M-am tot gândit ce i-aș cere, ținând cont că ne agățăm cu dinții de speranța că, dacă noul ministru al educației știe să vorbească știe și ce să facă. Cam ca peștișorul de aur: l-ai scos, ai dreptul la o singură dorință. Și da, i-aș cere să reglementeze sistemul de homeschooling în România. Știu, veți spune că țara piere, baba se piaptănă. Dar chiar cred că începând de undeva din margine să însăilezi o schimbare te vei trezi tricotând fix modelul principal.
În primul rând, la cum evoluează lucrurile în ceea ce privește elevii noștri, e o măsură în interesul lor. Am participat recent la un curs de formare privind depistarea copiilor cu cerințe educaționale speciale (deși personal consider că nu depistarea e problema, ci ce faci după…). Medicul invitat acolo ne spunea că în urmă cu 10 ani dacă avea la spital un caz pe săptămână de comunicat părinților, acum are mai multe pe zi și oricât de antrenat ai fi să rămâi imun la suferința și tragedia familiei, ajungi la un moment dat să cedezi. Tot el ne spunea că, dacă acum cinci ani un copil cu cerințe speciale la clasă era ceva rar, acum media este de 2-3 și crește alarmant, se așteaptă la 6-7 în următoarea decadă. Și ce știu e că, dacă medicii se simt depășiți de situație, cadrele didactice sunt cu atât mai mult.
Oricare ar fi cerințele lor speciale, sunt copii care progresează uimitor în relație unu la unu cu educatorul. Mă gândesc în primul rând la copiii excepționali, olimpicii, cu capacități uimitoare care depășesc de cele mai multe ori profesorii aflați la clasă. Ei au un ritm al lor, fantastic și halucinant de achiziție, pe care îl pot susține timp îndelungat. Sunt avizi de cunoaștere, au nevoie să le tot „dai” și nu poți ține, la școală, pasul cu ei. Sunt perfect capabili de studiu individual, pentru ei noțiunea de flipped-classroom sau blended-learning nu e ceva nou, dar este ceva ce li se potrivește. Pot face lejer doi ani într-unul, sau pot să câștige timpul necesar să aprofundeze ceea ce își doresc. Pentru ei consider că un sistem în care să opteze pentru studiu acasă ar fi minunat.
Mă gândesc și la alți copii speciali, fiecare cu ritmul lui, planul lui personalizat. Tendința la clasă, căci de aceea este învățământ de masă, este să abordezi tot colectivul la general. Oricât ai vrea, nu poți, e fizic imposibil ca în cele câteva zeci de minute să răspunzi nevoii fiecăruia. Abordezi apoi conținutul pe două-trei grade de dificultate, încercând să personalizezi demersul. Dar individual – e o utopie, un singur om la 25-30 de copii. Diferențele sunt uneori atât de mari între copii, că nu mai știi cum să aduci barca la mal, iar copiii cu cerințe educaționale speciale sunt, fiecare dintre ei, provocări unice.
Însă, nu doar pentru ei, ci și pentru ceilalți, consider că în centrele la care sunt arondați pentru evaluări și examene trebuie să frecventeze, la comun cu ceilalți copii, anumite cursuri. Sunt competențe ce nu pot fi dobândite individual. Astfel, ore de educație fizică, arte, dezvoltare personală, educație civică, muzică, au mult mai multe oportunități de dezvoltare dacă sunt abordate în grup. De ce nu, să aibă proiecte de cercetare în pereche sau în grup și activități în care accentul să cadă pe socializare, toleranță, acceptare și integrare.
E drept însă, ca mai tot timpul când vorbești de o schimbare, că va fi nevoie de investiții (și la noi, toate bune și frumoase, până ceri bani). Vor trebui organizate centre, cineva trebuie să se ocupe de evidența acestor copii. Trebuie organizate sesiuni de evaluare și examene pentru încheierea situației școlare și pentru aceasta trebuie plătiți profesori. Sunt părinți care s-ar descurca cu brio să suplinească un cadru didactic și părinți care doar au această impresie, doar pentru că au învățat cândva să scrie și să citească. Sunt și părinți care și-ar permite să aibă propriul profesor la domiciliu, eventual pentru toți copiii familiei.
Am uitat că, înainte de revoluția industrială, dar și un secol mai apoi, cei care aveau acces la învățământ și performau în această direcție erau cei care își permiteau și să investească în educație, nu doar așteptau să pice din cer de la stat. Statul investea în ceea ce avea nevoie: muncitori. Guvernantele de odinioară știau limbi străine, poate nu neapărat științe, dar erau responsabile cu educația copilului. Poate că ar trebui să le dăm din nou șansa oamenilor să ia decizii (în limita unor reglementări) în ceea ce privește educația propriilor copii.
Îmi amintesc ce reacție am avut prima dată când am citit Heidi. Mi se părea o șansă fantastică (exceptând boala Clarei) să înveți acasă. Să poți să ai pe cine să întrebi exact ce nu înțelegi, să nu fii frustrat că se uită X la tine urât și te consideră „prost”. Azi consider că am ajuns cumva în aceeași situație. Părinți care suplinesc din greu ceea ce consideră că nu se face la școală. De ce, dacă tot investesc să suplinească, să nu le dai un cadru legal în care să o facă?
Dacă Heidi e din seria amintirilor din copilărie, Minunea de R.J.Palacio e mult mai recentă. Patru ani, până când mama nu s-a mai descurcat, a făcut homeschooling cu August. Dacă citiți printre rânduri, a fost o misiune dificilă pentru mamă, fără pregătire, să suplinească toate disciplinele, să le facă interesante. Însă în ziua de azi când poți găsi aproape orice pe internet, la un click distanță, nu cred că ar mai fi o misiune imposibilă. Am văzut în țările din vest site-uri didactice, cu toate materialele necesare pentru o lecție. Sunt sigură că și la noi este posibil, poate nu neapărat o platformă făcută de stat pe bani mulți și greoaie, ci susținută de toți cei care doresc să beneficieze de sistem. Și ideea o am tot din vremuri pierdute în alt secol, într-un film – nu-mi amintesc mai multe detalii – despre o familie cu copii ce locuia în Australia departe fizic de orice școală. Copiii frecventau cursurile cu ajutorul unei stații radio. Se așezau la masă, reglau frecvența, ascultau lecția, apoi puteau pune întrebări. Periodic se și întâlneau cu profesorii pentru îndrumări și evaluări.
Nu pot să cred că acum nu se poate face același lucru… doar că, evident, costă. Însă avantajele sunt multe și nu cred că m-am gândit la toate:
- satisfacerea nevoilor individuale ale elevilor;
- acordarea unei șanse reale la educație tuturor;
- rezolvarea nemulțumirilor unor părinți legate de sistemul de învățământ.
Sunt sigură că, începând să organizeze programa și manualele pentru a fi disponibile online elevilor școliți acasă, vor fi descoperite „oficial” și problemele pe care tot le arată cu degetul părinții. Încercând să propui o schemă logică de abordare a acestor conținuturi, vei descoperi, de fapt, ce trebuie să modifici și în sistemul pe care îl gestionezi. Ar fi ceva de vis să poți organiza, pe discipline, grupurile de copii – lecții la care învățarea să se facă în grupuri mici – 10/15 elevi – altele la care 30-40 nu este o problemă.
Însă oricât de multe idei și intenții ar avea noul ministrul, încerc să țin minte un singur lucru: este doar un om. Cât timp în subordine are vechea organigramă, lipsită de viziune, bine îmbibată în culori politice ponosite, care se comportă cameleonic la orice schimbare de conducere… nu vom avea reformă. Poate că e ușor până la urmă să găsești un ministru bun, încă ca acesta să aibă o echipă funcțională cu rădăcini adânci în structurile din teritoriu, capabile să miște lucrurile… e o poveste lungă (și tristă!).