a împiedicat, dacă ți se pare ție că cine știe cum sună numele lui ori creația lui nu e la înaltele tale standarde de reușită. Pune-i piedică și fă pe nevinovatul, dărâmă-i ghiozdanul, fă-i trolerul mașină de curse, stropește-l cu apă la baie, eventual în ochi și cu puțin săpun… Și astea sunt doar cele pe care le știu, la care singurul mod în care pot interveni e să… dau din gură la școală, ei să mă privească candid și în următoarea pauză să o ia de la capăt ca și cum n-ar fi fost.

Discutam despre dreptul de proprietate și că nu atingi ce nu-i al tău. Ți-ai găsit. 10 minute a durat minunea și în pauză îl văd cum voia să ia din cuier un obiect de vestimentație lăudat anterior de posesor, cu rânjetul pe buze că păgubitul deja alerga să intervină. Am intervenit eu prima. Apoi, le-am interzis să atingă orice lucru care e la mine pe catedră. Mă întorc deunăzi în clasă – ei credeau că am plecat, aveau altă oră – „clopoțeau” de zor cu talanga mea, era și bătaie care să apuce mai repede. Ștampilele folosite ca recompense… e… au umblat, le-au găsit și și-au pus singuri pe mână zâmbitori, să aibă cu ce se lăuda. I-au pârât alții (probabil se ofticau că n-au și ei) și le-am dat săpun să se ducă să se spele…

Dacă mă plictisesc? Nu apuc. Dacă mai am voce? Nu mă sunați… mai bine scrieți, degete am încă zece bucăți.

Reguli pentru adulți

Însă regulile clasei nu sunt doar pentru copii, mai e o față nevăzută a acestora, pentru părinți. M-am gândit mult, ani de zile, până am luat decizia de a trage o linie clară între școală și celelalte și a stabili proceduri. Asta am învățat cum trebuie la management educațional. Dacă vrei ca ceva să meargă, fă o procedură și ține-te de ea.

Indiferent cât de ciudată, inabordabilă, încrezută și cu fițe par, nu răspund la telefon. Nu am răspuns când a sunat la 11 noaptea (de trei ori chiar!), nici la 21:30, nici dimineața și nici la altă oră. Răspund la mesaje, dacă e cazul, sun înapoi dacă chiar trebuie. Însă rămân la ceea ce mi-am stabilit. Problemele de la școală se discută la școală, față în față și nu la telefon, de-asta s-au inventat orele de consiliere. Respect îndrumările (de altfel de bun-simț) ale conducerii să nu lungim momentul preluării și predării copiilor cu discuții inutile, rar rămân de vorbă când chiar e nevoie.

Comunic cât pot de clar și la obiect pe grupul de părinți – nu, nu e pe whatsapp – ce e nevoie, încerc să îi țin la curent cu ce mai facem.

Știu că a respecta regulile e greu și pentru adulți, de la a aduce copilul la fix, la achiziția corectă a listei de rechizite, la a nu intra în școală dacă nu ai treabă, doar ca să-i scoți cărțile, caietele din ghiozdan și să-i desfaci penarul pe bancă… de la a nu suna la doamna să întrebi tema ori să discuți ultima bârfă din cartier.

Greu cu regulile astea… militărie… comunism curat, nu?

Ce fac băieții la baie…

Nu, nu e o glumă. Dar necesită o completare: ce fac la baie, la școală, băieții mici, de se aude pe hol de parcă trec prin chinurile iadului acolo? Nu știu cum e prin alte școli cu copiii în pauză, dar la mine parcă îi atrage un magnet puternic să intre și să stea în toaletă. Nu mai am idei … ce să mai fac să-i dezvăț și asta probabil pentru că nu reușesc să înțeleg de ce se duc!

Am ajuns prima dată după ei la începutul anului, când au cerut voie și au uitat să se mai întoarcă. Totuși, cât poate sta un copil de șase ani să își facă nevoile?? E drept că se lupta cu pantalonii… Alții se luptau cu pișoarele, prea înalte pentru ei. Apoi la pauza de masă, când trebuie să se spele, e o chirăială înfiorătoare acolo. Am aflat și de ce… de la 18 băieți care se spală pe mâini la două chiuvete, grămadă, clăbucul iese… ghici, prin sifonul din pardoseală. Unii aveau rolul să facă clăbucul să „crească”, la chiuvetă, ceilalți să șuteze, ca la fotbal, mingea ieșită deasupra gresiei.

Apoi, se bălăcesc. Normal. Ce să facă altceva? Se stropesc… bine, ok, vara e fain. Însă în prag de noiembrie să îți torni apă în cap și să vii cu tricoul leoarcă? Când îi trimit la spălat repet mereu cu ei: „nu alergăm, nu ne împingem, nu ne stropim și nu țipăm”. Ți-ai găsit. Vise, nenică… când au trecut de pragul clasei o zbughesc pe hol și începe dezastrul. Mă străduiesc să îi scot prima la spălat, să nu se intersecteze cu celelalte clase. Nici nu e greu, cum se sună de ieșire, după urletul de ~~scăpat de la~~ fericire că e pauză fac imediat rândul. Când vin și de la celelalte clase, e jale.

Erau doar ai mei în toaletă și auzeam de la două săli distanță niște urlete care necesitau intervenție. Doi erau în cabină, alți doi țineau de ușă, unul de-o parte, unul de cealaltă, restul admirau spectacolul. Trânteau ușile și țipau… Culmea, cel mai tare și mai zgomotos era un băiețel care altfel era în clasă pâinea lui Dumnezeu! Acolo refula și el, probabil…

Când sunt de serviciu pe culoar sunt chiaună. Nu știu unde să stau căci parcă intuiesc unde nu sunt. Dacă sunt pe culoar, e dezastru în clasă, dacă stau spre toalete, se bat în capătul celălalt. În ziua de luni nivelul de stress ajunge la o cotă la care cu greu pot funcționa. Cinci clase care se tăvălesc pe jos – nu contează când s-a spălat ultima dată pardoseala, care se îmbrâncesc, aleargă, sar unul în spatele altuia, se izbesc de pereți… Ba mai ies cu câte un chupa-chups în gură, cu bățul atârnând, de numai un miracol face ca din atâtea jocuri stupide și violente să nu se fi ales vreunul până acum cu bomboana împinsă în gât sau bățul înfipt în cerul gurii.

Degeaba răgușesc, „nu alerga”, nu contează că sunt copii mici, fete, profesori… Nu sunt o persoană religioasă, însă lunea am din ce în ce mai mult convingerea că numai niște rugăciuni sincere mă ajută să scriu la ora 12 în procesul verbal că nu s-au înregistrat incidente.

Desenarea literelor la clasa pregătitoare

Printre cele mai amuzante cursuri pe care le-am avut în facultate erau cele de română, când profu venea direct de pe la inspecții de grad și ne lua pe noi în primire cu „așa să nu faceți”. Cele mai lungi discuții erau pe tema clasei pregătitoare… și ne spunea că vrea să ne intre bine de tot câteva lucruri în căpșor, printre care: nu dai dictări la clasa pregătitoare, nu scrii litere, ci le desenezi, nu stresezi copiii cu pagini întregi de litere. A, și să nu uit, nu e clasa „zero”, e „pregătitoare”, că e rolul nostru să îi corectăm pe cei cu care intrăm în contact atunci când îi auzim.

Așa că așteptam cu maaari emoții să încep literele și, mai ales, să găsesc moduri să le confecționez. Dacă s-ar putea, din aceleași materiale ca hainele cele noi ale împăratului, să nu coste nimic, că na, învățământul e gratuit și dacă la școală ai nevoie de atâtea… Am primit chiar un mesaj, că (din motive obiective, ce-i drept), nu își permite multe. Nu-i nimic, e bine că știu, văd eu cum împart, acolo unde se poate. Iar dacă nu au… e ca în gluma aceea de copii:

– Mami, ce mănâncă leul?
– Mănâncă ce găsește!
– Și dacă nu găsești nimic?
– Atunci mănâncă altceva!

Cam așa și la școală… când nu și-au adus ce trebuie… improvizezi, doar de-aia ești la catedră, să răspunzi creativ provocărilor. Sau să cumperi tu… Chiar îmi spunea colega mea că le-a cerut la clasa întâi câte două rânduri de caiete, să poată să aibă mereu unul la ea să înceapă rândurile. Ei bine… După o lună de zile are copii care nu au decât un rând. Poate că sunt părinți cu inițiativă, care știu mai bine că un caiet e suficient…

Pentru că posibilitățile de a confecționa litere nu sunt infinite și sunt mai mult sau mai puțin „perene”, am căutat ca măcar acolo unde se poate să mai ies din tipare, eventual cu ce am la îndemână. Am de la începutul anului, de când ne-am făcut boluri pentru creioane, bandă izolieră, diverse culori, suficiente role să ajung cu joaca măcar la jumătatea alfabetului. Literele care sunt alcătuite din linii drepte se pretează cel mai bine, fie cu creioanele aflate la îndemână, fie cu… bandă. Pentru litera A ne-am jucat pe parchet. Benzile nu se lipesc tare, se curăță ușor și arată fain rezultatul. Au fost încântați de activitate, făceau „multe”, schimbau și culorile. Ca să nu rămână doar în memorie, am folosit, în caiete, pe același model de confecționare, benzi de quilling.

Când am trecut la E, am încercat să complic lucrurile și să fac primii pași spre activitățile de măsurare, care sigur îmi vor da mari bătăi de cap. Linia verticală trebuia tăiată cu aceeași lungime cu a degetului lor arătător. Care e arătătorul?? Acela pe care îl folosești să arăți cu degetul! (Am constatat cu această ocazie că unii au mânuțele atât de mici… of, vedea-i-aș mari!) Liniile orizontale să aibă jumătate din lungimea celei verticale. Le-am arătat cum să taie una la fel, să o îndoaie și să o mai taie o dată. Unii au preferat să o lipească îndoită…

Spre tristețea lor, pe E nu l-am mai făcut pe parchet. L-au făcut pe bănci și regula era ca pentru linia verticală să folosească un creion ca etalon, iar când eu vin să „văd”, să-mi arate și creionul cu care au măsurat. Mai bine de jumătate s-au descurcat minunat, ceea ce e foarte încurajator! Ba îmi arăta unul dintre copii că și pentru cele orizontale a folosit lipiciul să măsoare.

Pare așa lung alfabetul privit de la primele litere!

Voi din ce le mai confecționați?

Un pic de știință la școală

În vară, când am citit plângând de-a binelea mesajele copiilor cărora le dădeam drumul spre gimnaziu, am realizat că destul de mulți menționau pe listă cât de faine au fost activitățile cu experimente de la științe. Ce-i drept, m-am străduit să nu ratez niciunul, oricât de complicat era să le pun în practică. Am reținut și sugestia lor că ar fi fost perfect să facă și ei odată cu mine… așa că la noua serie am zis să încep cu dreptul.

Am fost oarecum dezamăgită că pe lista de activități de la Festivalul de Știință din această toamnă nu am găsit nimic potrivit pentru 6 ani și care, mai ales, să vină și la școală, căci deplasare cu ei în primele două săptămâni de școală nu aș fi făcut nici picată cu ceară. Pentru a nu lăsa totuși nesărbătorită o lună a științei, le-am propus – părinților în primul rând – să organizăm o oră cu experimente. Fiecare experiment se prezenta în pereche, părinte și copil. Nu am restricționat temele, fiecare și-a ales ce voia să ne arate, dar a anunțat înainte, ca să nu ne trezim că se repetă cumva evenimentul.

Dacă tot avem o zi cu trei ore, am fixat întâlnirea după cursuri. Copiii erau destul de emoționați, se vedea că au repetat intens acasă, au venit foarte bine pregătiți (și dotați). Am văzut cum se manifestă forța de propulsie a aerului, cu balonul prins de un cd și apoi plimbând un pai pe un elastic bine întins. Un alt experiment ne-a arătat cum măsurăm volumul corpurilor care nu au o formă regulată și am intuit legea lui Arhimede.

Au urmat apoi experimente de obținere a culorilor secundare, folosind coloranții alimentari, și separarea lichidelor cu densități diferite. Au fost umflate baloane fără pompă, cu oțet și bicarbonat, am văzut cum poți confecționa o busolă – un experiment integrat, căci avea și busola de pe telefon. Îmi pare rău că nu am luat și busola mea reală, de acasă!

Am fost impresionați de aprinderea unul led folosind o baterie din lămâi, cu elemenți din zinc și cupru. Nu puteam rămâne nici eu de-o parte, așa că mi-am folosit setul de știință de la Noriel și le-am arătat cum poți aprinde un bec folosind energia vântului. E drept că am suflat în eoliană cu feonul băgat în priză… dar… nu puteam să risc să nu bată vântul la fereastra clasei. De asemenea, le-am dus magneți și pilitură de fier și le-am arătat, pe hârtie, câmpul magnetic și variația formei acestuia în funcție de forma magnetului. Am plimbat și mașinuțe cu ajutorul magneților.

Tot cu magneți a mai fost un experiment pe care nu îl știam, acum am auzit prima dată. În alcool pui tonner de imprimantă. Amesteci și… vă las să vedeți filmul!

View this post on Instagram

Un experiment la care va provoc sa va dați cu părerea… În exteriorul sticluței este un magnet. Mai sunt doua ingrediente… #oradeştiinte #oradestiinte #clasapregătitoare

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Oct 13, 2019 at 4:54am PDT

La final, am tras linie. Copiilor le-a plăcut, cred că mai mult să vină acolo împreună cu părinții decât ceea ce s-a făcut efectiv. Sunt încă mici și multe dintre cele văzute rămân „neînțelese”, însă aș vrea ca, până vor ajunge la vârsta potrivită, să știe că avem o explicație științifică pentru majoritatea fenomenelor din jurul nostru.

Eu am rămas cu o întrebare… trebuie neapărat să aflu cât de sensibil e senzorul de fum nou montat în tavan. Nu de alta, dar s-ar putea ca la experimentele de evidențiere a circuitului apei în natură ori de topire a zahărului să devin mai „celebră” decât mi-am propus vreodată. Oare cum ar suna ca titlu pe antenuțe… „Pompieri chemați inutil la școală căci o învățătoare a făcut experimente în clasă”. Daa, mai bine le pun un film, pricep cei mici că sunt isteți!

Mere buclucașe – ștampile

Mi-a plăcut mult ideea de a „picta” mere folosind ștampile confecționate și chiar am vrut să o pun în practică la școală. M-am gândit și că merele sunt destul de greu de găsit, nu pot să am garanția că fix în ziua în care vreau eu să căsăpesc 12 bucăți primim mere în minunatul program alimentar. Apoi, ce te faci dacă „se aude” că „ți-ai bătut joc de merele date de guvern”?? Auzi, le-ai tăiat, le-ai dat prin acuarelă și le-ai pus la gunoi…!

Așa că m-am dus la piață. M-am oprit la taraba cu cele mai prăpădite mere. 2 lei/kilogramul. O întreb amabilă pe doamna dacă are ceva împotrivă să le aleg pe cele mai mici… a bulbucat ochii de parcă vedea un nebun, dar m-am obișnuit de multă vreme cu reacția. I-am zâmbit candid, i-am spus că îmi trebuie la școală, bălmăjea ceva că poate la plăcintă sunt bune, dar am liniștit-o că pictez cu ele, mi-a dat o pungă și mi-am văzut de treabă. Nu sărăcește nimeni din 3 lei, nu? Și mai pui 3 iei și farfurii de plastic… Am fost tentată să le dau bilețel acasă, dar după ce am văzut în câte moduri poți decupa un disc de carton cu diametrul de 15 cm, n-am riscat să cer un măr cu diametrul de 5. Nici la farfurii nu am pariat, căci „fundul complet plat”, adică neted, iarăși risca să nu se înțeleagă. Așa că am pus mărunțișul la bătaie, fie pomană pentru lumea ailaltă, când n-oi avea diverse pentru craft!

La școală a fost distractiv, mai ales când s-au prins ce facem. Doamne, abia aștept să mai crească un pic, să se obișnuiască cu ordinea și etapele de lucru, să nu mai înceapă singuri până nu dau semnalul de începere… militărie curată, ce mai, dar în haos și balamuc nu înveți nimic. Și mai mult s-au distrat când le-am zis că pot decora merele imprimate cu ochi mobili. De când și-au adus pungile cu ochi la școală e delir curat. Poate că unii n-au mai văzut în viața lor ochi mișcători și nu se pot abține. Unii au autocolanți, toate dimensiunile, își lipesc pe frunte. La un moment dat cred că puteam pune lejer în scenă povestea cu „Un-Ochi. Doi-Ochi. Trei-ochi”. Orice desen de prin caiete primește musai bonus niște ochișori. Nu mă deranjează ideea… dar când eu încerc să încep rândurile și nu pot scrie de ochi… apare o problemă…

mere stampile pictura

Am renunțat și la protecțiile pentru mese, deși inițial voiam să luăm, și am pus în funcțiune lavetele. Nu folosesc nimic periculos să rămână pătat, așa că ne descurcăm să facem ordine la final. Ca lecția să fie completă, le-am cerut să aducă farfurioarele pe catedră, să șteargă masa de lucru și să fie ordine. Unul din grupuri a fost „ocupat”. Farfuria a rămas la ei. Am lăsat-o… a doua zi mi-o aduce unul dintre copii. Ce e cu asta?! – E de ieri… – Da, știu. Dar eu le-am cerut și m-am dus apoi să le spăl. Asta unde a fost? – Păi… n-am adus-o! Eee… și i-am dat frumos o lavetă și am trimis farfuria la spălat. Mi-a adus-o apoi impecabilă. Data viitoare poate nu mai uită!

Un lucru pe care l-am anticipat prea târziu a fost calitatea cuțitului cu care tai mărul. Trebuie să fie impecabil ascuțit, astfel încât mărul să nu se spintece deloc, să fie tăiat perfect drept pentru a se imprima tot. Mi-am dat seama prea târziu… și… m-am descurcat cu ce am avut.

Atât de faine sunt jocurile cu ștampile confecționate… cartofi, morcovi, mere, apoi improvizații din carton și orice poate lăsa o urmă. Am încă emoții pentru dactilopictură, dar îmi fac curaj! Cât de rău poate să iasă? Culorile sunt lavabile, nu sunt acrilice…

Însă cel mai fain feedback pe care îl am e de la copiii care se duc acasă și fac, încă o dată, ce au făcut la școală, să le arate și părinților, căci acasă nu le dau decât proiectele 3D, care nu se pot pune în portofoliu. Parcă îți crește inima să vezi ca pentru unii nu te zbați degeaba.

Renovare în stil pur românesc

1 septembrie 2019 a avut pentru noi, cadrele didactice din școală, o sumedenie de surprize. Trec peste reorganizarea administrativă, desprinderea dintr-o unitate desființată și absorbția la o alta, faptul că ni se propunea detașare (deși era transfer clar – două zile de nervi și proteste au avut totuși un rezultat pozitiv), nu ni s-a dat voie în clase decât vineri la ora 17:00…

Partea bună a întregului spectacol ieftin electoral (deh, primăria a investit în reabilitare!) e că n-am mai șters noi praful. Miercuri încă se lucra, montau uși, toaletele nu erau gata. Unica femeie de serviciu rămasă, un omuleț de 1.50, era terminată, nu știa ce să facă mai întâi. Dar… pentru că pe sticlă la tv trebuia să dea totul bine, au venit echipe de curățenie și a arătat impecabil vineri când s-a filmat, iar nouă ne-au interzis accesul în școală – probabil de teamă să nu comentăm ce nu trebuie.

Nou-nouț totul, de bine de rău duminică am avut și tabla montată, am putut să încropesc ceva în clasă. Băncile le-au reglat părinții… deh, să simtă din prima zi că au intrat la școală, doar nu era să-și facă timp pentru asta personalul administrativ. Lucrarea nu este recepționată nici acum, deci nu avem voie să batem un cui în pereți, nici să lipim ceva, așadar stăm ca la spital.

Însă ca în orice casă „la cheie”, problemele le afli după ce te muți. Prima zi de școală – la baia fetelor curgea instalația de la chiuvete. La băieți, pișoarele sunt în dreptul ușii… oricum prea sus pentru pregătitoare, dar aveam niște ambițioși să le folosească și bântuiau cu pantalonii în vine prin toaletă când m-am dus să-i recuperez că nu-mi ieșeau pe „inventar” la clasă.

Curent în clasă la prize – ioc. Ba chiar eram eu de vină, că am băgat în priză ceva ce „face scurt”, și uite, ei au fost obligați să pună siguranțe extra-mega-sensibile, pentru copii. Bun. Am scos tot din prize… siguranța tot nu stătea. „Se rezolvă, doamnă!” Sigur, se rezolvă, dar o zi fără curent în clasă, când eu îmi programasem alte activități? Ei na, până la urmă să vezi la ora 8:00 că trebuie să schimbi tot scenariul zilei nu e mare lucru, oricând poți face din nimic ceva! Cert e că în două zile s-a rezolvat și cu exact aceleași aparate în priză, nu a mai sărit siguranța până acum.

După ce s-a aruncat tot mobilierul, pe motiv că e „vechi” și strică feng-shuiul noii renovări, am primit la clasă pe inventar un dulap nu prea mare în care nu știu ce să pun mai întâi. Oricum, dacă îți pui mintea cu el, îl descui imediat, sau bagi măcar mâna, ca Nică în scorbură, să vezi ce găsești pe-acolo, căci e cu „decupaj”.

Copiii nu au unde să își țină rechizitele… Iar în plină campanie pentru părinți de „nu dați bani la școală”, ai mei și-au luat cutii de plastic să pună în ele tot ce au nevoie, să nu le care mereu acasă. Dar… ce nevoie ai la școală de dulăpioare? Lasă-i să care, ce dacă le rupi spatele la 6 ani! Norocul meu e că anul acesta nu am pe nimeni în schimbul de după-amiază și le cam lăsăm prin clasă fără grijă. Sau poate au vrut să îi învețe responsabili, să își facă cum trebuie ghiozdanul în fiecare seara, să nu uite nimic!

Nu știu nici ce se mai întâmplă cu biblioteca școlii, dacă o să mai avem aici în localul nostru, în schimb singura speranță rămâne biblioteca clasei. Care bibliotecă… e pe listă, deh, n-am apucat s-o organizez. Nici hamsterii nu i-am dus, dar bine că au uitat copiii și nu m-au întrebat! Acum așteaptă să le duc veverița într-o zi „când vor fi cuminți”. Ca să-i citez pe copiii mei din seria trecută, Doamna, la cum se poartă, nici lor n-o să le-o aduceți… Eu trag speranțe 😀 .

Însă ce e cu adevărat trist este lipsa totală de experiență (ca să nu-i spun interes) în amenajarea spațiului educațional. Primele pe listă: pereți vopsiți aiurea, în culori stridente, mobilier cumpărat „să fie”, bănci de câte doi, când există pupitre individuale ce îți dau o libertate fantastică în lucrul cu elevii, scări fără bandă antiderapantă, dintr-o piatră lucie pe care îți rupi lejer gâtul dacă ai tălpile ude… Însă de departe una dintre cele mai proaste decizii a fost aceea de a nu da pereții cu vopsea/lac până la jumătate, zona în care copiii pun mâinile și… de bine crescuți ce sunt… și picioarele.

A trecut o lună de școală, pereții arată, la scări – dar nu numai – ceva de speriat. Unii nu conștientizează (cum au fost ai mei de la pregătitoare, care se apucau de curse cu mașinuțe pe pereți). Noroc că i-am oprit la timp! Pe peretele verde nu lăsaseră urme de cauciucuri și n-au apucat să treacă pe cel alb. Dar în restul școlii toți ceilalți nu doar că au pus mâinile murdare pe pereți, însă unele urme sunt făcute cu răutate, întinse de sus în jos. S-au șters, efectiv, pe zid. Oare și acasă tot așa fac?! Câte să te învețe școala, dacă tu nu ai cei șapte ani de-acasă…? Nu sunt tolerantă nici cu „accidentele”, trebuie totuși să se sprijine de ceva, că sunt mici. Într-una din dimineți, când coboram să-mi preiau copiii din curte, mi-a venit să vomit. Trec peste faptul că noi, ca profesori, n-ar trebui deloc să punem etichete, dar… Cât de nesimțit să fii să calci într-un „noroc” câinesc pe trotuar, apoi să îți ștergi picioarele pe peretele școlii? E ireal, nu îmi vine să cred cum arată…

Lista e lungă. Luna a trecut și nu am primit coșuri de gunoi în clasă, punem în cutiile de la lapte ceea ce e de aruncat. Am primit table noi, dar să ne cumpărăm singuri marker și lichid de curățat tabla. Mno, cretă ne mai dădeau o cutie la toată școala… acum chiar avem pretenții! Dispensere de săpun nu au montat la baie, în prima săptămână am avut 5 copii cu probleme la burtică, dar nu are legătură… Pe ai mei pitici îi spăl obligatoriu pe mâini înainte de gustare, am săpun în clasă, îi aliniez și îi trimit la spălat. Dar după ce folosești toaleta!? Să mai zic că, tot în prima zi, după ce s-au spălat, m-a întrebat o fetiță unde e uscătorul de mâini? Cam aici sunt pretențiilor lor, la 6 ani, despre gradul de civilizație pe care ar trebui să-l asigurăm!

Femeia de serviciu își cumpără singură ce-i trebuie ca să spele pe jos, „că nu se ia, doamnă, doar cu apă”. Eu mi-am luat soluție pentru tablă, copiii – săpun. În condițiile acestea, primăria minunatului sector în care iubim și muncim aruncă pisica moartă în curtea directorilor, spunând „cere și ți se va da”. Am făcut listă, am dat-o mai departe. Iar eu nu cred în minuni decât atunci când le văd.

PS. Ca să fie totul complet, pe hol… las poza să vorbească.

PPS: Ieri au venit și au dat cu lavabilă peste. Sunt curioasă cât ține!

Cuburi – ce-mi spui despre tine?

Prima întâlnire cu viitorii mei elevi s-a lăsat cu o discuție liberă. Ne-am prezentat, stând în cerc, apoi fiecare a adăugat ceva despre el. Nici la adulți nu merge nemaipomenit sesiunea aceasta în care trebuie să alegi acele două-trei lucruri esențiale pe care să le spui celorlalți despre tine, însă la copii e și mai dificilă pentru că tind să imite colegul. De exemplu, care e mâncarea ta preferată… a fost de ajuns să spună unul pizza și l-au urmat și ceilalți. Alegeam așadar un criteriu, răspundeam toți, după care schimbam și o luam de la capăt.

Nu doar că am vorbit despre noi, dar am exersat răbdarea, respectul față de ceilalți, cum să aștepți să spună fiecare ce are de spus până îți vine și ție rândul, căci la un moment dat îți va veni!, nu ești sărit. Apoi, să nu vorbim în cor, că nu mai înțelegem nimic. Și, cel mai important, să accepți părerea altuia fără să râzi. Nu există răspuns corect, ci o mulțime de variante personale.

Acum, pentru că începe școala, vom fi doar noi și vom avea cel puțin teoretic mai mult timp, m-am gândit să schimb un pic jocul, să îl fac mai amuzant cu ajutorul cuburilor. Mi-am confecționat unele din burete, peste care prind cu bandă scotch cartonașele necesare (se detașează complet din macheta printată), după ce le plastifiez, pentru mai multă rezistență. Pentru acest joc de cunoaștere mi-am pregătit două cuburi, dar încă nu m-am hotărât dacă le folosesc simultan sau nu, căci la această vârstă nu sunt foarte răbdători și aș vrea să le vină rândul mai repede.

Unul din cuburi este pregătit sub formă de întrebări, celălalt are doar domeniul de referință. Pentru că nu toți copiii știu să citească, este bine ca la început să prezentați cuburile, discutând fiecare imagine, astfel încât pictograma să fie înțeleasă repede în momentul aruncării, fără să mai fie nevoie de lectură și copiii să știe ce au de spus.

Puteți complica jocul după o rundă, dai cu zarul și să îți amintești cine a mai vorbit anterior despre acel domeniu și ce a spus.

Un dezavantaj pe care îl văd e că nu voi afla toate detaliile incluse despre fiecare copil, dar putem relua jocul și, dacă la următoarele aruncări se repetă opțiunea, copilul poate da din nou.

Am pregătit două variante de material. Unul este utilizat pentru un cub cu latura de 9 cm, din celălalt rezultă unul cu latura de 6 cm, chiar dacă utilizează aceeași cantitate de hârtie. Dacă nu vă e la îndemână să lipiți cuburile pe interior, puteți să întăriți muchiile cu bandă adezivă, după ce ascundeți zonele de lipire. Dacă puteți, printați pe carton sau cașerați ulterior pagina.

Images designed by pch.vector / Terdpongvector / macrovector / brgfx / Freepik. Cuburile din imagine reprezintă o simulare pe calculator apropiată produselor finale. Calitatea imaginilor va depinde de calitatea imprimării color.

Materialul este disponibil celor care în ultimele trei luni au făcut o donație către acest site. Cei care au donat prin PayPal l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. Vă rog ca în momentul unei donații ulterioare datei publicării articolului să solicitați, printr-un comentariu, cu aceeași adresă de mail, materialul dorit.

Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.