Scriind titlul, mi-am dat seama că mai am o serie de articole care încep cu formula „Cum să…”, deși acum nu este vorba despre abilități practice. Însă aceste două cuvinte au de fapt alt înțeles: ca să faci ceva, trebuie să te implici tu, nu să aștepți să-ți pice din cer.
Cartea despre care am ales să vă povestesc azi a poposit acum ceva vreme în bibliotecă. Era la ofertă cu „Gazeta sporturilor” într-o marți (au mai urmat și alte două în serie). Mi-am închipuit că a fi dascăl e ceva sport extrem, presupune talent, dacă nu geniu, și în mod clar un spirit de aventură, combinat cu inconștiență… căci, să recunoaștem, se uită lumea la tine ca la urs când spui că lucrezi la catedră… de parcă în România actuală în bancă stau mici monștri gata să te devoreze la cel mai mic semn de slăbiciune. (Afirmația nu este general valabilă.)
În ciuda copertei care ar aduce cu o metodă învechită (zău că nu pricep de ce „doamna” are rigla aia în mână, mie îmi trezește coșmaruri din clasa I, când „tovarășa” a bătut la noi ca la sare, cu orice îi pica în mână, pe toți la rând, cu sau fără vină), cu copilul care are o expresie unică de nevinovat, picat din cer în bancă și neînțelegând ce-i cu el, ei bine, cartea este cu totul altceva decât pare! Noroc că nu mă influențează prea tare aparențele, și am citit-o pe nerăsuflate.
Față de alte lucrări de gen, care se vor teoretice și atotcuprinzătoare, aici se discută efectiv un caz concret. Autorul, psihologul dr. Ross W. Green, abordează cazul unui copil „problemă”, privindu-l atât din perspectiva școlii ca instituție, a profesorului care pune suflet în procesul de educație, cât și a familiei, dispusă aproape să încerce orice. Ideea pornește de la afirmația că orice copil s-ar comporta bine dacă ar putea. Dacă nu reușește e rolul adulților să identifice capacitățile lipsă, și să-l ajute să dobândească aceste aptitudini care să-l ajute să se integreze.
Problema copiilor cu tulburări de comportament nu e că nu știu cum am vrea să se comporte, ci pur și simplu nu posedă aptitudinile necesare pentru a pune în aplicare ceea ce știu. Așa că data viitoare când sunteți pe punctul de a spune „De câte ori trebuie să-ți repet”, poate vă veți stăpâni și, în loc de asta, veți încerca să identificați aptitudinile lipsă care îl împiedică să facă asta, evidențiind totodată și problemele nerezolvate. (p.60)
Se dă așadar un băiat care refuză să se supună autorității profesorului, care îmbrâncește un director, amenință cu moartea un copil și fuge din clasă. Se adaugă o conducere de școală bine ancorată în norme și regulamente de aplicat, o mamă singură și aflată dincolo de resemnare și disperare, o învățătoare care încearcă să afle cu ce anume a greșit ea înainte să judece copilul, și un psiholog nou în școală care vine cu o idee trăsnită: soluții colaborative și proactive. În esență, un plan de acțiune în care copilul are rolul principal, în care adulții se gândesc la modul serios cum îl pot ajuta să depășească momentele în care își pierde concentrarea, devine irascibil sau își pierde controlul.
Nu are sens să încerc eu să explic cum anume se aplică SCP, însă este nevoie de câteva lucruri:
- în primul rând, lipsa de prejudecăți, să fii un bun ascultător și să scapi de obiceiul prost de a pune etichete și a găsi soluții rapide. Suntem înnebuniți de una din strategiile umane de apărare, raționalizarea, aceea de a găsi repede o cauză care explică problema, și a o considera „rezolvată”.
- timp investit inițial în problemă, care se întoarce cu „dobândă” reală. E nevoie la început de timp petrecut cu copilul, cu familia, cu psihologul, timp dedicat special pentru a pune tot mecanismul în mișcare. Însă în momentul în care toate rotițele funcționează, cursurile se desfășoară lin, problemele dispar, și ajungi să „economisești” timp.
- suflet. Mult suflet, trebuie să-ți pese de ceea ce faci, să vrei tu în primul rând, ca om aflat la catedră, să te auto-depășești. Să vrei să-i ajuți pe toți, și nu doar pe cei care pot.
- o relație funcțională între părinți și profesor, în care cele două tabere nu se luptă ca în arenă pentru „dreptate”, învinuindu-se reciproc, și aruncând de fapt pisica moartă peste gard.
Sper să nu se înțeleagă greșit, cum că este o carte doar pentru cadrele didactice. Este o carte mai ales pentru ele, însă o recomand și părinților care au ajuns, cel puțin odată, la dispute cu copiii. În fond, cui să-i pese mai mult de copil, dacă nu lor? Dacă citiți cartea, și considerați că sfaturile ar putea funcționa în clasa din care copilul face parte, folosiți-o pe post de carte de vizită la un buchet de flori.
Transformarea disciplinei școlare nu va fi ușoară și nici rapidă. Noi, oamenii, avem tendința să fim rezistenți în fața schimbărilor, iar modelul SPC cere o schimbare. Ne place să fim comozi, iar un nou mod de a face lucrurile nu e pe placul nostru. Suntem foarte ocupați și avem priorități care ne asaltează. Ajutarea copiilor cu probleme trebuie să devină o prioritate în fiecare clasă, în fiecare școală, în fiecare sistem școlar. Milioane de copii se pierd, dar nu trebuie să se mai întâmple așa.
Potențialul pierdut, prețul plătit de atât de mulți copii, profesori, părinți – de noi toți – este prea mare și greu de înțeles. Durerea, deși uneori greu de recunoscut, nu poate fi negată. Sunt vieți în joc.
Copiii vă așteaptă. Acum e rândul vostru.
Din colecție mai fac parte și:
Cartea a apărut la editura Orizonturi, și o găsiți în librăriile online: elefant, (săptămâna aceasta și cu reducere, iar transportul este gratuit dacă sunteți din București și solicitați pachetul în librăriile din centru) librarie.net, libris (transportul este gratuit la orice comandă), AdevarulShop, BookCity.