Vacanța nu ar avea farmec dacă nu am reuși să lenevim un pic… pentru mine, leneveala de după Crăciun a însemnat puțin timp dedicat și altor cărți decât cele de școală, indiferent de care „școală” este vorba. Am terminat de citit recent-primitul volum de la editura Gama, „Să meșterim”. Nu obișnuiesc să mă uit înainte cine e autorul, mă uit la subiect, la cuprins, în acest caz și la imagini, și decid dacă investesc sau nu timp. În cazul de față, faptul că intervalul de vârstă menționat pe copertă avea destul de puțin tangență cu copiii mei, de acasă sau de la școală, curiozitatea a fost cea care a decis aprofundarea lecturii, și nu îmi pare rău.
În primul rând, am remarcat stilul de jurnal al unor experiențe personale, împletite însă pe armătura unei experiențe în domeniu. Observația mea s-a confirmat pe parcurs, când autoarea recunoștea existența unui blog, precum și prin prezentarea relațiilor profesionale pe care le avea în domeniul educației timpurii sau artistice a copiilor. Așadar, dacă sunteți curioși cine este Rachelle Doorley, sunteți la un click distanță de blogul ei, pe care l-am răsfoit și eu după ce am citit cartea.
Sunt sigură că volumul cuprinde articole selecționate și prelucrate din ceea ce are deja pe blog și, dacă vă interesează un subiect anume, am văzut că sunt însoțite și de explicații video. Puteți folosi cartea ca ghid, mai ales dacă lectura unui blog într-o limbă străină nu vă este chiar la îndemână. Lucrarea tradusă la noi este un punct de plecare pentru cei care sunt dispuși să investească în educația propriilor copii și altceva decât bani, ceva mult mai prețios: timp. Aranjate tematic, proiectele realizabile cu copiii, acasă, presupun un spațiu dedicat celor mici, chiar cu sacrificarea unui spațiu al adulților.
Dar prima condiție pentru a putea pune în practică toate aceste sfaturi simple este să vrei să petreci timp în compania sau în preajma copilului tău. Dacă pentru societatea americană o mamă care stă acasă până copilul ajunge la școală nu este așa o raritate, la noi… destul de rar se întâmplă acest lucru cu mame care au și capacitatea de a înțelege proiectele descrise. Pentru că, trebuie s-o spun, îți trebuie o minimă cultură generală și ceva mai multă în domeniul științelor aplicate, pentru a putea pregăti și modera cum se cuvine toate aceste activități. Cum însă mamele românce învață repede de pe net, sunt sigură că ceva lecții de mecanică, fizică, chimie sunt floare la ureche, așa că nu ne rămâne decât să încercăm să aplicăm.
Am citit cartea din perspectiva părintelui de copii mari…
…și nu mă puteam abține să nu mă gândesc ce ar avea ai mei de câștigat citind cartea, mai ales pentru proiectele pe care nu le-au experimentat când erau mici. În ciuda șansei de a avea bunici la țară, de a utiliza materiale pe care alți copii nici nu le-au atins la vârsta lor, sunt destule pe care nu le-au testat. Nu m-am născut în era digitală, însă multe dintre cele descrise le-am încercat. Nu pentru că părinții ne „pregăteau colțuri creative”, ci pentru că eram singuri acasă și ne desfășuram cât cuprinde. Nu-mi amintesc să fi avut mama coloranți alimentari, dar cu siguranță am amestecat cam tot ce se putea în bucătărie. Mama, profesor de chimie, avea și acasă diverse vase de laborator… așa că nu ne-am sfiit să dăm iama în ele. Nu le-am spart, însă consumabilele au cam avut de suferit.
Dacă autoarea vorbește de „invitații” la descoperire pe care să le pregătești copiilor, m-am gândit la invitația pe care ai mei ne-au pregătit-o, mie și fratelui meu, când eram clasa a V-a. Dezamăgită că n-am văzut cum trebuie foița de ceapă la lecția de botanică, mi-au adus acasă, împrumutat de la școală, un microscop. Cred că l-am ținut vreo lună, timp în care s-a aflat pe lamele lui orice vietate sau corp ne-a picat în mână… de la picioare și aripi de insecte, de la furnici, la gândaci, la fluturi, până la fluide… iar dacă n-ați văzut niciodată apă de flori la microscop, nu știți ce pierdeți!
Așadar, la finalul lecturii, am regăsit multe din proiectele descrise mai mult în copilăria mea, mai ales pe cele de meșterit, demontat, iar în copilăria copiilor mei – mai mult cele artistice. Dacă aveți un copil mic, e poate momentul să încercați să vă liniștiți puțin, să nu mai încercați să fiți „perfect”, așa cum lumea percepe acest lucru, ci să-i ignorați cu succes pe băgătorii de seamă și să încercați doar să fiți altfel. Nici copilul dumneavoastră nu trebuie să fie perfect. Contează mai puțin produsul final, mai important este drumul până acolo. Iar aceasta înseamnă curiozitate, învățare prin joc, cunoaștere prin experiment.
Dacă analizați puțin ceea ce se întâmplă la noi din punct de vedere al educației timpurii, veți vedea că suntem departe de aceste idealuri. La noi încă contează enorm produsul final. Evaluăm după ceea ce vedem, și nu după cum s-a întâmplat acel lucru. Dacă un copil se joacă o oră cu plastilină, făcând diverse forme, încercând, stricând, luând-o de la capăt, iar la final ne arată o grămadă mare de plastilină amestecată, fiți sinceri… ce gândiți? Că nu e în stare de nimic! Dar dacă timp de o oră el a amestecat toate culorile posibile, a făcut biluțe, șerpișori, iar la final a făcut ordine pe masă, strângând totul într-o singură grămadă… nu cumva ați ratat exact partea importantă?
Cred că această carte, pe lângă sugestiile practice pe care le oferă, ar trebui să schimbe în primul rând modalitatea de a gândi. Să nu ne mai agităm atât că nu avem ce să vedem la panoul de la grădiniță și să ne bucurăm mai mult că s-a jucat jumătate de zi la nisip, turnându-l dintr-un vas într-altul, amestecându-l cu apă. Dar noi încă nu suntem așa… ne panicăm din orice, preferăm să interzicem decât să securizăm.
Am citit cartea și din punct de vedere al profesorului…
…și am zâmbit deseori… Chiar dacă știu că nu reinventez roata, unele decizii ale mele sunt luate pur și simplu. De exemplu, zona de autoservire descrisă în carte. Am încercat să realizez ceva similar în clasă, sortând în cutii de carton diverse materiale. Suntem încă la faza de organizare… merge extrem de greu. Prima care a devenit cât de cât funcțională este zona de papetărie, unde găsești foarfeci, creioane colorate, pixuri, carioci, rezerve de stilou, chiar și lipici… cam orice s-a abandonat prin clasă, sau strâns din anii anteriori.
Am avut nevoie de vreo două luni până au învățat că, dacă nu ai ceva în penar – că nu ai sau le-ai uitat acasă – te ridici, te duci și îți iei, nu mă întrebi pe mine ce faci, nu deranjezi colegii. Încă nu mi-am pierdut speranța că încet-încet vom renunța la a ne plânge că avem o problemă și vom trece direct la rezolvarea ei. Promițătoare este și zona de pictură. Am testat-o când am lucrat, ce-i drept, după program, pentru decorarea clasei. Pentru mine nu e important doar să știe unde sunt și să apeleze la ele, ci și să le pună în ordine la loc. Iar aici chiar am de lucru!
O altă idee care a fost confirmată în timp a fost „cutia cu de toate”. O am și acasă, unde se adună toate prostiile care pot deveni utile într-un proces de creație, am început-o și la școală, momentan funcțională pe hârtie colorată. Am lucrat cu ei oameni de zăpadă. Le-am dat câte trei cercuri albe și lada cu resturi de carton. Rezultatul: toate creațiile sunt diferite. Că în clasă era gălăgie, mișunau de colo-colo, se întrebau, se uitau ce fac vecinii, se plimbau la cutie de 10 ori până decideau ce să aleagă, să taie… da, poate fi deranjant, dacă nu ești obișnuit… Cum se fac la noi în clase proiectele de acest gen? Toată lumea primește exact aceleași elemente, eventual numărate, în coșulețe individuale, pe care trebuie să le asambleze exact după model, încât la panou aproape că nu există diferență între ele…
Ultimul argument pe care vreau să-l preiau și din carte este să lași copilul să se plictisească. Imediat după ce depășește această fază, va găsi singur ceva de făcut, mult mai interesant și uimitor decât orice altceva îl vei obliga tu să facă. Cred că este cumva locul în care greșim noi, azi. Suntem obsedați să le organizăm tot timpul. Cu cine și când să se joace, la ce cursuri să meargă, ce jocuri are la dispoziție. Am auzit deseori că „se plictisesc” copiii acasă. Însă n-am văzut copii plictisiți dacă au un colț al lor cu orice: de la cuburi, conectori, hârtie, lipici, plastilină, acuarele… se „plictisesc” doar copiii învățați că nu au voie să umble nicăieri nesupravegheați, care au telefonul cu jocuri mereu la îndemână. Și pentru asta… nu copiii trebuie reeducați, ci părinții!
Cartea o găsiți în librăria online a editurii Gama, sau în alte librării online, precum eMag, Libris, Librărie.net, elefant, Cărturești.
Epilog: am fost la cumpărături și am luat un pachet de paie pentru smoothie, căci mi-a plăcut la nebunie proiectul cu rachete. L-am pus pe Andrei, cu cartea în mână, să le rezolve… după primele etape, a schimbat proiectul. Americanii ăștia n-au auzit de țeavă și cornete? De ce se chinuie să facă invers?! Dar merci pentru paiele astea, sunt perfecte pentru interiorul c(l)asei! Și… cam are dreptate. 50cm de țeavă, un teanc de ziare la centură, și încingeam când eram mici cele mai tari jocuri. Cu ce ne jucăm noi acum…? Tragem la ținta de darts cu cornete de hârtie… suflate prin paie de smoothie…