Îmi place, recunosc, când printre rolurile pe care mi le-am trecut în semnătura articolelor apare, fără a fi vizibil, cel de reprezentant media. Am cochetat vreo doi ani cu ideea de a da la jurnalistică, mama făcea atac de panică de câte ori pomeneam, până îmi amintesc că i-am anunțat fix de ziua mea la 16 ani că am hotărât ce fac, dau la istorie. N-a ieșit mai bine. Dar viața are un mod ironic de a te pune în papucii pe care ți i-ai dorit și de când există blogul am primit, oarecum neoficial, statutul acesta. Am participat la destule conferințe de presă și ecusonul de „blogger“ e privit… altfel de colegi din presă cu vechime. Însă ei sunt acolo dintr-un simț al datoriei, în timp ce specia mea e diferită, noi punem suflet. Și când e vorba și de evenimente educaționale, lumea se întoarce cu susul în jos.
Zilele trecute a fost a doua conferință de presă online la care am participat, ocazie cu care echipa SuperTeach, văzută astfel, îmi dă acea impresie de normalitate pe care mi-aș dori-o în lumea din jur. Aici parcă imposibilul devine posibil, îndrăznești să speri într-o schimbare. Păcat că trebuie să ieși din bulă… și să vezi în jur dezastrul. Oamenii care s-au strâns aici au în comun dorința aceasta de a face lucrurile altfel, și aș începe cu rugămintea pe care Felix Tătaru, unul dintre fondatori, a adresat-o celor prezenți aproape de finalul întâlnirii: să încetăm să ne mai plângem (că e greu, că nu se poate, că nu avem), să începem să facem lucruri și cei care au acces să fie modele pentru ceilalți. Așa schimbi mentalitățile, așa le arăți altora că se poate și altfel.
Este greu să fac rezumatul unei ore întregi de discuții, însă voi lua, pe rând, câteva dintre notițele pe care mi le-am făcut în timpul discuțiilor despre ceea ce consideră părinții pozitiv în experiența pe care o trăim acum. Chiar dacă eșantionul folosit în cercetare nu este reprezentativ, căci părinții intervievați au acces la tehnologie, iar la ei s-a ajuns prin intermediul profesorilor din comunitatea SuperTeach (adică oameni care își doresc cel puțin să producă o schimbare), cele câteva mii de răspunsuri sosite fac ca concluziile să aibă totuși relevanță.
- A crescut cu 900% accesarea tehnologiei în învățare, un ritm halucinant, dacă îl raportăm la începutul anului școlar. În general părerea despre activitatea profesorilor s-a îmbunătățit la primele cicluri de școală, dar la liceu și în special la clasa a XII-a s-a înrăutățit.
. - Principala problemă pe care o întâmpină școala online este faptul că în stilul actual de parenting s-a ajuns – aici e părerea mea – la o cocoloșeală excesivă, confundată prost cu dragostea față de copil. Acesta nu mai are nicio noțiune de responsabilitate, nu știe și nici nu e lăsat să afle ce e acela un elev responsabil. Să știi la ce oră ai lecții live, ce teme ai primit, să ți le faci singur la timp, toate fac parte din această conștientizare a responsabilității. În schimb, la noi, temele sunt ale părinților, „doamna“ e bombardată cu mesaje, deși copiii notează tema în caiete și teoretic sunt fizic în clasă când li se explică. Notele sunt ale părinților, „mi-a luat o notă mică” fiind des auzită… Acolo unde vârsta copilului permite, părinții nu ar trebui să facă școala din nou! E ca mersul pe bicicletă, la un moment dat îi dai drumul, preferabil nu la liceu, ci undeva prin clasa a doua!
. - Relația profesor-părinte este una ce s-a transformat radical. Feedbackul a căpătat o importanță extraordinară, iar comunicarea este permanentă. Personal consider că, raportat la clasa mea, relația a luat o întorsătură surprinzătoare, la care nu m-am așteptat. Dacă mi-ar fi descris-o cineva în ianuarie așa cum este acum i-aș fi recomandat o altă planetă unde să se întâmple aceste lucruri.
. - Este de apreciat flexibilitatea relației școală-familie, în condițiile în care dificultățile prin care trece fiecare nu sunt mici deloc. Însă școala trebuie să rămână autoritatea în relația cu părinții, trebuie păstrată viziunea despre educație și aceasta nu trebuie supusă părinților. Aici fermitatea profesorilor și rolul lor de ghidaj nu trebuie abandonat. (Cristina Gheorghe, fondator SuperTeach)
. - Mulți părinți au văzut în școala online autonomie, independență, o învatare accelerata, i-a ajutat să își cunoască copiii și nu vor să renunțe la această formă de interacțiune nici după reîntoarcerea fizică în bănci. Aș spune aici că nici unii copii nu vor acest lucru, e feedback pe care îl am de la piticii mei care, la 7 ani, au văzut în această interacțiune soluția pentru problemele de la clasă. Pe scurt, cu toată înțelepciunea dată de această vârstă, mi-au spus că vor să continuăm să lucrăm așa, deoarece putem lucra mai mult decât reușeam la clasă, eu nu mai pierd timpul cu „liniștea“ pentru că unii copii nu „ascultă“, grupul lor e „cuminte“ și „facem lucruri mai grele“.
Externalizarea învățării poate fi o soluție și pentru școlile aglomerate, prin transferarea în online a unor conținuturi. Lecția în sine, desfășurată în spațiul fizic, se poate transforma radical dacă folosim clasa online pentru distribuirea materialelor, iar apoi, față în față, acestea sunt doar discutate. Imaginați-vă școala fără notițele dictate ore în șir! Și da, unii oameni de la catedră se vor panica, căci ei nu știu să facă altceva!
Nu am stat degeaba și am vrut să știu, în aceste noi condiții, ce facem cu acest curent de opinie conform căruia nu putem muta școala în online pentru că nu toți copiii au acces. Consider că integrarea activităților online în activitatea clasică este un plus de valoare pe care școala îl poate oferi. Cum trecem însă peste criticile părinților că nu acordăm aceeași șansă tuturor copiilor, căci toți au dreptul la aceeași educație, dar nu au aceeași șansă? Nu aș vrea ca măsurile viitoare să fie frânate de aceste limite (urban-rural mai ales). Întrebarea mea avea mare legătură cu modul în care vezi un pahar cu apă. Poți să îl vezi plin pe jumătate sau gol pe jumătate. Poți să îl consideri „plin“ deși are doar câteva picături.
Nu putem frâna procesul doar pentru că unii nu au încă acces. Doar pentru că alții nu au învățat cum. Mergi înainte și îi înveți din mers, ai o vacanță la dispoziție în care să înveți profesorii, să dotezi elevii. Și, așa cum mi s-a răspuns, ar trebui să vedem acea tabletă poposită într-o casă sărăcăcioasă ca pe ocazia vieții pentru acel copil, căci are acces la resurse. Nu au profesori calificați la școala din sat? Cât de greu este să formezi online o clasă cu un alt profesor? Nu am găsit profesor pentru fizică în cătunul pierdut între dealuri? Copilul nu trebuie privat de educație. Fără să vrem s-ar putea să dăm din una în alta, să mutăm acum piesa potrivită și să rezolvăm puzzle-ul. Până la urmă, egalitatea în drepturi și egalitatea de șanse stau în diversitatea formelor de învățare disponibile.
M-am lungit, așa că închei scurt. Aveți mai jos înregistrarea întâlnirii, iar la acest link puteți vedea prezentarea folosită, care include și primele grafice analizate. Raportul complet va fi gata la o dată ulterioară, îl așteptăm, deocamdată îl avem pe cel pentru profesori.
- Elicopter din benzi de hârtie - 7 octombrie 2024
- Copaci în culori de toamnă - 3 octombrie 2024
- La clasa pregătitoare, în tonuri optimiste - 21 septembrie 2024