Știu că pornesc aceste rânduri cu generalizări, poate nedrepte. Că voi considera o categorie mare, de cadre didactice, din care nu se poate alege așa ușor grâul de neghină. Îmi cer anticipat scuze celor care nu se încadrează în generalizările de mai jos, știu că sunt, și am tot respectul pentru munca lor. Dar sunt și practici care nu-și au locul, sunt sub demnitatea unul cadru didactic model, așa cum îl văd și îl consider eu. Și azi mă refer la concursurile școlare, de ce tip vreți, dar de creativitate mai ales, cu duiumul în această perioadă pre-pascală. Că, de ce nu, dă bine să participi!

Noi suntem în goană nebună după adeverințe. Suntem ahtiați să avem „dosare”, să „dăm bine în hârtii”, pentru că, nu-i așa, munca la catedră se măsoară cantitativ. Și trec peste colecțiile de diplome în alb, care circulă pe net – să nu-mi spuneți că nu, că mi-a picat în mână o arhivă de-asta! – cu care se falsifică participări, asta e deja minciună și furt, două valori ce nu vor produce nicio schimbare în societate; și ajung la participările false la concursuri.

Umila mea părere este că sunt concursuri pentru „nume de copii”, nu pentru copii. Avem o obsesie bolnavă pentru perfecțiune, să fie cel-mai-cel produsul înscris. Întrebarea mea e una singură:

Ce învață, stimabilă doamnă, copilul acela căruia îi colorați / pictați / decupați dumneavoastră pentru concurs?

De ce e copilul acela la școală/grădiniță? Să mi-l învățați dumneavoastră să fure și să trișeze? Așa mi-l pregătiți pentru viață? Bună, rea, „frumoasă”, „nereușită”, e lucrarea lui. Juriul va decide, dacă nu merită, nu câștigă. Dacă nu se străduiește suficient, nu trece mai departe. Poate că nu depun profesorii un jurământ al lui Hipocrate,  dar bun-simț nu mai există?

Cum vă permiteți să lucrați dumneavoastră fișa copilului, pentru că e numele lui pe ea, doar ca să aruncați praf în ochii părinților, și să-i îmbătați cu false reușite și performanțe ale copilului? Ca apoi să ne mirăm cum a picat bac-ul…

Din fericire nu e vorba aici de copilul meu. Ceea ce fac de ani de zile pe acest site se vede. Știe că nu trebuie să trișezi, că nu valorează nimic o diplomă obținută fără muncă. Că la concursuri uneori câștigi, alteori pierzi, dar e o fotografie din viața lui, care nu-l caracterizează în întregime. Da, suferi, dar te întărești și mergi mai departe.

Este vorba de alți copii, ai altor părinți, care probabil habar n-au… Pentru că, împreună cu colegele mele, am ajutat niște copilași să participe la un concurs „de Paști”. Piticul repartizat mie s-a descurcat. Eu – pe o foaie, el pe alta, imitându-mă. N-a ieșit nici Da Vinci, nici Picasso. Dar pentru un copil mic, frustrat că ceilalți se joacă în fața lui, pe covor, și el trebuie să lucreze în plus, pentru că „vrea doamna la concurs”, s-a descurcat. În schimb, colegele mele au primit dispoziție „să coloreze ele, așa, cum face copilul, ca să iasă lucrarea”!

Mă bucur că uneori mă stăpânesc mai bine decât sper, și că știu să-mi țin gura. Dar sentimentul de dezgust pe care l-am trăit este cu mult peste ceea ce pot descrie aici.

Și dacă îmi poate explica cineva, logic, că n-am de ce să simt gust amar, poate voi înțelege. Și să nu-mi spuneți că așa e sistemul. Sistemul suntem noi, și noi îl putem schimba. Doar să vrem!