Am așteptat un pic până să scriu acest articol… pentru că am vrut să fie aproape totul gata. Mai e un pic de lucru, dar nu mai am răbdare. Am decorat clasa de iarnă.
Astă-vară au fost puține dorințele pe care mi le-am pus când mi-am ales școala. Am vrut să fie o școală mică, cu puțini copii la clasă. 25 maxim, așa cum scrie și în lege. Am vrut să am o clasă numai a mea… să nu am „schimbul 2” după-amiază. Și ultima a fost să fie mare și luminoasă, să nu mă împiedic de bănci. Dacă prindeam peștișorul de aur și nu aveam atâtea șanse să mi se îndeplinească toate dorințele! Când am ales din listă, știam că a doua dorință este realizată. Apoi am văzut-o pe a treia prinzând viață. Și în final, în toamnă, pe prima.
Dar din categoria „ai grijă ce-ți dorești” – a fost a treia dorință.
M-am bucurat când am auzit că va fi concurs de Crăciun în școală, între clase, pentru titlul de „cea mai frumos decorată”. Recunosc că nu m-am stresat cu decorul de toamnă (așa că nu știam ce înseamnă), m-am chinuit să rezolv cât mai util toate panourile din clasă. Adică să nu pun nici prea mult, nici prea puțin, atât cât să fie util, un punct de plecare… Și când toate au fost gata… se făcuse noiembrie.
Le-am povestit copiilor de concurs. Singură nu aveam nicio șansă de a realiza ceva, dar nici n-am avut vreo clipă intenția de a participa doar eu la concurs. Am clasa a III-a, sunt mari, înțeleg, învață, știu, pot. Așa că am rămas vreo patru zile, până pe la 14-15, la școală, cu ceva mai mult de jumătate din copiii mei, să îi dăm pe toți pe spate. Am decis să facem noi tot. Întâi să reciclăm ce putem, apoi să facem din hârtie decorațiunile. Am scos poze de pe internet cu idei. Am stat toți, le-am analizat, am ales, am făcut „necesarul”, am decis. Poate mai mult ca niciodată am lucrat în grup, a fost important să fie un coordonator la fiecare, să stabilească sarcini, să colaboreze… Cum eram eu după câteva ore? Nu mai contează. Am ajuns să-i cunosc mult mai bine. Căci la ore, când stau în bănci, se controlează. Nu poți afla prea multe despre ei. Dar când îi lași liberi… și îi asculți… te pierzi printre ei… părând „neatent”… o șansă unică!
Să le iau… nu neapărat în ordinea în care au fost făcute, ci așa cum le vezi dacă vii la noi. Pe ușă avem o coroniță. Le-am arătat o poză de pe net, deși nu știam dacă vor avea curaj. Am însă o fetiță care mereu vrea să încerce. Lucrează mult și acasă, și se vede. Ea a vrut proiectul, i l-am dat. A fost coordonator. De la începutul anului reciclăm orice tip de tuburi, capace, și sper să avem șansa de a realiza cât mai multe proiecte. Aici a venit rândul tuburilor de la hârtie igienică. Le-au pictat verzi. Apoi au vrut să se apuce imediat de tăiat, doar că erau moi… am mai amânat cu o săptămână. Uscate, s-au tăiat imediat.
Am intervenit doar când lipiciul lor le-a dat de furcă. Le-am dat aracet și clame metalice, le-am arătat cum să le prindă, să aștepte să se întărească aracetul, bine prinse. Floricelele roșii sunt din hârtie creponată.
M-au anunțat când e gata; e vina mea că e lipită atât de inestetic pe ușă. Însă alte idei ca să stea chiar nu am avut, căci e foarte fragilă. Fundița îmi aparține. Părea golașă, și am completat, improvizând repede dintr-o coală de hârtie. Nu, nu am șablon la fundiță (am observat că e întrebarea numărul 1 când apare ceva nou), pur și simplu am pus mâna pe foarfecă și am făcut-o.
După ce treci de ușă, începe distracția. Întâi de toate, remarci ghirlandele atârnate pe sus. Am povestit deja cum se confecționează, aici, dar ce trebuie să adaug e că piticii au fost în delir. Le-am dus placa mea de biguit și i-am lăsat să o folosească. Nu le-am dat perforatoarele pe mână, pentru că am mai încercat asta, le-au trântit… și… costă totuși o groază de bani. Iar la perforatoare chiar țin. Le-am explicat cum să le îndoaie, cum să le lipească. Până să ajungem să le atârnăm de grinzi, au fost prinse de jaluzele. Le-am tot numărat noi, dar nu am făcut suficiente, mai avem nevoie de vreo 6… când am rămas fără piulițe, ne-am oprit, am mai primit altele, urmează să lucrăm.
Apoi a fost problema lanțurilor de beteală de pe sus. Dacă puneam ceva „normal”, din hârtie, s-ar fi întins la greutate și ar fi arătat urât. Mi-am adus aminte de niște role folosite de la hârtie foto, pe care le păstrasem când mi-au picat în mână cu eticheta „nu se știe niciodată la ce îți folosește”. Acum mi-au folosit. Pe părțile colorate am lipit fulgi de nea, să se vadă, și cum sunt din plastic, rezistă bine și nu se întind. Ținând cont că tot mijlocul e prins într-o pioneză, (una singură!), că sus e grindă de rezistență și nu merge bătut nimic, mă rog în fiecare zi să nu le găsesc căzute 😀 .
Fulgii mari, ca cel din mijloc, i-am făcut în echipă cu copiii. Când am preluat clasa am găsit o mulțime de fișe printate, foi de colorat, pe care mi-a fost milă să le arunc. Nu am încă un coș mare pentru reciclat hârtia și mi se rupe sufletul când trebuie să o arunc. Așadar, am hotărât să îi dăm alt sens… Eu le-am tăiat, ei le-au lipit și asamblat, și într-o oră am făcut vreo 20 de fulgi mari. Am pus pe jaluzele, pe geamuri, am agățat ce-a rămas de panourile de prin clasă. Ultimul, realizat din carton galben, a devenit stea la brad.
Tot din hârtie reciclată am făcut la oră cu copiii steluțele pe care le-am prins în brad și pe ferestre. Separat i-am învățat cum să facă fulgi pliați, dar aici a fost mai greu. Unii au înțeles, unii nu… Și acum îmi dau seama că nu mi-am fotografiat ferestrele de-afară! M-am abținut și n-am pus zânele… chiar dacă sunt ale mele.
Bradul a fost rezultatul unei munci titanice. Nu știu câți metri de lănțișor verde sunt acolo, dar s-a împletit la greu… au lipit înainte de ore, cei care ajungeau mai devreme, lipeau în pauze cei care nu apucau înainte, lipeau cei care rămâneau vinerea după ore. Ar fi mers să avem o bază mai mare… dar am improvizat dintr-o sârmă un cerc… și nu era foarte stabil. În final i-am pus și instalație. A, și pentru că probabil veți întreba pe ce e fixat… pe suportul de la ecranul proiectorului. Înălțimea au stabilit-o copiii, ei au vrut să fie „mare”!
A urmat șemineul… de ceva ani tot vreau să încerc să văd cum iese. Am adunat cu ajutorul personalului auxiliar cutiile din programul de lapte și corn. „Vă mai aducem, doamna învățătoare?” Și au tot adus, așteptând cu nerăbdare să vadă ce năzbâtie am pus la cale, căci n-au prea înțeles din prima… Cred că au intrat vreo 30 de cutii. Întâi le-am prins cu bandă adezivă lată, apoi am lipit coli mari albe de împachetat, l-am asamblat și mi-a venit ultima idee: hârtie creponată roșie. Pentru o secundă mă gândisem să-l pictez. De terminat l-am terminat singură, copiii l-au găsit făcut. Prima replică a fost: „Ne trebuie șosete! Facem?” Le-am trecut pe listă.
„Lemnele” le-au pictat ei. Nu aveam maro, dar aveam roșu și verde… au amestecat până au obținut o nuanță acceptabilă. Focul l-am făcut eu, cu galerie lângă. „Parcă e real, doamna!” (Ca o paranteză, mă termină „doamna”. Am fost în extaz la atelierul de la Gaudeamus când copiii mă strigau Cristina… mă simțeam așa bine! Dar aici cred că mi-aș pune toată școala în cap dacă le-aș permite să-mi spună pe nume…)
Cum partea de sus nu era cine știe ce, un „mileu” improvizat, tot din hârtie creponată, a rezolvat problema. Fetelor le rămăseseră flori de la coroniță și au propus să le prindem cu bolduri. Noroc că am cumpărat vreo 6 cutii, să fie! Sus am pus și „bibelouri”, fetele au adus un brăduț dintr-o revistă, o căsuță din carton, eu am reutilizat un fes găsit prin dulapuri, și am dus de-acasă căsuța de anul trecut și brăduțul de la Daco.
Când șemineul a fost gata, am ajuns toți la concluzia că ne trebuie un tablou… și am avut și un voluntar care s-a oferit să picteze un tablou mare. Am rămas cu gura căscată când l-a adus, nu m-am așteptat la un lucru atât de serios făcut, pe pânză. Arată minunat!
Și am făcut și șosetele… miercuri acum. Unii s-au mulțumit cu ce au făcut la oră. Alții… au cerut să le ia acasă și să le termine de țesut. Am simplificat modelul din anii trecuți, ca să meargă pe aceeași linie de sus până jos, mi-am perfecționat și tehnica de tăiere, căci am folosit placa de la Daco.
În față am pus doar o ghirlandă cu globuri în jurul tablei. Mai avem la avizier Calendarul de Advent, un proiect pe care aproape toți copiii, cu mici excepții, l-au acceptat și pregătit. În fiecare zi deschidem câte un pachețel. Până acum am avut ghicitori, glume, brățări din elastice – condiția e să fie în acel pachețel ceva pentru toată clasa.
În mijloc… indiferent de anotimp, stema nouă a României (acvila are coroană regală) și drapelul național.
Prima impresie, după titlu, a fost că va exista o selecție a evenimentelor după impactul pe care l-au avut nu numai asupra momentului de desfășurare, dar și asupra cursului istoriei în ansamblul ei. Aici nu m-am înșelat. Fie că au fost evenimente sociale, politice, culturale sau științifice, ele au rămas, pozitiv sau negativ, în memoria colectivă. Pentru copiii care citesc acest volum, bună parte din ei fiind copii ai secolului XXI, sintagma „secolul trecut” sună oarecum natural. Pentru noi, cei născuți „acum un secol”, parcă pare ireal.
