În urmă cu 10 ani, când am realizat primele activități cu copii mici bazate pe tehnica quilling, nici măcar nu existau în România uneltele. Atât pentru atelierele pe care le făceam atunci (și pe care aștept cu nerăbdare să le reiau, de data aceasta în alt spațiu, zic eu, mult mai potrivit), dar și la centrul unde lucram, am comandat din America ace de quilling identice cu cel pe care îl descoperisem eu în cartea Twirled Paper.

De ceva ani e la modă quillingul, toată lumea face, toate lumea vinde unelte sau accesorii, peste tot găsești hârtie pentru lucru. Totuși, poate e atașamentul pentru „primul meu ac de quilling”, dar consider că designul celor de la Klutz e deosebit, căci se potrivește mult mai bine mâinii decât altele încercate în timp.

Să răsucești hârtia nu e complicat. O poți răsuci în mână, cum au făcut mulți copii cu care am lucrat. Pur și simplu nu aveau dexteritatea necesară pentru a exersa mișcări complicate ale mâinilor necesare atunci când folosești acul. O poți răsuci pe o scobitoare, pe un creion, poți folosi acul special, ba chiar mai cu spor când realizezi că ai nevoie de finețuri. Să găsești modelul și materialele pe care să le poți folosi la o grupă mare, dar eterogenă de copii, aici este provocarea.

Am trecut la începutul anului pe lista de rechizite hârtie de quilling, fără să mă gândesc să specific exact lungime și lățime. Mi-am spus că între 3 și 5 milimetri nu prea contează, oricum copiii sunt mici și până ajungem să stăpânim tehnica e cale lungă. Nu m-am așteptat să fie cea de 1 cm, în variante lungi (70cm) și, din păcate, și cam grosuță pentru a se modela fără a se simți îndoitura. Dar, cum se spune, calul de dar nu se caută la dinți, întâi terminăm rezerva și apoi mai vedem. Partea bună e că, de fapt, am primit o provocare… am confecționat litere, lănțișoare, rame, am măsurat, am îndoit, că uneori îmi vine să râd când iau din dulap câte un pachet și fețișoarele lor mici se schimbă întrebătoare până una prinde și glas: azi ce mai facem din benzile astea?

Cam așa a fost reacția și în dimineața în care m-au văzut că scoteam din 6 pachete doar benzile albe (era vineții, dar nu se vedea). Au venit lângă mine și au început să-și dea cu părerea, lucru care mă amuză teribil, căci au o mulțime de idei, unele chiar simpatice. De exemplu, una a fost că facem fulgi, ceea ce n-ar fi o idee rea. Când am scos și portocaliu și negru, misterul s-a risipit. Mai rămânea problema cum vor arăta, dacă nu sunt prea multe… La primul bulgăre au spus că e simplu. N-a fost chiar așa, unele benzi erau cam nărăvașe, să le aduci la dimensiune nu s-a dovedit ușor. Ceea ce spuneam mai sus, că sunt cam rigide din cauza grosimii s-a văzut imediat, căci în loc să se formeze o spirală în mijloc, forța a împins întreaga bandă pe circumferință, nu ca în vechiul meu model de acum un deceniu.

Cu mici excepții, proiectul a fost gata în jumătate de oră, doar vreo cinci copii au mai tras de el prima pauză și alți doi în celelalte două ale zilei. Dacă bulgării nu i-au impresionat, ei bine, modelarea pălăriei a scos vreo doi de wow. Le-am spus că se pot face multe și vom învăța încet. Aș fi adăugat că aceasta se va întâmpla pe măsură ce vor începe și ei să fie mai răbdători, să își accepte greșelile, să nu mai plângă, dar n-am mai pus paie pe foc, încă erau destul de aproape de tentativa de pliere a fulgilor de nea, pe care nu îi uitaseră.

Un alt lucru pe care mă străduiesc să îl fac e să nu finalizez demonstrația cu detaliile pe care, cu un efort de imaginație, le pot rezolva și singuri. De exemplu, omul meu de zăpadă a avut cei trei bulgări mari, pălăria, nasul și un nasture. Cu ochi mobili s-a servit fiecare din cutia în care i-am adunat pe toți, iar pentru mături-mâini și-a luat fiecare ce culoare a considerat mai potrivită. Iar dacă nu pui restricții, ai și surprize de oameni umblători, capete încoronate. Până la urmă, contează atât de mult să iasă identic cu modelul? Obiectivul meu era să realizeze cele patru elemente din hârtie răsucită și să le asambleze astfel încât să sugereze un om de zăpadă. În rest ei trebuie să se simtă bine, că reguli au oricum destule de respectat. Din exces de zel, cine a terminat primul s-a apucat să-l finalizeze și pe al meu, ca să nu stea așa, gol-goluț, între ceilalți.

Tragedia a avut loc la final când au văzut că îi lipesc pe un panou de carton. Cum adică, nu îi iau acasă?? Vor sta toată iarna la școală. Am blocat geamurile cu panouri, ca să pot folosi proiectorul, și ca să nu mai stea așa, albe și triste… pun pe ele creațiile noastre. Cum pe pereți n-am voie să pun nimic, trebuie să rezolv cumva.