Habar n-am cum v-ați petrecut voi copilăria. Primii șapte ani i-am „făcut” la țară, în bună înțelegere cu vecinii de alte etnii, timp în care am învățat multe. Inclusiv la capitolul toleranță, unde mama nu stătea bine nici pe vremea aceea. Apoi, la oraș, cu părinții navetiști încă vreo șase ani. Ce făceam toată ziua numai eu știam, mama venea seara, temele erau făcute, eu relativ întreagă, dacă nu te uitai în coate și genunchi, unde era veșnic o crustă sângerie. Alergam cât era ziua de lungă, ne cățăram prin toți copacii, ne suiam pe toate gardurile, scotoceam toate beciurile, bântuiam grădinile.
Jucării… vreo 3 păpuși, o minge, o coardă, câțiva metri de elastic, și mulți prieteni. O copilărie în care nimeni nu mi-a spus să nu alerg, și cu tot ce poți obține din combinațiile de mai sus. A mai încercat mama un „nu te juca cu asta”, ori alte variante, dar era prea puțin pe-acolo ca să poată influența major. Era nasol în vacanțe, când era acasă tot timpul, și cam strica distracția, dar aveam grijă să nu intrăm în câmpul perceptiv al mămicilor ieșite la „aer” pe bancă în fața blocului. Dacă jucam 20 de inși ascunsa, normal că te băgai pe sub mașini, prin tufișuri etc., și se ducea tot farmecul să strige mama „ieși de-acolo că te murdărești!” Te dădea de gol instant, și să te pui apoi și cu scăpata turmei, era un calvar. Sau… să te ascunzi în bloc, la etajul 4, și apoi să faci întrecere până jos, sărind un etaj din doi pași – odată șapte trepte, odată opt! Aveți idee cum duduia când toată gașca cobora 4 etaje în mai puțin de un minut? Nu prea aveau cum să ne prindă, trebuia să fii mai nebun ca noi să încerci să ne împiedici… A, mai erau și vecini cârcotași, din categoria bătrâni și bolnavi. Dar noi eram copii…
Era unul, domnul V. Ieșea mereu pe bancă cu bastonul, abia mergea. Nu ne suporta, deși pare-mi-se că a fost învățător la viața lui. Cum ratam ieșirea pe aleea mare și trebuia să trecem pe lângă bancă – aleea mică – ne altoia cu bastonul. Așa, că alergam. Așa că ne-am supărat. Am adunat fructe mici verzi, de tuia, și am făcut concurs, cine îl nimerește pe moș. N-a fost frumos, dar el de ce dădea cu bastonul? Ce, era banca lui? Era banca blocului, eram trecuți la întreținere, aveam voie să trecem pe-acolo! Dar mătușa Mărioara cea celebră era mic copil pe lângă domnul V., când s-a dus să ne pârască. Ceilalți n-au pățit nimic. Dar pe-ai mei i-au prins într-o pasă proastă, și ce bătaie am mâncat atunci nici acum nu uit! Ce lecție am învățat? Cum să le facem, dar să nu mai picăm noi vinovați…
Nu-mi amintesc să fi avut atunci vreo pereche întreagă de ciorapi. Dacă nu erau rupți în genunchi, sigur ieșea cartoful la sandale. Avea mama puși mereu de-o parte ciorapi noi, să fie, acolo, mai pentru o ieșire în oraș, mai o adunare la pionieri ori vreo serbare. Altfel am învățat de mică să mi-i cos. Asta după ce-i spălam în prealabil, că parcă cusuți nu-i săreau în ochi, dar plini de sânge, da! Mama nu mi-a bandajat vreodată vreo rană. Prima, pentru că nu era acolo. A doua, că i se făcea rău când vedea sânge. La „Sanitarii pricepuți” am învățat și cum să le fac în regulă, dar mergea și spălat cu jet de apă să iasă nisipul, apoi turnat spirt, că nu era altceva. Când am trecut la apă oxigenată și rivanol, cu plasturi construiți din leucoplas și comprese sterile, era deja altă viață. Nu mi-am rupt niciodată nimic, n-am ajuns la spital cu nicio problemă…
Azi copiii n-au voie să alerge. De mici, sunt bine ținuți și țintuiți. Doamne ferește să alerge, să transpire, să facă efort! Prin alergare învață să-și țină echilibrul, să evite obstacolele, să-și folosească instinctele, să cadă mai ușor. Noi nu-i lăsăm să alerge. La grădi nu îi scoatem afară că răcesc. În clasă nu mișcă, stau cu mâinile la spate. La școală, la fel. Și ne mai mirăm? Mișcările lor sunt haotice, să încerce să sară coarda e un chin, obosesc la prima tură pentru că inima lor nu știe să bată, nu merg pe jos nici până la școală… Ne mirăm că pică în clasă printre bănci și ajung direct la spital, cu oase rupte… Păi cum să nu se întâmple, dacă ei nu au instinctele de bază formate și exersate?
Din copilăria de azi nu putem schimba prea mult. Dar putem facă măcar atât! Să-i lăsăm să alerge!
PS. E ok să ai genunchii juliți. Înveți. Spuneți-le și bunicilor, și bonelor, dacă știți deja. Insistați la grădiniță și la creșă să-i scoată afară zilnic! Nu veți regreta…
Foto 1, 2, 3 – eveniment Secom, 1 iunie, „Joacă-te ca altădată”. Foto 4, 5 – arhiva personală.