Acum vreo lună și ceva mi-am notat pe lista cu „idei” o temă de articol, pe care, bine-nțeles, încă nu am rezolvat-o, dar mi-am adus aminte de ea în contextul politic al sărbătorilor… Semestrul acesta am efectuat practica într-o clasă din București, normală, ca toate clasele, cu 30+ copii (cum zice și legea, sic!), atât de diferiți între ei. A doua zi acolo, și deja îmi făcusem un prieten, un puști care, aranjându-și nasul, arăta precum personajele din Amurg, așa că ne-am dus la baie și l-am ajutat să se spele, apoi am scos de pe el bluza udă până la coate, căci se „spălase” mititelul singur înainte! Și ca orice adult simpatic care socializează, mă prezint… se prezintă și el. Z. Nu ca furnica din Furnicuțe, dar destul cât să zâmbesc larg. Al doilea puștiulică ce m-a impresionat prin străduințele lui de a desluși tainele limbii române, mai mari chiar decât ale celor ce normal ar trebui să o aibă în sânge, a fost T., ambii reprezentanți ai unor grupuri etnice cu procent consistent la noi în țară: unul maghiar, unul turc.
Pun stop cadru, pentru a relata altă poveste: o prietenă, ghid în București, prezenta câteceva din istoria locală unui grup de preșcolari. Greu să treci prin istoria bucureșteană fără să te lovești de turci și matrapazlâcurile lor, așa că încerca să le explice ce buni eram noi ăștia de pe-aici și ce răi ăilalți, de nu stăteau la ei acasă și jupuiau pielea de pe noi. Noo, că în grup era și un turc! Acum ia de mai zi că erau răi. Nu poți. Schimbă punctul de vedere, și dă povestea pe brazdă, pentru că, nu-i așa, prezentăm istoria cu obiectivitate, imparțiali, nu creăm tensiuni.
Clasa la care am făcut practică era încă la începutul ciclului primar. Însă nu pot să nu mă gândesc cum ar fi să predau istorie la o astfel de clasă. Adică patru ani de zile construiesc un colectiv, îi învăț să fie toleranți unii cu ceilalți, să se accepte indiferent de origini, defecte, ori ce le mai trece lor prin cap (paranteze: de exemplu, că nu are X haine de la „Zara”!), apoi în al cincilea, să predau istorie, la nivel de 10 ani. Dacă ar fi să mă plec la ce mi-au auzit urechile pe la cursul special pentru învățători, unde nu se poate, dar nu se poate să nu facem niște lecții de sinteză (nu de alta, dar s-au scos din programă, că la vârsta asta copiii sunt cam mici să înțeleagă ce-i aia) pe teme precum „Lupta pentru neatârnare și independență a poporul român în Evul Mediu”, ori „Înfăptuirea unității naționale, vis de veacuri al poporului român”. N-am auzit încă acea abordare tolerantă, care să-ți dea o vagă idee despre modalitatea în care să vezi ce e pozitiv în întreaga noastră istorie, raportând totul la prezent, și la complicata lume în care trăim.
Căci, indiferent care au fost realitățile de atunci, acum este momentul să nu dezgropăm securile, și să găsim ceea ce avem comun. Într-o Europă care se clatină, în care „unitate în diversitate” seamănă a fi un vis frumos, în care speram ca granițele să dispară în câțiva ani, dar uite că ele se ridică din nou, cu sârmă ghimpată… În această Europă, noi creștem oameni. Și vreau să cred că măcar la școală îi putem învăța toleranța, datoria față de țară, respectul față de muncă și dragostea față de oameni.
Cum spuneam, n-am găsit încă o soluție, e o temă ce merită mai multă atenție decât îi pot acorda eu acum.
Dar uitați-vă în jur ce val de oroare a îmbrăcat acest Crăciun, care nu ne-a făcut deloc mai buni, și în niciun caz mai luminați ori toleranți! Ne-a aruncat cu câteva secole în urmă… Când analfabetismul domnea, și judecam oamenii după religie, etnie și sex. N-am auzit pe nimeni urlând că nu există competență, pregătire, că este o marionetă de fațadă. Nuuu, am sărit ca hoardele de sălbatici pe lucrurile cu adevărat neimportante.
Ca femeie, am văzut ca pe un moment de bun augur propunerea de numire a unei femei într-un post cu atât de mare responsabilitate. Însă faptul că nu este pregătită pentru o asemenea funcție este pur și simplu o palmă peste ochi, o bătaie de joc, o umilință pe care toate ar trebui s-o simțim: conducerea „aleasă” a acestei țări așa ne consideră „utile”: ca marionete insignifiante. Ce să spun, încep să mă simt „bine” la mine în țară, unde fac parte dintr-o minoritate-majoritară* pe care bărbații încă o calcă în picioare, o f…olosesc și o trimit la cratiță!
(*Conform ultimului recensământ, un pic peste jumătate din numărul de locuitori sunt femei…)