Comper 2018 – cireașa de pe tort

Acum mulți mulți ani scriam aici pe blog despre primele ediții ale COMPER-ului, concurs care a făcut atunci o bună impresie. Am apreciat când au renunțat, după numai un an, la introducerea taxei mascate de culegere și puteau participa, gratuit, toți copiii. După încă câteva ediții, lucrurile parcă se mai calmaseră, subiecte accesibile, copiii erau fericiți că primeau o diplomă, aveai la îndemână un mod rapid de a testa repede, comparativ, un nivel, așa cum nu îți este permis prin calificative.

Așa că am așteptat, ca și în alți ani, să vină „comper-ul”. Adică cu calm, fără stres. Fiind nouă în școală, mi s-a comunicat că nu trebuie decât să trimit mail la mentor cu copiii și… gata, nu trebuie să-i înscriu eu, doar să fiu prezentă în ziua examenului. Am vrut să nu stresez copiii, cu vai, avem comper, ne dăm peste cap. Dar modificările de program trebuiau anunțate, așa că le-am zis. La română a mai fost cum a mai fost, însă… matematica a pus capac.

Om de bun simț, am zis că sunt la zi cu planificarea, orice ar da din materia semestrului întâi nu are cum să îi ia prin surprindere pe copii… Da, e drept, am câțiva numărați pe degete care pot mai mult. O mare majoritate care sunt ok, câțiva care, oricât s-ar strădui, rămân la deprinderile de bază… Dar și unii care pot, dar au impresia că ulciorul merge de multe ori la apă, nu sunt atenți și rezolvă superficial.

Știind că au mai fost cazuri cu barem greșit, cum am ajuns și am văzut subiectele am fost pe punctul să-l anulez. Le-am rezolvat, să fiu sigură că nu mi se pare mie, la prima vedere, că suntem în semestrul al II-lea și nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Era simplu să decid eu ce nu pot face și să le dau răspunsurile, însă am și copii isteți, care provocați suficient ar putea să treacă de bariere. Am estimat undeva la 60-70 de puncte media posibilă a rezolvărilor și le-am spus și copiilor să nu se panicheze, cei care au făcut subiectele anul acesta n-au deschis manualele și nu știu unde am ajuns… Așa că să facă și ei ce pot.

De exemplu, înmulțirea cu ZUxU peste 100, sau înmulțirea cu 10, 100, 1000… care în manualul de la intuitext nu e în semestrul I. Împătritul și Marina cea uitată la rând la bilete au fost floare la ureche față de problemele cu cascadă de întrebări în planul de rezolvare, culminând cu cele două probleme de excelență. 17 se rezolva, cu proprietăți ale egalităților… dar încă n-am ajuns aici. Însă număr necunoscut combinat cu suma lui Gauss… la clasa a III-a… a fost prea mult…

Așa că am lăsat lucrurile să meargă, cu „ce-o fi, o fi”. De dimineață, înainte de concurs, le-am zis să se gândească ce facem la adunare la trecere peste ordin… 67+53… trecem la sute, ordinul următor. Am bifat 87 x 8… apoi cum să explici în 3 minute înmulțirea cu 10 a unui număr de două cifre, în așa fel încât să nu-mi dau cu stângul în dreptul în lecția de după vacanță. Adică da, e ușor să îi spui „adăugăm un zero”, însă ajungi să înveți mecanic și nu aici voiam să ajung. De bine de rău, am trecut și peste asta.

Venea cireașa de pe tort. Suma lui Gauss. Formule? Exclus. Am scris pe tablă o sumă simplă, să vedem cum facem. Nu mă așteptam, dar au și reușit, să fie acolo floricica de adus primăvara.

În rest – dezamăgire totală a copiilor. Nu le-am spus rezultatele acolo unde erau depășiți. Mi se pare stupid, în cursa asta după hârtii fără valoare, inclusiv mult-doritele diplome, să le mai spui și ce să încercuiască. Nepoata mea, la pregătitoare… ne-a povestit cum a fost la primul test din viața ei… doamna ne citea, și dacă nu știam ce să încercuim, ne spunea ea. Pe cine mințim? Aaa, că avem scor bun… și la ce ne folosește?! Le tot repet că vreau de la ei alte lucruri, dacă tot ne pierdem timpul cu subiecte aiurea:

  • să învețe să se concentreze la un subiect, să rezolve, neapărat să se verifice și să nu mai dea lucrările în 20 de minute, cum au făcut la română. Se grăbesc așa și la evaluările curente de la clasă, parcă e concurs cine predă primul lucrarea. Să te verifici, să corectezi… zici că e tortură, nu au răbdare și greșesc.
  • să nu mai șteargă. Ai o grilă de răspunsuri, marchezi pe ea abia când ești sigur. Dacă nu, stai, te gândești, notezi pe subiecte, dar nu pe foaia finală. Aici încă nu răzbim… Decât poate dacă o să elimin pic-ul din penar, căci altfel nu știu cum o să reușesc să îi determin să accepte că pot greși. Nu vor și pace să taie cu o linie ce au greșit. Am greșit, m-am corectat, merg mai departe.
  • tactici când nu știi răspunsul. Da, din păcate, trebuie să îi înveți și asta. De ce? Simplu… pentru că la examene ai copii care din 3 ore scriu pe ciorne două ore și jumătate, apoi nu au timp să transcrie. Nu știu să-și dozeze timpul. Nu știi un răspuns, treci mai departe. Rezolvi tot ce poți, apoi te întorci. Dacă tot n-ai nicio idee, te apuci și verifici soluțiile. Dacă ai 4 posibile rezultate, înlocuiești și vezi care se potrivește.
  • ultima, pe care n-am avut ce să fac, dar le-am spus-o… Dacă n-ai nici cea mai mică idee, nu dai gol un test grilă. Ai 4 șanse să nimerești răspunsul. Nu poți da cu banul, că nu ai la examen o monedă, însă poți număra, poți încercui după numerele tale norocoase, orice… „la nimereală”, cum spun ei. Dar un test grilă nu se dă nemarcat.

Mă bucur că am dat pe vremuri examenul de permis și-am văzut cum se corectau grilele pe loc, cu șablon. Am decupat repede unul, după barem, suprapuneam cu grila copiilor, unde era corect, coloram cu markerul, apoi număram repede punctele. Am terminat de calculat în cca 10 min, spre fericirea copiilor care au aflat imediat.

Apoi, de parcă nu dădusem ziua peste cap, am mai sacrificat o oră să rezolvăm problemele. Pe unele le-au greșit nejustificat, așa că am luat grilele, am făcut o listă cu cine ce a greșit, și i-am scos pe rând la tablă… Apoi am încheiat subiectul și n-am mai făcut o tragedie din asta. Au greșit. Învățăm.

Dar încă e o enigmă totală pentru mine de ce e mai grav un punctaj la un test oarecare, rupt de realitate, decât faptul că nu știe să ia un pix din cutia de pixuri aflată trei metri mai la dreapta și se uită pe pereți când nu are cu ce să scrie… Nu poate lua o decizie simplă, de estimare: îmi ajunge sau nu locul rămas din pagină să scriu începutul lecției? Sunt ultra-dependenți, se împiedică în șireturi, dar nu reacționează să se aplece să le lege dacă nu le spui. Sigur, nu vor fi toți matematicieni, dar oameni practici, politicoși și de bun-simț au toate șansele. Suma lui Gauss nu te va ajuta să estimezi dacă poți urca mașina de spălat cu liftul la etajul 10 unde locuiești.

Concluzia… aș vrea să terminăm cu goana după titluri și diplome și să vedem mai bine ce putem face prin forțe proprii. Să nu ne mai desenăm o falsă imagine de sine, și să ne blocăm la „găina e animal carnivor”, dar să facem crize că la 9 ani nu am lucrat suplimentar suma lui Gauss.

Iar despre comper… numai bine, la următorul, dacă iar se sare calul ca acum (de la colega mea știu că și la a patra a fost aceeași situație 🙁 ), mă gândesc pur și simplu renunț.

 

om zapada cub

Om de zăpadă din cub de hârtie

Să confecționezi un om de zăpadă este posibil din aproape orice material, iar hârtia este extrem de îngăduitoare la acest capitol. Aveam însă nevoie de un model dintr-un cub de hârtie, ca să mă pot ține de o promisiune. În decembrie, primăria sectorului a invitat elevii școlilor din subordine (cred că știau că ieșim de sub umbrela lor și își luau „la revedere”) la un festival pentru copii… ce să zic, m-am abținut de la comentarii… căci la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, adică programarea era așa, de ochii lumii, căci înăuntru debandada era la ordinea zilei. Pe scurt, aveai trei variante de activități. Dacă la două dintre ele nu conta numărul de copii prezenți… căci erau frontale, la ultima – un atelier creativ – locurile erau limitate.

Copiii care făceau voluntariat aici (mi s-au părut adolescenți de liceu) erau cu totul depășiți de amploarea problemelor. Mă amuză cei care cred că a lucra „ceva” cu un grup mare de copii e ușor. Pe scurt, la ora la care trebuia să intrăm și noi, ei constataseră că grupa de dinainte nu a terminat, a făcut praf mai multe materiale decât estimaseră, și noi… trebuia să așteptăm mult și bine!

Am aruncat un ochi pe ce lucrau, să văd ce îi entuziasma așa pe copiii mei, și am văzut că era un banal cub decorat ca om de zăpadă. Bineînțeles că erau toate gata tipărite, doar să le decupezi și lipești. Le-am promis atunci că vom face și noi proiectul la școală… Deocamdată am desenat cubul, însă nu m-am hotărât dacă îl dau printat și îl decupăm sau încercăm să desenăm un cub desfășurat. Nu ar fi prea greu, dacă le-aș da pătratul de bază; m-am gândit aici la foile de origami 10×10 și la cartoane albe A4, dar lățimea este cu 3mm mai mică decât necesar. Așadar ar trebui pătrate cu latura de maxim 9,5cm…

Să înveți un copil de clasele primare să deseneze un pătrat perfect pe coală albă nu e posibil, dacă nu a lucrat niciodată cu instrumentele de geometrie… dar poți folosi colile cu pătrățele! Așa știe cu siguranță să deseneze un pătrat perfect cu latura de 19 pătrățele! Decorul este apoi simplu. Se taie pentru căștile de iarnă (sau urechi de protecție, zău că nu știu denumirea oficială!) o bandă de hârtie colorată. Se pot adăuga cercuri decorative, din orice aveți la îndemână.

om zapada cubModel pe care l-am desenat aici este prezentat în două variante. Prima, un cub cu latura de 6.5 cm, realizat dintr-o singură bucată, pe desfășurarea clasică. A doua, un cub cu latura de 8.5cm, realizat din două bucăți. Este vorba doar de puțină geometrie… un cub are 6 fețe și 12 muchii. Câte muchii se îndoaie? Restul până la 12 trebuie să aibă etichetă pentru lipit. Pentru copiii mici, se poate folosi bandă adezivă transparentă pentru asamblarea cubului, teoretic le-ar fi mai ușor. Pe termen lung însă vor rămâne cu o deprindere neformată.

Pentru construirea perfectă a cubului e nevoie de câteva instrumente:

  • o riglă lungă pentru trasat liniile. Dacă lucrați pe A3, cea mai lungă posibilă.
  • creion, gumă, pentru că lucrurile nu ies perfecte din prima.
  • un pix care nu scrie, să trasați liniile care se îndoaie. Sau puteți folosi aceeași riglă.
  • foarfecă.

Pentru decuparea modelelor printate, țineți cont mereu că liniile punctate se îndoaie, liniile continue se decupează!

În filmul de mai jos am schimbat puțin strategia. Pentru a marca vârfurile pătratului am folosit un marker și am trasat complet colțul, dar și câteva marcaje pe laturi. În acest fel, am putut să am punctul exact prin care trebuia să trasez linia. Știu că pare dificil, răspund cu plăcere la întrebări dacă nu este clar.

Spor la lucru!

telefoane incuiate scoala

Un nebun aruncă piatra-n baltă și 12 înțelepți…

Bănuiesc că nu trebuie să scriem continuarea, nu? Cam așa este modificarea ROFUIP (Regulamentul școlar), din decembrie, privitoare la telefoanele mobile. Gata domnule, s-a hotărât, elevii nu mai au voie cu telefoanele la oră, dacă profesorul nu le folosește în procesul educațional. Simplu. Se strâng când încep orele, se dau înapoi la final, toată lumea e fericită, nimeni nu mai filmează cu telefonul, nimeni nu mai e atras de altceva în ore și să nu învețe.

Însă noi suntem de-a dreptul tâmpiți dacă avem impresia că așa rezolvăm o problemă (dar la ce specimene ne conduc, cred că nu are sens să dezbatem). Da, poate consumul de stupefiante să meargă așa… deși nici acolo nu garantez. Însă problema cu telefoanele are atâtea nuanțe, că nu știu dacă cei 12 înțelepți de mai sus i-ar putea da de cap.

Am avut consiliu, directorul ne-a adus la cunoștință modificarea și ne-a cerut propuneri de punere în aplicare. Ba a cerut și un voluntar care să scrie normele de aplicare (moment în care am privit cu interes în sală să văd dacă e vreun inconștient! – nu a fost). Dacă la ciclul primar teoretic ar fi posibil să le iau de dimineață și să le dau la prânz… la gimnaziu, de multe ori profesorul care intră la prima oră în clasă nu mai e demult în școală când ar trebui „eliberate de sub cheie”. Concret, nici la mine nu e o soluție, doar o singură zi am și prima, și ultima oră cu copiii, altfel ori intru la a doua, ori ies la a treia.

telefoane incuiate scoala

Dar pun pariu că toți cei care credeți că e o super-idee ca profesorul să le strângă la începutul orelor nici nu v-ați gândit la implicații. Însă vă provoc, pe lângă toate cele ce le veți citi mai jos, să adăugați alte probleme/soluții posibile. Colegele mele dragi mi-au spus „pesimistul de serviciu”. Așa că le fac pe „plac” și încep cu…

Soluție 1:

În toate școlile, elevii să aibă dulăpioare metalice, securizate cum trebuie (nu cu chei care se potrivesc la jumătate dintre ele) și să-și încuie acolo telefonul când ajung la școală. Îl iau când pleacă.
Dacă ești prins cu el în clasă fără justificare, se confiscă, cu proces-verbal, înștiințarea părinților, intră în patrimoniul școlii și la final de an sunt vândute la licitație pentru completarea bugetului.

Soluție 2:

Existența unor dulapuri cu casete, ca la garderobă, numerotate. Ai adus telefon, se depune la 1, primești cartonașul 1. Dulapul se închide cu cifru, cunoscut de toți profesorii, ultimul deschide dulapul și supraveghează recuperarea în ordine a dispozitivelor mobile. Normal că nu sunt adeptă, înseamnă timp în plus, nervi aiurea, pentru… ce? Pentru că nu știm să ne educăm copiii, îi facem dependenți de mici. NB. Nu au fost incluse pe lista „telefoanelor” ceasurile smart, pe care mulți profesori nici nu le-au văzut cum merg (cu excepția celor care le-au folosit și ei să copieze pe la diverse examene).

Deja m-am întrecut pe mine cu optimismul, așa că să trecem la probleme.

  • nu avem dulapuri de niciun fel, capabile să găzduiască în siguranță o mică comoară; achiziționarea unora ar fi o nouă „lovitură” la buget, pentru unii, normal, adică ăia care, în tandem cu cine trebuie, le vor produce. Dar pariu că urmează o licitație publică pentru dulăpioare de telefoane, direct de la minister?? Sunt curioasă cu câte compartimente… ca în lege…? 25 de elevi la clasă, respectiv 30 la gimnaziu și liceu??
  • nu sunt definite clar responsabilitățile profesorilor; când o să spui doar „telefoanele la dulap”, toți copiii vin buluc, le pun, iar după 6 ore te sună de la școală să te întrebe dacă X și-a pus telefonul în dulap, ce marcă era, căci tu i l-ai încuiat, și acum nu mai e… cine răspunde?!
  • care sunt sancțiunile dacă nu pui telefonul la dulap? La Iris există o cutie cu telefoane pe catedră, cutie care a decolat de câteva ori de-acolo, că se alergau prin clasă. Așa că i-am zis să îl închidă, să îl pună în ghiozdan, și să aud eu că i-a percheziționat cineva lucrurile fără motiv. (Asta apropo de acel inspector care a căutat auxiliare în ghiozdanele copiilor…)
    De ce are copilul meu telefon? Pentru că merge singură la școală și o urmăresc pe gps când pleacă, când ajunge. Pentru că nu îmi permit luxul de a-mi da jos copilul din mașină în poarta școlii și a fi mereu la dispoziția lui când termină orele. Și știu că sunt mulți părinți în situația mea…

Mă gândesc cu groază că nimeni, dar absolut nimeni nu ne va scoate – pe noi, profesorii – din nebunia asta. Așadar vă rog să strângem mai jos idei practice de punere în aplicare a acestei hotărâri, în variate de preferat low-cost.

Personal îmi pare rău că nu mai am la clasă o lădiță din aceea de alfabetar didactic. Ar fi fost deja cu separeuri, aș fi confecționat cartonașe de dat la schimb, se încuia… și gata. Presimt că se vor trezi să vină să vadă în ce mod e pusă hotărârea în aplicare, o să ajungem la o banală cutie de carton în care să punem telefoanele (btw, când s-a decis la Andrei, mai de mult, strângerea acestora, inclusiv pușlamaua mea punea unul acolo de formă și îl păstra pe al lui pentru joacă… de unde al doilea – din cele care nici moarte nu ar mai fi pornit și stăteau aruncate prin casă).

Totuși, dacă ajungem aici, probabil voi cere ca fiecare telefon să aibă etichetă cu numele, o folie de plastic cu cartonaș cu număr. Pun telefonul la „1”, îi dau cartonașul cu 1… primește înapoi de la colega mea telefonul de la nr. 1. Dar… aș vrea ceva mai simplu, căci, la 10 copii deja vorbim de vreo 3 min… multiplicați cu 2, 3 după nevoi, și să-mi spuneți din ce timp îl luăm… din pauză, din oră?

1-2-3 Magic Thomas Phelan

1-2-3-Magic, Dr. Thomas W. Phelan

Probabil că titlul nu vă spune nimic în această formulă, așa cum nu mi-a spus nici mie când l-am auzit prima dată. Titlul „întreg” este 1-2-3 Magic. Disciplină eficientă pentru copii între 2 și 12 ani, o traducere după versiunea în limba engleză a psihiatrului american Thomas W. Phelan. Nici al doilea titlu nu m-a lămurit mai mult decât primul, ba chiar am avut impresia că e o variantă de rețetă „magică” ce-ți rezolvă problemele de părinte disperat pocnind din degete. Recunosc că la prima pagină eram mai mult decât sceptică, după alte zece eram convinsă că e pierdere de vreme, părea din categoria „oricine poate găti”, sau, în traducere liberă, oricine poate crește un copil și poate face față tuturor problemelor.

1-2-3 Magic Thomas Phelan

 

Dacă citeam într-o cafenea o carte luată de pe raft, probabil m-aș fi oprit. Dar cine mi-a dat cartea mă cunoaște și am citit mai departe, convinsă că nu mi-ar recomanda ceva dacă nu ar fi ok. Fac o paranteză… nu dați niciodată cărți cadou dacă nu le-ați citit și dacă nu cunoașteți persoana, pentru a ști dacă i se potrivește sau nu…

Așadar, am continuat lectura. Copiii mei au trecut de vârsta indicată, însă mai am la școală alte două duzini, fiecare cu problemele și crizele lui… așa că, chiar dacă e o carte adresată părinților, am citit-o ca profesor, poate-poate găsesc ceva idei aplicabile în diverse momente de criză, când chiar nu mai ai nicio idee cum să o rezolvi. Pentru că… de ce să nu spunem, poți sta ani de zile în școală, învățând cum să fii profesor, dar nimeni nu te învață cu adevărat ce să faci după ce treci de conținuturile științifice. Absolut tot ce suntem „învățați” presupune că elevii vin la școală cu o sete fantastică de cunoaștere, toți stau cuminți, ascultă ce li se spune, se joacă frumos unii cu ceilalți… ce mai, totul numai lapte și miere. În realitate… se ascund în toaletă și se împing mai să rupă ușile de termopan ieftin, se joacă cu apă și săpun lichid până când scurgerile din podea scot clăbuci, aleargă printre bănci de te ia cu leșin că în fața ta se împiedică și se mutilează pe vecie, nu mai punem că orice e mai interesant decât ai tu să le spui… Așadar, dacă 250 de pagini ar ascunde măcar o idee, tot merită citite.

E drept că concluziile finale e că orice familie care a ajuns la capătul puterilor în ceea ce privește relația cu copiii și vrea o schimbare, ar trebui măcar să încerce. Însă soluția miraculoasă propusă de doctorul american nu funcționează în orice context… sunt câteva „ingrediente” de bază pentru ca ea să poată fi aplicată. Înainte de a le comenta, să explic totuși cât de simplă e… totul se reduce la a-l „număra” pe copil. De fapt, a număra comportamentele inacceptabile, urmate de time-out. Însă ceea ce mi s-a părut genial față de ce fac mulți dintre noi este că, după aplicarea „pedepsei”, incidentul se încheie. Nu îl mai discuți, nu îi reproșezi copilului nimic.

Să revenim așadar la condiții.

Prima, esențială, este o colaborare bună între părinți, sau măcar dacă al doilea nu este de acord cu metoda, măcar să nu intervină, să rămână neutru. Așadar (valabil pentru orice metodă), dacă un părinte a ales o metodă de disciplinare, al doilea nu calcă în picioare tot efortul, contrazicându-l sau venind în „ajutorul” copilului (de crucificat aici bunicii care irosesc orice efort al părinților… care… „exagerează” și pedepsesc „pe nemeritate”). Dacă citiți cartea și vi se pare o idee bună, încercați să-l determinați și pe partener să vadă despre ce este vorba. Se pare că în colaborare lucrurile au mult mai multe șanse să se rezolve. Binențeles că cele mai mari probleme apar în cazul copiilor care locuiesc cu un singur părinte și al doilea se consideră „expert atoateștiutor” și sabotează sistematic orice încercare. Aici… nu există soluții, din păcate. Nervi de oțel pentru a trece peste probleme.

Al doilea „secret” este să rămâneți constanți în aplicarea metodei. Dacă ați început, acceptați că furcile caudine erau doar o plimbare față de ce va urma. Nu abandonați calea dacă aveți impresia că nu merge, ori că ați ajuns în iad. Tot acolo vă aflați și dacă copilul se tăvălește pe jos ori de câte ori nu-i satisfaceți dorințele, cu sau fără public.

Al treilea lucru care trebuie învățat este să nu abuzați de metodă, să înțelegeți clar cum trebuie aplicată: cum se procedează în cazul comportamentelor inacceptabile și cum în cazul celor care trebuie corectate sau construite corespunzător. Una e să arunce cu mâncarea pe jos la masă și alta să-și facă, de exemplu, curat în cameră… Iar când începe să funcționeze… nu abuzați de ea. Încercați și un pic de toleranță.

1-2-3 Magic Thomas Phelan

Ce mi-a plăcut e că, după o introducere descurajatoare, este explicat, pas cu pas, cum să procedezi, care sunt cele mai folosite strategii de manipulare ale copiilor, apoi vin exemplele, cazuri reale de succes… sau nu. Aș fi vrut să închei cu „am citit cartea, am aplicat jumătate de an și merge”. Însă nu am cum… sfaturile aplicabile în colectivitate sunt puține. Profesorul poate colabora cu părinții, dacă aceștia decid să aplice metoda acasă. Sau să folosească cele două ingrediente, „fără discuții” și „fără sentimente”, în aplicarea unei sancțiuni, fără explicații suplimentare, inutile, fără încercări de a explica „rațional” unui copil care nu este un adult în miniatură. Pur și simple se stabilesc limitele, acest comportament nu este acceptat aici. Ușor de zis, extrem de greu de făcut. Live & see.

Aș fi curioasă să aflu ce impresie aveți, dacă citiți cartea, și, mai ales, dacă ajungeți să aplicați. Deocamdată am hotărât, cu Iris (după ce s-a apucat și ea de citit cărți despre „magie”), cui să dăm cartea… pentru că ar avea mare nevoie de ea. Să sperăm că va fi și folosită și vom obține primele impresii ale recomandarii noastre.

O puteți găsi în librăria online a editurii Gama, sau la eMag, elefant, libris, Cărturești, librarie.netBookCity, Diverta.

 

sanie carton

Săniuță din carton

Mi-am propus să încep anul cu acel „articol” în care treci în revistă ce a fost bun, ce planuri ai, ce s-a citit pe blog… însă nu am avut inspirație pentru el, nici chef de bilanțuri. Aveam poate nevoie de 50 de centimetri de nea pe balcon, ca să-mi revină cheful de iarnă. Miroase a iarnă, însă nu e… ghioceii stau să încolțească, hainele sunt mai mult de primăvară. Însă, deși mă tenta să inaugurez temele săptămânale din acest an cu una potrivită temperaturilor mult peste medie, am rămas în sfera optimismului. Dacă a nins în Sahara – iar! – o să ningă și la noi. Să ne pregătim, așadar, pentru derdeluș…

Am desenat o sanie care sper să reziste unui derdeluș improvizat, în casă, pentru jucării. Și, dacă mă uit deja la primul răspuns în pagina provocării săptămânale, se pare că jucăriile au parte de săniuș, copiii – mai puțin. Pentru a realiza modelul din imaginea de mai jos, aveți nevoie de o imprimantă pentru model și de un carton care să poată trece prin dispozitiv. Dacă nu, printați pe o coală normală, apoi lipiți-o pe un carton ce poate fi decupat și îndoit! Am inclus două pe pagină, și ies suficient de mari pentru a fi mai ușor de decupat, însă, dacă le vreți mai mici, puteți printa la dimensiune mai mică.

sanie carton

Pentru decupaj aveți însă nevoie de foarfecă și de cutter. Puteți decupa cu foarfeca liniile exterioare, continue. Dar este mult mai ușor de decupat spațiile interioare cu un cutter de decupaj. Atenție, tăiați doar pe liniile continue, pe liniile punctate se îndoaie. Aripioarele interioare ale saniei se lipesc dedesubt. Se adaugă lipici pe zona hașurată și se lipesc două câte două, pentru a susține „podul de scândurele”. O puteți apoi decora/colora după dorință. Puteți înfășura tălpile în staniol, adăuga bețișoare de lemn, hățuri, pentru a personaliza creația.

Nu uitați să folosiți un suport de tăiere atunci când utilizați cutterul, un carton mai gros, o placă de tăiere, pentru a nu distruge mobilierul! Dacă realizați acest proiect, aș fi încântată să îl văd și altfel pus în practică. Puteți adăuga un comentariu cu link către imagine sau etichetă pe facebook, către pagina mea.