Mami, eu nu mai pot…

Avantajul sărbătorilor e că iei la rând agenda telefonului și începi să vorbești cu rudele și prietenii. Și când ai în familie doi pitici la clasa pregătitoare, parcă e mereu ceva de discutat… Înainte de toate, îmi aduc aminte acum 3 ani când trecea pragul școlii alt membru al familiei cu niște lacrimi enorme de crocodil rostogolindu-se pe obraji… „Îți dai seama, mami… încep școala!! Și nu se mai termină, 13 ani de-acum înainte!” Așa că am avut timp să-i pregătesc și pe cei care urmează, să-i încurajez, să le spun că în clasa pregătitoare va fi distractiv, doar o joacă.

Primul meu mini-succes a fost să spună că sunt la „pregătitoare”, și nu clasa zero. Că ei nu sunt „zero”, ei se „pregătesc”. Apoi n-am făcut decât să le povestesc ceea ce la rândul meu am aflat la „școala de oameni mari”, cum un alt pici mi-a spus când i-am explicat unde mă duc.

Așadar, am avut ocazia să discut în anii aceștia cu profesori care au susținut, la momentul reformei, necesitatea acestei clase și trecerea ei la școală, dar și ei, când văd la ce dezastru s-a ajuns, se iau cu mâinile de cap și nu știu cum s-o dreagă. Ne-au repetat, și Doamne!, de câte ori ne-au spus unele lucruri… Degeaba. Deși convinse de adevărurile acelea, ajunse la catedră, colegele mele s-au lăsat răpuse de insistențe și sistem și au început să calce pe lângă drum.

Nu se dau teme la clasa pregătitoare

Ți-ai găsit! Încep părinții: că „se plictisește copilul acasă”, sau că plătesc degeaba after-ul și n-are copilul ocupație acolo, sau că „au fost așa încântați când le-am dat temă”.

Unul dintre profesori ne-a explicat, pentru cine a avut urechi să priceapă, că noi distrugem entuziasmul copiilor față de școală. Îi obosim înainte de vreme și atunci când chiar au nevoie de mobilizare, spre sfârșitul ciclului primar și început de gimnaziu, ei sunt deja terminați, copleșiți de teme, de programul epuizant de cursuri și activități, de responsabilități. Asta la vârsta la care joaca ar trebui să fie îndeletnicirea principală.

Dacă dau semnale? Daaa, dau mititeii, ca declarația la aproape 7 ani a unuia din cei doi „cobai” ai mei de anul acesta:

Mamă, eu nu mai pot. Mă duc la școală – lecții, vin acasă – lecții!

Doar clasa pregătitoare! Am scris mare, pentru toată lumea, pentru că un strigăt mai puternic de ajutor că facem ceva greșit nu cred că am auzit. Ce sfat să-i dau? Să lase copilul în pace? „Rămâne în urmă!” În urmă la ce…? Că programa… e alta…

Scrierea literelor versus desenarea și pictarea lor

Bun, aici e și mai și. Normal că fiecare dintre părinții implicați în acest mini-studiu al meu îmi povestește „performanțele”. Adică suntem în toiul primăverii, mai avem două luni de școală, copiii scriu după dictare cu litere de tipar. Vai, dar scrie încet și tremurat… Normal, că scrierea se învață în clasa I, pe liniatură specială. Ca să nu mai zic… de ce înveți să scrii cu litere de tipar? Formezi o deprindere ca să ai apoi ce să demontezi la clasa I? Și mă mai mir că eu mă lupt la clasa a III-a luată anul acesta cu majusculele, că nu le știu corect pe cele de mână și le scriu pe cele de tipar, sau fac un fel de struțo-cămilă între ele.

Dați „play” și fiți atenți la ceea ce întreabă doamna și ce răspund Andrei și Ioana… (Puteți viziona tot filmul, e „delicios”!)

Unde a ajuns teoria cu „recunoașterea literelor”? Habar n-am, dar e clar că îi facem direct academicieni la CP!

O altă problemă e că „nu citește cursiv” și e mare tragedie că „silabisește”. Întreb și eu, să mă aflu în treabă, dacă cuvintele de două silabe le citește bine. Aaa, daa, cu cele lungi e problema! OMG, păi în clasa I facem concurs de dicție? Nu e normal ca la 6 ani câmpul vizual la citire să fie mai îngust, și durează, e multă muncă până ajungi să „vezi” tot cuvântul… Și fiecare copil o face în ritmul lui… dacă al lui X citește cursiv, nu înseamnă că trebuie să o facă și al tău exact în același moment!

Aveți idee ce muncă grea e să convingi omul că are un copil „normal”, când el vede că nu face față „cerințelor” de la școală??

Îmi aduc aminte ce tragedie a fost pentru Iris când a mers de la grupa pregătitoare la clasa I, pentru că nu știa să citească. Cunoștea toate literele, le desena, le găsea în diferite forme, dar nu putea să le lege. A plâns în prima zi de școală când doamna a întrebat copiii ce scrie pe tablă, niște mânuțe s-au ridicat repede, iar mândra mea cu două codițe m-a săgetat cu niște priviri ucigătoare: vezi, ți-am spus eu că trebuie să știu să citesc! N-a mai auzit nimic din ce-a urmat, că cine nu știe va învăța… era târziu pentru ea, deja făcea scenariul crucificării mele. Și totuși, m-am ținut tare. N-am forțat copilul. Fiecare literă învățată, fiecare cuvânt citit în Abecedar, era pentru ea un succes și o maximă încântare. Sorbea zilele de școală, nu se plictisea și își marca fiecare mică victorie. La sfârșitul clasei I citea cursiv. Adică exact atunci când ar fi trebuit să o facă.

Timpul mi-a arătat că nu am greșit. Dorința ei de a citi, de a intra în lumea aceea care i-a ținut ușa închisă în nas, continuă să uimească. Pe la ședința cu părinții, fără să se știe a cui mamă sunt, se vorbea de „Iris, fetița aia forțată să citească, că e în fiecare pauză mereu cu o carte în brațe”. Am râs… le-am explicat că n-o forțează nimeni, doar că uneori subiectul e atât de captivant că nu doarme noaptea sau citește în pauze, de curiozitate, să vadă cum se termină. Îmi spunea cu mândrie că, în tentativele dirigintei de a potoli copiii prea agitați în pauze, le-a zis că nu le-ar strica să ia și ei o carte, „așa, ca Iris”.

Contradicții

Știți deja că la capitolul „logică” ăștia mici ne pot desființa imediat. Așa că următorul exemplu sper să vă dea un pic de gândit…

Mami, doamna e ca a doua noastră mamă?

Și atunci de ce nu se joacă cu noi? Mergem la școală și facem 4 ore lecții!

Dacă se lipesc de noi ca ventuzele la școală… da… poate mai ceva decât la grădiniță! Am colecție de inimioare și declarații de dragoste, și dimineața trebuie să mă țin bine pe picioare când îmi sar în brațe. Dar când ajung să gândească… poate… ar trebui să ne punem noi niște întrebări!

Mi-am amintit de vineri, ultima zi de școală. Era soare afară. Aveam diverse de pus în ordine pentru ora următoare. Era 10:50. Doamna, mergeți cu noi afară să ne jucăm? Nu au voie singuri în curtea școlii, iar „joaca” lor din pauză e pe culoar. Am lăsat totul baltă, i-am aliniat, am încuiat clasa și am ieșit. Alergau în toate direcțiile, ca iezii scăpați din cușcă. Am improvizat repede un joc învățat împreună, apoi i-am lăsat cu a lor „sticluță cu otravă” încă 5 minute și am intrat în clasă. Pentru ei… acele 10 minute au făcut cât toată ziua la școală. Dar la clasa pregătitoare… sunt atâtea ocazii de joacă! De ce să ajungă un copil să spună că are 4 ore de lecții?

Îmi tot spun că mai urmează să candideze doi pitici din familie la CP… și chiar aș vrea ca unele lucruri să arate un pic mai bine!

Posted in De-ale școlii and tagged , , , .

8 Comments

  1. Mi-ai adus aminte de o lecție la care am asistat la clasa pregătitoare… era în semestrul II, la matematică. Li se cere copiilor să deschidă caietele și… să citească cerința! Mă uit peste umărul celor din fața mea, nu vedeam nicio cerință, dar copilul citea cursiv. Am crezut că inventează cerința, să vadă dacă ei înțeleg ce li se cere prin imagini. Dar nu… nu era limbaj de copil.
    Așa că l-am întrebat pe unul unde citește colegul lui și îmi arată în josul paginii, cu litere de 6, nu exagerez, cerința!
    Am rămas ca la dentist. Sigur erau puse acolo pentru cei prea duși cu pluta și care nu gândesc simplu, ca un copil. Altfel, la 6 ani, nici nu vreau să mă gândesc care sunt cerințele pentru mărimea fontului!
    Dar citeau, mititeii…

  2. Noi avem o experienta buna cu CP. Si ma bucur ca exista, fara trecerea brusca la scoala. In toata ecuatia asta, parintele e de vina-el accepta si pune presiune. Imi ajut copilul acolo unde vad ca e necesar cu exercitiu suplimentar dar nu exagerez si nu ma stresez ca dupa 3 luni de CP, nu stie sa citeasca. Si nu i incarc programul doar ca sa nu se plictiseasca. Din cate stiu eu plictiseala ii obliga sa gandeasca 😀

    • Ana, tu în primul rând ești „altfel”. Doar că suntem cam puțini cei care gândim așa.
      Majoritatea nu poate să înghită dacă nu compară viteza la înghițit cu cea pe care o are copilul vecinilor de peste drum sau din cartierul celălalt. Competiția cu tine însuți, progres în ritm propriu, astea sunt povești.
      Ce face părintele școlarului român când se duce copilul acasă cu un rezultat? „Și al lui X ce a făcut?” Așa mă bucur că s-a introdus oficial că nu mai ai voie să anunți public rezultatele școlare, nici măcar în clasă, de n-ai idee! Oricum îi cert și pe copii… ce treabă ai tu cu cât a luat X? Vezi-ți de lucrarea ta, vezi dacă înțelegi ce ai greșit, dacă nu – să-ți explic.
      Și dacă al Popeascăi face dans, pian, japoneză și aeronautică avansat la 6 ani, musai, musai și al tău să facă! Cam pe-aici problemele… și atâtea bube de tratat… Și am vorbit doar de părinți. De școală am scris deja :).

    • Eu sper sa fim din ce in ce mai multi :)! Desi…ce vad la pitica mea de 3 ani de zile sunt alte problem majore: parintele ii cocoloseste prea mult si dau in alte extreme- nu stiu sa respecte reguli si parintelui i se pare normal, copilul e special si cel mai destept… dar ajung la aceeiasi concluzie: parintele e de vina 🙂

    • Cocoloșeala nu încetează la unii… vezi și azi bărbați în toată firea încă cocoloșiți. Unde începe povestea? Păi… demult, când nu putea să mestece și i-a venit geniala idee să mestece în locul lui!
      Uite îți dau un exemplu de cocoloșeală: dau listă copiilor cu ce au nevoie pentru experimente la ora de științe. N-am cerut eprubete și magneziu, da? Ci un arc de pix, un burete de bucătărie (nefolosit), o bucată de plastilină etc. Lucruri pe care le poate aduna și singur din casă. Poate la burete să întrebe, dacă nu s-a lovit de ei prin sertare la bucătărie (în cazul în care calcă pe-acolo!) Ia ghici… pierde copilul lista… nu poate doamna să pună lista pe grup? NU! De ce nu? Pentru că și copilul poate suna un prieten din clasă, să-i dicteze lista la telefon. Ei, dar lasă, că sunt alți părinți pe fază, pun poză cu lista, și problema e rezolvată. Ce a învățat copilul din asta?
      Uite, vezi, de acord cu tine… uneori habar n-avem unde să ne oprim din cocoloșeală!
      Referitor la reguli, aici e și mai distractiv. Stabilim că ora viitoare avem „evaluare” la muzică. Unde, să fim serioși, nu e probă la conservator să conteze cum cânți. Aveau de completat o fișă și de învățat din 3 cântece o strofă, la alegere, pe care să încerce să o cânte. Și duet, nu solo! Unii au recitat, alții au cântat, alții… au știut de fișă, dar n-au luat-o la ei, sau au știut și de fișă și de cântec, dar n-au pregătit nimic! Ce e gluma asta cu „evaluarea”, se dă Fb ca la alegeri, moka. Așa că n-am avut de ales și am aplicat regulile…
      La fel și la arte. Cine nu lucrează (că nu vrea sau nu și-a adus), are proiect nepredat și Insuficient în acea zi. Pentru că… nu-i așa, regulile nu sunt pentru toți, și cum să ai I la arte??
      Iar aici profesorul e de vină. Pentru că tolerăm lucrul acesta, se învață de mic că „merge și așa”. 🙁

  3. Mi-a plăcut foarte mult articolul!
    M-a amuzat foarte tare faptul că școala începe și nu se mai termină 13 ani de acum înainte.
    Nu orice copil spune acest lucru și mă refer că doar un copil căruia îi merge mintea de vede lucrurile așa.

    Educația despre clasa pregătitoare și clasa zero am făcut-o și o voi face cred că mult timp de-acum încolo. Îmi este necaz pe cel sau cea care a scos pe gură pentru prima oară formularea cu clasa zero.

    În satul meu părinții lucrează prin fabrici sau sunt casnici dar n-am auzit nici în cazul meu nici în cazul celorlalte colege să se ceară teme din partea lor cum că se plictisește copilul acasă (mă refer în clasa pregătitoare). Probabil că la oraș există această tendință dominantă ca părinții să ceară teme în clasa pregătitoare. E adevărat că mulți copii își doresc teme dar e un lucru diferit dorința lor de a lucra ceva din când în când față de dorința zilnică de a avea teme. E adevărat că se distruge entuziasmul copiilor față de școală prin temele zilnice date în clasa pregătitoare, și mă refer aici la temele fără folos.

    Văd CLASA PREGĂTITOARE ca pe o clasă în care învățătorul are ATUUL de a-și cunoaște elevii, de a se lega cu ei și de a-i lega între ei în vederea formării unui colectiv unit, închegat.
    Din moment ce în clasa pregătitoare nu există calificative și caiete de teme respectiv caiet de clasă cred că libertatea de a folosi orice fel de material didactic sub orice formă ar fi acesta este o libertate pe care mulți nu o conștientizează sau abuzează.

    O parte din cei care o conștientizează o transformă într-o goană de a învăța o sumedenie de lucruri ca și în clasa I și de a se remarca în fața părinților și/sau în fața colegilor, de genul ”uite ce învățător bun sunt eu și ce am putut să fac”. În marea majoritate din aceste cazuri vorbim de clase eterogene sau chiar clase alese pe sprânceană pentru că dacă ai avea o clasă mixtă cu elevii de toate intelectele și toate categoriile sociale nu s-ar putea face atâtea pentru că unii dintre ei care cu siguranță nu au fost duși la grădiniță frecvent nu știu culorile, nu știu nici măcar să țină un banal creion în mână pentru a colora sau nici măcar să coloreze nu știu.

    Da, e adevărat că poți să faci performanță cu cei care sunt capabil dar despre ce performanță poate fi vorba în clasa pregătitoare?
    Vorba ta, la ce rost să scriem după dictare cu litere de tipar când în clasa întâi nu le mai folosim decât la citit pentru că scrierea se face cu litere de mână…
    Dacă în clasa pregătitoare foarte mulți dintre ei știu deja să citească timpul rămas se poate valorifica prin învățarea sau consolidarea multor altor lucruri folositoare pentru viitoarea clasa întâi, în principal fiind răbdarea, vorbitul în propoziție, poziția corectă în bancă, responsabilitățile elevilor și multe multe alte lucruri pe care în mod normal trebuie să le știe și să le învețe un elev de clasa pregătitoare pe lângă buchisirea literelor de tipar.

    Și eu mă joc și m-am jucat cu ei ori de câte ori am avut ocazia. Am inventat multe jocuri cu ei, însă preferatul nostru rămâne ”Broaștele râioase”!
    I-am cam pus în fiecare sfârșit de an școlar să-și scrie impresiile despre anul care s-a încheiat și de cele mai multe ori au scris despre pauzele și momentele când eu m-am jucat cu ei. Niciunul nu a scris despre vreo lecție sau capitol, ci au scris mereu despre bunătatea mea, despre vocea mea, despre faptul că nu i-am mințit niciodată și despre faptul că m-am jucat cu ei tot felul de jocuri.

    Recunosc, eu am cam greșit destul de mult cu actuala mea clasă atunci când i-am avut în clasa pregătitoare, greșeală pe care mi-am recunoscut-o și în fața colegelor când a venit vorba despre acest subiect. Am scris cu ei litere de tipar, cuvinte și propoziții, am dat dictări cu litere de tipar, însă am citit și foarte mult cu ei în clasă, am respectat orarul și toate celelalte ore. Da, am dat teme și-acasă pentru că părinții au fost de acord. Ba m-am trezit cu telefoane de la părinți că le dau prea puțin de scris acasă. Aveam cazuri în clasă care își multiplicau fișa chiar și de două ori și o rezolvau din nou… Luam o foaie A4 cu pătrățele, o împărțeam în jumătate: pe prima jumătate scriam litere, silabe, cuvinte iar copiii continuau să scrie acasă fiecare rând, iar pe cealaltă jumătate erau adunări și scăderi cu suport. Atât! Când s-a terminat clasa pregătitoare am tras linie și-am reflectat: m-a apucat părerea de rău și mi-am dat palme peste cap pentru că am insistat mult pe scrisul de tipar și pe dictări (n-am insistat pe frumusețea scrierii literelor de tipar). Abia atunci mi-am amintit de vorbele fostei mele învățătoare care-mi spusese doar să le dau coloane de cuvinte de citit acasă, nu altceva.

    E adevărat că în clasa I, încă din prima zi toți citeau tiparul cursiv și aproape de cursiv, însă șocul a venit când ai mei nu aveau exercițiu de scriere a semnelor grafice… iar în scrierea tiparului nu putem spune că avem elemente grafice cine știe ce importante așa cum sunt cele care ajută la scrierea de mână…. Atunci mi-am dat și mai tare cu palma peste frunte! Mi-a fost greu să recuperez… dar nu imposibil.

    Un ”plus” pe care-l văzusem atunci în temele la clasa pregătitoare a fost acela că am reușit să fac părinții să-și ajute și supravegheze copiii. Chiar nu am avut nicio reclamație (neoficială/oficială) și aici m-au sprijinit toți. Și-au continuat obiceiul și-n clasa I de a-i supraveghea ca apoi începând cu clasa a II -a copiii aceia să rămână efectiv singuri… Nimeni n-a mai avut grija lor.

    Da, am greșit! Timpul investit în scrierea de tipar îl puteam distribui în învățarea citirii expresive (la cei capabili și nu numai), elemente grafice ajutătoare, povestirii orale. De sufletul și educația morală m-am ocupat în pregătitoare. Cred că n-a trecut o zi fără o poveste, fără un teatru de păpuși făcut de mine în spatele unui carton imens (îmi cer și-acum să le mai fac teatru de păpuși cu păpușile de mână, dar le zic că sunt prea mari pentru așa ceva, și și-o amintesc mereu pe Ariana care a plâns de mama focului când a văzut-o pe Vrăjitoarea cea rea călare pe mătură). Însă din păcate, a rămas timp prost investit (în scrierea, dictarea tiparului).

    Am spus povestea mea unde și cui am putut sperând să se învețe din ea, așa că articolul tău m-a uns la inimă și l-am distribuit și colegelor mele de la clasa pregătitoare.

  4. Foarte trist articolul tău! Apreciez mesajul care recunoștea greșelile… dar avem atâtea colege care asta fac și nici nu își dau seama… păcat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente