student cheating during an exam

Semestrul, trimestrul și ministrul

Lipsa de predictibilitate și nebunia de acum din învățământ mi se par a fi ultimele zbateri ale unei păsări căreia tocmai i-ai luat gâtul, dar ea se ambiționează să salte. Se adaugă pe aceeași linie și cu discuțiile din spațiul public referitoare la semetru și trimestru. Recunosc că nu mai am răbdarea necesară să urmăresc un discurs atât de rupt de realitate. Totuși, l-am prins în direct la tv pe sinistrul care se tot laudă că el face totul spre binele nostru, dar noi nu pricepem, vrem schimbare, dar caragialește, pe ici, pe colo!

Așadar, am ascultat siderată explicația cum că declinul învățământului actual își are originea în introducerea acum două decenii și ceva a semestrelor și a evaluărilor mai rare, că de-asta nu mai învață copiii… că nu stăm cu biciul notei pe ei! Ajung să îmi spun că sunt fericită că ai mei copii mai au un pic și scapă din sistem și mă gândesc că poate nepoții mei vor crește pe alte meleaguri, departe de orice va fi aici!

Pe de alta, mai am și eu vreo două decenii și un pic până la pensie, timp în care trebuie să stau în sistem, în condițiile impuse de cei de „sus”, a-toate-știutori sau mereu-consultători de experți!

Am terminat școala cu trimestre

Din 12 ani de școală nu am absolut nicio amintire constructivă despre eficiența trimestrelor. După un prim trimestru oarecum relaxat, venea al doilea în care trebuia să ai grijă să nu ratezi vreun test scris, căci nu-ți mai ieșeau notele și rămâneai printre fraierii ascultați rapid și executați în ultima oră. Apoi venea agonia semestrului al treilea, prea scurt pentru orice. Oricum se strângea toată oboseala dintr-un an întreg, iar la materiile la care aveai o singură oră era iadul pe pământ. Cu puțin noroc, preda o lună, dădea un test și, apoi, în disperare de cauză, profesorul dubla nota, asta dacă nu voiai cumva să-ți mărești media.

Nu știu ce-și amintește sinistrul, sau când a făcut el școala, însă niciodată nu era terminată materia, tot timpul rămânea un capitol pe care curioșii îl citeau și de care restul nu au auzit. Cum ar fi, de exemplu, Reproducerea la clasa a șaptea, manualul de anatomie, pe care n-am auzit să îl fi audiat cineva la clasă, era ultimul și rămânea de căruță (a se vedea ce generații „educate” avem din punctul acesta de vedere!)

Goana după note, în care nici nu mai vedeai ce și cum împuști, doar să ai acolo două să îți închidă media, era tot ce conta. Și de câte ori nu optam pentru dublarea notei… sau rezolvam media vânând două-trei întrebări din seria „Cine știe primește un 10!”

Și asta vrea sinistrul să facem din nou??

Cum m-am trezit într-un semestru

Am intrat la facultate. Acolo semestrele au dat un oarecare grad de confort. Lucrurile păreau împărțite „echitabil” și se pare că neuronul nostru e de la natură setat să accepte mai ușor împărțirea în mod egal și să se resemneze. Cât timp balanța e echilibrată, e clar că n-ai la ce să umbli. Îmi amintesc că tot atunci s-a introdus și reforma în școală, căci  lucram la metodică cu doamna C, pe atunci și cercetător la fostul Institut de Științe ale Educației. Am primit așadar totul la cald, explicat, pășeam la catedră optimistă că lucrurile se schimbă în bine.

Primul meu an de învățământ a coincis cu ultimul an de facultate. Am adorat din toate puterile semestrele, viața relaxată pe care o aveai la catedră, putând să planifici totul pe termen mediu și lung, să te concentrezi pe învățare și nu pe evaluarea care sufla în ceafă, căci timp să pui două-trei note era berechet. Și, chiar și acum, când m-am reîntors, mi-am reconfirmat părerea atunci formulată, chiar dacă eram abia la început.

Coșmarul din care nu putem să ne trezim

Acum doi ani, înainte să înceapă pandemia, a fost primul experiment pe structura anului școlar. Iris era a opta, să închidă semestrul în decembrie, cu teste și teze la atâtea materii, dar și cu ambiția de a reuși cât mai bine, a fost epuizant. Se încuraja la gândul că un al doilea semestru lung îi va permite să se refacă, să rezolve repede situația școlară și să se poată concentra la examenul din vară.

N-am apucat atunci să vedem eșecul complet al acelei structuri de an școlar pentru că… a venit pandemia și școlile s-au închis complet, unele dintre ele. Vacanța prelungită din martie până în mai a rezolvat problema inițială din pix și toată lumea a trecut clasa fericită, unii chiar fără să miște un deget. Sau un creion pe o hârtie.

Anul acesta s-a revenit la prostia inițială, căci numai proștii nu învață din propriile greșeli. S-a văzut deja că n-a mers, nu a fost timp, s-au făcut acrobații și salturi… Chiar nu era timp de toate până la Crăciun… Iar victimele abia încep să apară. Copiii aflați acum pe băncile școlii sunt fulgii de nea ultra-protejați, incapabili de efortul unei curse lungi. Pentru ei deja apar semnele oboselii, deși nici februarie nu a trecut, și mai au și martie și jumătate de aprilie! Se va simți la evaluările naționale din mai cât de obosiți sunt, căci vor claca cu stil.

Dar tocmai când ne spuneam că nu se poate mai rău de atât, vine ideea trimestrelor, cea mai dezastruoasă dintre toate. Cu ce scuză? Aceea că elevii nu sunt evaluați cum trebuie…

Da, evaluarea este problema

Aici sunt întru totul de acord. Evaluarea este acea parte a procesului de învățământ care dă tonul calității. Nu ai cum să ai învățare de calitate cu o evaluare superficială, pur și simplu pentru că elevii nu au maturitatea necesară de a căuta motivația intrinsecă în învățare. Majoritatea depind de cea extrinsecă. Și, dacă aceasta nu există, face parte din natura umană să caute drumul mai ușor către un țel.

Însă nu frecvența evaluării e problema învățământului nostru actual, ci calitatea ei. Poate că nu are nici cine să o facă, poate că nu avem nici instrumentele necesare, însă în momentul în care la noi evaluarea a ajuns un proces de râsul curcilor, în care poate interveni oricine, nu mă miră unde suntem.

Și nu, domnule sinistru, n-ați identificat problema! Buboiul care stă să se spargă e plin de acei părinți (nu toți, să ne înțelegem!) care au devenit peste noapte experți în „de toate”. Știu ei mai bine, chiar și decât profesorii debutanți, ce și cum trebuie făcut la clasă și mai ales cât știe odrasla lui. Să nu cutezi tu să le spui că nu e așa, îți demonstrează ei că au dreptate, cu amenințări, avocați, bullying și reclamații!

Cum? Apelând la telefoanele și mailurile domnului sinistru, ducând la disperare colective întregi de profesori, directori, de ce? Doar pentru că nu se poate, dar nu se poate, peste cadavrul lui poate!, să primească copilul lui o notă proastă! Prost e cel care l-a evaluat! N-a știut cum să-l evalueze ca să iasă imaculat!

Da, așa e, unii profesori se ambiționează să nu întrebe „Nu-i așa că Pământul este rotund?” și să dea zece cu felicitări pe un entuziasmat DA. Ba chiar unii au și pretenții, să scrie și să citească în clasa a doua!

Așadar, aici trebuie căutată problema evaluării, în obiectivitatea și corectitudinea ei. Sinistrul care ne conduce ar trebui să intervină, cu bocancii dacă e nevoie, să restaureze autoritatea profesorului în școală. Să sancționeze cum se cuvine indisciplina la clasă, atitudinea nerespectuoasă, să-i pună pe toți la locurile lor, nu să îi încurajeze când nu e cazul. Ia să vezi că, dacă la oră e liniște și notele se iau corect, dacă corigența și repetenția sunt realități posibile și nu utopii (vezi-doamne, traumatizăm copiii), o să crească și calitatea învățământului.

Decât să bage trimestrele, mai bine reintroduce repetenția la clasa întâi. Nu e posibil să ajungi în clasa a doua fără să știi măcar literele… Nu e posibil să treci clasa a treia fără măcar să scrii cât de cât corect și să înțelegi un text citit! Nu poți trece a patra fără să ai minime deprinderi de a analiza un text, căci apar discipline noi de studiu, la care trebuie să „înveți”. Ce să mai zic de a cincea? Cum să ajungi la liceu cu nota 1 la Evaluarea Națională?

Dacă tot e fan-modele europene, de ce nu îl ia pe cel german și austriac? În clasa a cincea tragi linie, pe cine îl duce capul, merge mai departe, pe cine nu, vedem cum îl putem valorifica la potențialul lui. Da, nu le ceri geometrie vectorială tuturor, îi trimiți frumușel să învețe o meserie, dacă să dea cu ciocanul sau cu bidineaua e tot ce poate face.

Mă bucur că a găsit problema, dar până să identifice și soluția corectă, mai curge multă apă pe Dâmbovița!

student cheating during an exam

Photo by RODNAE Productions on Pexels.com

PS: Acum doi ani, pe vremea asta, tot trimestrul ne dădea bătăi de cap

Școala online, episodul de toamnă 2021

Una din lecțiile pe care încă mă străduiesc să o învăț, deși nu e deloc ușoară, e să rămân optimistă în orice condiții, fie ele și online. Să văd partea plină a paharului, chiar și atunci când în el e doar o picătură, dacă nu depinde de mine să schimb lucrurile.

Așa este și cu episodul de toamnă 2021 al școlii online. Râdeam în vară cu o amică, proiectasem, din nou, să vorbesc la începutul anului școlar despre tableta grafică atât de necesară în desfășurarea lecțiilor online și dezbăteam amândouă cât e de oportun, în condițiile în care, în august, dacă pomeneai de pandemie, erai trimis să te culci. Pe nicăieri nu vedeai steaguri negre, totul era roz și curgea lapte și miere.

Dar, așa cum îi stă bine românului, nu facem niciodată vara sanie, pe noi totul ne ia prin surprindere. Și, ca în tradiționala poveste cu Ionică și lupul, de data aceasta nimeni n-a mai crezut că e pe bune, iar numărul de morți și modul în care la noi decurg lucrurile este studiu de caz pentru toate celelalte națiuni mai cu capul pe umeri.

Revenind la școala online, cu „bunele“ sale din toamnă, sunt câteva lucrușoare pe care aș vrea să le laud.

Drepturile profesorilor în Meet

Organizarea lecțiilor în Meet cu mai mulți profesori, astfel încât toți să aibă drepturile gazdei întâlnirii, este noutatea de peste vară. Dacă la elevii mai mari nu e o problemă să schimbe clasa în fiecare pauză, sunt totuși doar câteva clickuri, pentru elevii mici e un coșmar. Ca să nu amestec lucrurile, adică eu am clasa mea, profesorul de sport clasa lui, dar totuși și elevii să rămână în aceeași întâlnire, era nevoie de o mică mare modificare și aceasta s-a făcut.

Acum ai opțiunea să „delegi“ atribuțiile. Am agreat cu colegii mei să nu mutăm copiii, mai ales la orele intercalate în program, și să folosim întâlnirea pe care o deschid eu dimineața. Eu le dau datele de conectare, la pauză îi aștept, așa cum procedam și la școală, și le predau ștafeta. Click-dreapta pe numele lui din listă, desemnează ca gazdă a întâlnirii și poate administra liniștit în lipsa mea. Opțiunea fundamentală la care trebuie să aibă acces este aceea de a opri microfoanele copiilor.

Am înțeles că Meet-ul va avea, dar în versiunea plătită, și posibilitatea de a tăia camerele. Mie mi-ar fi utilă când luăm pauza de ecran, aș da eu direct. Tot în varianta cu plată este disponibilă și prezența, primești automat, după întâlnire, pe mail, lista de prezență, cine a intrat, la ce oră, cât a stat. Cred că e foarte utilă la elevii mai mari și la studenți. Nici la cei mici nu e de lepădat, mai ales că ar fi o dovadă clară când îi spui părintelui că încrederea lui în copil e exagerată și acesta nu intră așa cum spune la ore.

Revenind la Meet,

îmi place și perfecționarea opțiunii de ridicat mâna. După ce elevul  numit răspunde, la închiderea microfonului mânuța se lasă jos automat. Și posibilitatea de a deschide o tablă direct din întâlnire e minunată, dar aici mai am de lucru, căci nu o face cu drepturi de scriere pentru elevi, trebuie să le modific eu.

Sau creez tabla înainte de oră, cu toate drepturile. Aici am descoperit un mod rapid de a da drepturile tuturor, fără să îi introduc nominal. Folosesc una din adresele de clasă, de exemplu CLR_Clasa_a_II_a_G_aba8869a@scoala**.ro, din care ei toți fac parte, dau și tai drepturile tuturor simultan.

Jamboard online

Aplicația pentru tabla interactivă este cea care reușește să facă școala online să ajungă mai aproape de ceea ce ar trebui. Ai o modalitate de a lucra în grup cu elevii, de a-i „scoate“ la tablă. Deși ai mei sunt mici, am început să o folosim, timid, din clasa întâi. Dacă ar avea și elevii tablete grafice, cu totul alta ar fi situația, elevii chiar ar putea să interacționeze. Am profitat de orele relaxate de dezvoltare personală și am lucrat pe Jamboard, am făcut afișe, am lipit post-it-uri, am răspuns. S-au obișnuit repede și acum știu ce au de făcut când văd tabla.

Tot Jamboard m-a salvat la evaluare. Îmi e ușor să dau evaluările la matematică, pe Forms, căci e ușor de scris/bifat, chiar și dacă folosesc caietul ca suport și trimit ulterior, pentru completare.  Însă la limba română dorința mea de a ține textul pe ecran în timp ce se derulează subiectele era destul de greu de îndeplinit. În plus, ritmul de lucru al copiilor este diferit și nu le puteam derula în același timp pentru toți.

O idee era să le trimit pe mail, individual, fiecare scria în ritm propriu. Dar atunci nu mai gestionam timpul de lucru. M-am gândit să le pun textul în Forms, la expirarea timpului, când dădeau „Trimite”, nu mai aveau acces la el. Dar tot rămânea problema subiectelor de pe ecran. Soluția a venit în Jamboard.

Am pregătit tablele cu subiecte, textul a rămas mereu deasupra, copiii au primit drept de acces, iar la expirarea timpului am șters tabla.

Online - evaluare CLR

PearDeck

Bineînțeles că pe internet orice problemă își găsește o soluție, însă aceasta nu e gratuită. Ceea ce îmi doream eu să fac, gestionând și spațiul de lucru, și timpul, îmi oferea PearDeck. Însă perioada premium câștigată anul trecut după ce am luat tableta de la Wacom a expirat, iar acum, în varianta free, nu am accesibilă consola de profesor și nici opțiunile mai amuzante de desen și corespondențe. Dacă abonamentul ar fi fost mai accesibil buzunarelor profesorilor români…

––––––––––

Acestea ar fi, pe scurt, cele câteva idei strânse în această toamnă. Din fericire sunt încă online cu clasa mea, la adăpost, și reușesc (dar numai împreună cu părinții clasei mele) nu doar să țin corabia pe linia de plutire, ci chiar să o fac să meargă. Strângem toți (cu o excepție, ce să facem) din dinți, pentru că miza sunt copiii, pe care nu îi putem sacrifica.

Nu e simplu nici pentru părintele aflat acasă. Să ai doi copii online, să supraveghezi Classroomul, să trimiți temele fotografiate la timp, să pregătești, după indicații, materialele necesare copiilor, să preiei ceea ce educatorii și învățătorii fac de ani de zile după-amiaza sau în acel „timp-liber“ atât de imputat.

Pe noi, dincoace de ecran, ne apucă ore târzii în noapte pregătind materiale și corectând teme, gândindu-ne cum să profităm la maxim de această perioadă care ne oferă altfel de experiențe de învățare. Săptămâna aceasta mi-am făcut curaj să lucrăm prima dată în grupuri, cu proiecte de prezentat, le-am repartizat camere de chat, fișiere Slide de lucru, teme separate pentru fiecare echipă pe classroom. Despre cum a mers, cu altă ocazie.

Piatra de încercare a clasei a doua: zburatul din cuib

Acum vreo doi ani am avut ca „sarcină“ de început de toamnă să readuc cu picioarele pe pământ un proaspăt elev de clasa a II-a. Nu era vorba de online pe-atunci, ca să zici că există motive întemeiate pentru intervenție. Chiar dacă consider că sunt prea mici ca să aibă nevoie de ajutor suplimentar, că părinții ar trebui să se descurce totuși la acest nivel elementar al achizițiilor de bază… ei bine, socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg!

În clasa a doua, copiii sunt ca puii care învață să zboare. Dacă nu ai depus suficient efort în clasa întâi, acum se va vedea cel mai bine, vei pica cu grație la prima „încercare de zbor“.

De ce nu mai au „timp“ părinții?

În primul rând – și aici mă gândesc la orașele mari, traficul diabolic și programul de lucru sunt devoratoare de timp. Rămâne prea puțin de petrecut cu familia, dacă nu cumva în drum spre casă mai treci și „prin piață“.  Ajungi așadar acasă la ore târzii și, când ăla micu’ îți spune cu nonșalanță că s-a jucat toată ziulica, nu mai știi de ce să te apuci mai întâi. Se adaugă însă, uneori, și programul încărcat al copilului cu alte cursuri și workshopuri, care afectează (deși nu ar trebui) timpul dedicat educației formale. 

Dar nimic din toate acestea nu ar fi de nereparat, dacă nu s-ar adăuga curente moderne de parenting în care copiii sunt lăsați să fie „spirite libere“, cum îmi spunea recent un amic. Dacă sunt crescuți astfel, normal că atunci când impui o regulă (Gigeluș, nu te ridici de la masă până nu e gata pagina asta!) ai de-a face cu un mic rebel, o tragedie în desfășurare și totul eșuează. 

Mai sunt și situațiile în care, deși părintele e conștient că efortul e spre binele copilului, când copilul nu dorește, părintele nu are energia să se impună. 

Muncesc și în prezent cu un astfel de puști care știe ce vrea și are o explicație pentru orice. De exemplu, tragem tare la așezarea în pagină. Unde e alineatul? „E invizibil!“ Dincolo de umorul situației, realizez că sunt lucruri care, învățate greșit la această vârstă, cu greu sau deloc se mai pot corecta. 

Care sunt provocările începutului de clasa a II-a?

În primul rând, scrisul. Oare mai știe toate literele? Pe cele de tipar probabil că da, însă cele de mână – ori legăturile dintre acestea – este foarte posibil să le mai fi uitat. Dacă și-a petrecut vacanța ca un adevărat spirit liber și nu a deschis o carte, nu a pus mâna pe un stilou, reintrarea în ritm se face cu mare dificultate. 

Nici cititul nu e de ici, de colo. E vârsta la care cititul cu voce tare este încă necesar, nu poți lăsa copilul neverificat zilnic. 

Îmi amintesc de bunicul (venea grăbit pe la noi și mereu cu treabă) și am înțeles târziu de ce era mereu curios ce scrie în ziar, dar nu avea niciodată ochelarii la el. Așa, de la înălțimea celor câteva clase primare pe care le făcuse și el în mijlocul Bărăganului, știa că trebuie să ne pună să citim cu voce tare. 

Abilitățile de calcul matematic ar trebui și ele să fie la un nivel suficient. Mai numărăm și pe degete, însă cel puțin până la 20 ar cam trebui să fie bătută poteca pentru adunare și scădere. Și, deși mulți nu vor să audă, viteza de calcul crește numai dacă exercițiul este intens. La matematică e ca la sport. Nu ai cum să știi să faci dacă nu te antrenezi constant, dacă nu îți fixezi niște automatisme de calcul și nu structurezi niște algoritmi de rezolvare. Nu ai cum să știi să faci probleme până nu te iei la trântă cu niște culegeri. 

Încotro…?

Încerc să fiu spectator la ceea ce se întâmplă, dar privesc cu mare tristețe. Ne îndreptăm spre a scoate din școală o mare masă de oameni de un nivel mediu spre jos, fără ambiții de reușită, căci blamăm competiția și judecăm pe cei care își doresc mai mult. 

Ce atâtea pretenții? Ce dacă nu știe să citească la început de clasa a II-a? O să învețe el! Nu îl vreau olimpic! 

Normal, nu îl vrei olimpic, dar vrei să ia 7-8 la evaluarea națională din clasa a opta, căci și atunci vei spune că nu vrei la liceu de top, dar nici să ajungă copilul la marginea orașului. Ei bine, nu ai cum să ajungi atunci la nivelul 7 dacă nu te menții tot ciclul de învățământ la nivel superior. Adică… până prin clasa a treia – a patra, pe la „9-10“, apoi în gimnaziu pe la „8-9“ și vei putea avea un 7-8 la evaluarea națională pentru admiterea la liceu.

Dar… când te mulțumești cu puțin din primii ani de școală, când lași deja goluri la baza zidului învățării, n-ai cum să construiești 9 ani pe o fundație proastă. Nu știu dacă vă place Harap-Alb, însă tătâne-su îi spune la început de drum: de te-a învățat cineva, bine ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. 

Oameni să îți dea sfaturi și să îți spună că greșești se găsesc. Dar ține de tine dacă ai înțelepciunea necesară să le urmezi sfatul. 

crop office employee working with document near laptop

Școala online – pachet complet

Știu că nu am mai scris demult despre această minunată școală online, dar s-au strâns multe teme, e greu de găsit timp suficient. O să fac totuși un scurt rezumat despre ce incidente au mai avut loc.

Orele noi le facem de acasă… dar profesorii de unde le fac?

Acesta este un caz particular, dar care totuși merită să fie menționat, chiar dacă nu s-a întâmplat cu mai mulți profesori, ci doar cu unul singur. 

Oare de unde ar putea un profesor să-și facă orele…? 

Să vă dau un indiciu: vrummmmm, vrummmmm, vrum vrum, tit-tit

V-ați dat seama? Ei bine, da, de la volan. Imaginați-vă că începe ora. Profesorul nu avea camera pornită, așa că și noi ne-am oprit-o, pe principiul ce dai, asta primești. Spunem frumos un „bună ziua“, apoi toate microfoanele s-au închis. Începe să ne vorbească despre un subiect, auzeam ceva asemănător cu un schimbător de viteze, dar am zis că mi se pare. Totuși, pe un grup mai restrâns (a se citi grupul cu gașca pe whatsapp paralel cu ora), mai multora ni se părea același lucru. Suspect.

În final, profesorul i s-a adresat (pe un ton ridicat) cuiva: „Hei, Pisi, ai trecut grav pe roșu!”, deci chiar era la volan! BUM! Spam pe grupul clasei: Proful e la volan? El conduce și face și ore cu noi? Are voie? Etc-etc-etc…

Acum vă întreb pe voi: e normal așa ceva? Sau poate sunt eu puțin prea pretențioasă?

Dacă se întâmpla o dată poate nu era așa grav, a avut omul o urgență, dar s-a întâmplat de mai multe ori. Practic, dacă făcea accident, noi eram martori? Ne interogau pe zoom, cine știe…

Lista continuă cu alt exemplu. Tot o singură dată s-a întâmplat, dar tot mi se pare exagerat. Începe ora și de data asta avea camera pornită. Am observat că purta mască și după o dezbatere pe grup, ajunsesem la concluzia că s-ar putea să fie la școală. Normal că ne-am înșelat, nici nu ne închipuiam ce-o să vedem.

 Imaginați-vă că sunteți la o oră, ascultați, vă uitați la profesor și dintr-o dată cadrul cade, de la profesor se mută la un profesor care masează ceva…? Piele poate…? O parte din colegi spuneau că poate face aluatul la pâine, deoarece nu putea sa fie piele, oricum se vedea….ăăă, cum să spun,  dubios, ca să nu zic altceva sau cu ce semăna, gândindu-mă la părțile corpului uman. Până la urmă a realizat că are camera deschisă și și-a închis-o. Când ne punea întrebări, o voce de femeie se auzea comentând pe fundal. Până la urmă, acea chestie sunt sigură că era o coapsă, iar pe grupul clasei un coleg ne-a lămurit că profesorul de sport este și kinetoterapeut, noi probabil i-am încurcat programul….

Testele de evaluare

Testele online sunt o minunăție – nu e ca și cum la majoritatea peste jumătate din clasă copiază, dar trecem peste. 

Începe ora, profesoara ne spune că ne-a urcat testul în Google Forms, dar noi nu primeam nimic. Trec 5,10,20 de minute și noi încă nu vedeam nimic. Un coleg i-a propus să-l dăm data viitoare dacă nu se încarcă, că deja pierdusem aproape jumătate de oră, dar ea voia să-l dea atunci, nu altcândva. S-a decis să ne dicteze problemele care aveau nevoie de rezolvare completă până ne venea partea de grilă. A început nebunia cu „Puteți să repetați?“, „Ce ați spus după este egal cu?“. A sosit și grila, voiam să o rezolvăm, dar la unii nu se încărca, așa că profa a trebuit să dicteze în continuare, în timp ce alții se chinuiau cu grila. În loc de 40 de minute am avut vreo 10 și, cu câteva rugăminți, a zis că ne lasă și în pauză. Nu știu dacă m-ar fi ajutat la ceva acele 30 de minute, oricum am luat-o la multe pe ghicite, cerințele erau mult prea dubioase.

Un alt exemplu este testul la franceză. Înțeleg de ce profesorii vor să ținem microfoanele deschise… dar, totuși, și ei ar trebui să ne înțeleagă pe noi. Mă gândisem să tai sonorul, dar profesoara mai explica uneori subiectele sau ne recomanda anumite lucruri. Cu câinii colegilor lătrând pe fundal și toate foșnetele pe care fiecare dintre noi le făcea, n-am putut mai deloc să ne concentrăm. Pe lângă problema cu câinii care parcă cântau o simfonie, o colegă a întâmpinat și niște probleme tehnice. Nu avea Word-ul instalat (în care era făcut testul) așa care a trebuit să-l deschidă pe Google Docs, dar i-a picat netul în ultimele 10 minute și toate răspunsurile i s-au șters. A cerut ajutorul profei, iar aceasta i-a răspuns că nu este problema ei, să se descurce, ea în 10 minute vrea testul. Sau că, fiind în word, la partea de grilă nu știam exact ce ar vrea să facem, așa că am întrebat și a țipat la noi: „Măi copii, dar ce este așa de greu să scrieți lângă literă?”. Practic, pentru fiecare protest Nu mă lasă să editez documentul, Mi s-a blocat calculatorul  – ne spunea că nu este treaba ei, ea doar corectează. 

Nu mai adăugăm faptul că textul era fotografiat și adăugat în fișier, nu era total neclar, dar trebuia să te chinui puțin ca să înțelegi ce scrie, fotografia fiind mișcată. Colegul meu Ș a și întrebat ce vine după à la al patrulea rând, că nu se înțelege. Răspuns: Dar ce este așa de greu să-ți dai seama?. În final, am trecut și prin testul la franceză, iar profesoara ne-a întrebat ce a fost așa de greu, că doar am mai dat teste și la alte discipline. 

I-am spus că Da, am mai dat, dar ceilalți profesori ne-au făcut în Google Forms. Opinia ei exprimată clar a fost că este prea complicat și că nu se chinuie pentru noi.

Știu că este o situație nu tocmai plăcută în care trebuie să predai, online, dar nu este corect să-ți verși nervii pe niște elevi care nu ți-au greșit cu nimic! Și dacă ai pretenția de la mine să îți trimit poze bine făcute, fă-le și tu la fel!

Testul fulger la biologie a fost și mai interesant. 10 minute 20 de întrebări, perfect de acord, sincer nu era nevoie de mai mult. Dar testului meu i-a luat aproximativ 5 minute doar ca se deschidă și, dacă nu-l predai până la ora limită, îți scădea din punctaj. Unii nu au reușit să-l trimită la timp, iar Google Forms nu-i mai lăsa să-l posteze, așa că au trebuit să-l dea pe mail. La oră, profa a început să se ia de o fată care, cică, nu-i trimisese testul, întrebând-o de ce minte, căci dânsa nu a primit nimic. După spectacol, a găsit mailul în spam, avea multe poze inserate, probabil de aceea, acest lucru fiind dezvăluit după ce a șters cu ea pe jos. În final, tot noi eram de vină, că noi trebuia să știm să ne descurcăm, că noi am mai trecut printr-o pandemie, nu? Și în gimnaziu exact asta am fost învățați, să lucrăm la calculator!

Ca să nu ne mai gândim la ce nu a fost ok, țin să menționez cât de mult îi admir pe profesorii care chiar s-au chinuit să ne ajute și să ne facă un test decent. La engleză au încercat să ne facă în așa fel încât să ne putem întoarce la subiecte ca să le verificăm, la geografie și fizică ne întrebau constant dacă avem probleme, dacă am reușit să le deschidem…

Să nu uităm de teme…

Având lecții după-amiaza, mi s-ar părea corect să avem termenul de predare până când începem ora, nu la miezul nopții înainte de ziua cu materia respectivă. Adică să le fac pe toate de la 7 seara la 12 noaptea pentru orele de a doua zi după-amiază!

De asemenea, dacă întârziem puțin cu tema sau uităm să o urcăm, poate ar trebui ca profesorii să ne înțeleagă… nu spun că sunt de acord să trimiți o temă după două săptămâni, dar nici dacă întârzii 5 minute să ți se spună că, gata, nu ai tema făcută. În majoritatea cazurilor, unele teme se trimit mai încet din cauza internetului. Și, ca exemplu, pentru un minut să o consideri „nefăcută“? Mi se pare cam mult…

Înainte de a continua, iată care sunt pașii pe care-i fac pentru a posta o temă. Cum nu pot să-mi instalez aplicația pe care lucrăm pe telefon (Teams, pe motiv că telefonul e o rablă veche), metoda mea de a urca temele este foarte oltenească. Trebuie să-i trimit mamei pozele pe WhatsApp, să deschid pe calculator WhatsAppWeb (tocmai ce am făcut un grup din care am scos-o pe mama, am rămas doar eu și mi le trimit singură), să descarc pozele pe hard, să deschid aplicația de pe calculator, să atașez tema, și să dau Turn in! Ce viață simplă, nu? Nu mai spun că în primele săptămâni de școală eu uitasem să dau Turn in  și mă miram că nu apăream pe lista profesorilor cu tema făcută. Dar am făcut pe detectivul împreună cu Ș., în final găsind problema…

Un alt aspect care trebuie menționat este că anumiți profesori se trezesc și ei frumos să-ți dea assignment-ul la ceva timp după ce ai avut oră cu ei. De exemplu, să zicem că marți ai materia x, iar ție ți se spune ce temă ai de-abia sâmbătă seara. Nu știu de voi, dar eu încerc să-mi las week-endul pentru somn și relaxare. 

Nu-mi merge camera/ microfonul/ mi-a picat netul/ nu mi se deschide calculatorul…

Nu avem laptopuri perfomante de la Apple, se întâmplă accidente. Aveam engleză și calculatorul meu s-a gândit că este timpul să-și dea un restart. Repede am sunat-o pe M să-i explic ce mi s-a întâmplat, mi-a zis să mă calmez că o rezolvă ea. Am sunat-o pe telefon și până am reușit să intru la oră, am ascultat lecția. Ea i-a explicat profesorului pățania, așa că nu am avut probleme… Dar nu toți profesorii sunt așa!

La materia y intră o colegă cu fix 3 minute mai târziu, cerându-și scuze, spunând că pc-ului i-a luat mai mult de 10 minute să se deschidă. Normal că tot ea e vinovată: de ce nu și-a dat seama să-l deschidă mai devreme? Doar ai întârziat 15 minute, ce păzeai? De parcă pe noi ne-a învățat cineva să rezolvăm problemele tehnice…

Se pare că există două extreme: profesorii care ne tratează ca și cum noi suntem de vină pentru pandemie și profesorii care încearcă să ne ridice moralul. 

Cum am supraviețuit simulării

Simularea pentru examenul de capacitate de anul acesta ne-a prins pe amândouă. Iris, clasa a VII-a, a trecut prin toate stările de nervi posibile, culminând cu frustrare și furie oarbă. Motivele au fost multiple și extrem de întemeiate. Oricât de „slabi” ni se spune că sunt copiii în ziua de azi, unii gândesc. Și chiar extrem de limpede.

Motivul 1: Nu știa că va avea simulare. Cu 2 săptămâni înainte nu te pregătești pentru un test din 2 ani și jumătate de studiu. Încă din clasa a V-a și-a arhivat frumos toate caietele și fișele la română. Ea a scris pe coli prinse în dosare, așa că le-a putut arhiva foarte fain, cu despărțitoare pe genuri literare, gramatică, o frumusețe! Copil meticulos și ordonat. Ei bine, înainte de „simulare”, li s-a cerut la școală „portofoliul”. Așa că am scos toate cutiile, ia și alege, că nu trebuiau toate. Și când să le citești?! În condițiile în care și pentru școală sunt destule de făcut.

Motivul 2: Avea de învățat pentru olimpiada la bio. Se pregătește din septembrie. Eu nu iau nicio pauză, să ratez olimpiada că au ei chef să ne dea simulare! Copilul și-a ordonat prioritățile…

Motivul 3: Care este scopul unei simulări despre care n-am știut, să avem timp să ne pregătim?

Culmea e că… la numărul 3 am reușit să găsesc niște răspunsuri.

La mine la școală, ca în toate școlile, cele două clase de a VII-a și a VIII-a au „simulat” examenul. Și cum pentru organizarea marelui eveniment clasele primare au stat acasă, doar nu era ca învățătoarele să ia banii degeaba. Am fost chemate la supraveghere. M-am amuzat că pe declarație scria că nu ai rude la clasa a VIII-a, deci nu conta și a VII-a… (căutam și eu un motiv să stau acasă 😀 ). Așa că am intrat la clasă…

Nu era nevoie de #foaiaalbă . Unii, oricât s-au chinuit, chiar nu au fost în stare să treacă de jumătatea paginii 2… în condițiile în care aveai 5cm de scris pe prima pagină, iar pe pagina 2 ai și colțul negru, îndoit. Nu doar la română, ci și la matematică…

Că bagajul de cunoștințe era atât de mic încât nu aveau nevoie de bilet la cala vieții, ba nici de bagaj de mână, încăpea tot într-o poșetă, e una… Însă nici instrucțiuni simple nu erau capabili să urmărească. Să le iau pe rând:

  • completarea cu MAJUSCULE a formularelor, misiune dificilă;
  • identificarea corectă a numelui și a prenumelui și scrierea lor în spațiile rezervate;
  • completarea antetului de examen al foii – numele probei, sesiunea… după modelul de pe tablă – degeaba le spui „pe prima linie – LIMBA ȘI … pe a doua…” Greu. Greu de tot!
  • scrierea pe coală albă: pentru unii, o provocare de viață și de moarte. Să te încadrezi în pagină, să lași margine stânga-dreapta, dar și sus-jos. (În condițiile în care lucrările cu mai mult de 4 pagini se capsează, marginea la interior e obligatorie.) Să scrii drept… altă minune a vieții!
  • să organizezi răspunsurile. Și aici cred că vinovați trebuie să căutăm și în clasele primare. Îi învățăm cu „fișe”, „probe de evaluare” pe care completează frumos răspunsurile în spațiul dat… ei nu știu să copieze numărul exercițiului, subpunctul, și să scrie apoi rezolvarea corespunzătoare pe pagini albe, ori să lase spații între rezolvări…
  • de la aceleași fișe a apărut o altă problemă: a scris numărul exercițiului și a lăsat spațiu gol, cam cât a crezut el că are nevoie. Apoi a scris la următorul, și următorul… a revenit la primul, a terminat în 3 rânduri, 5 cm rămași liberi, în așa fel încât aveam 4 pagini pe care era mai mult spațiu liber decât scris! Zorro și-a făcut de cap pe foaie. Ia și explică-i copilului că nu se face așa ceva…
  • la fel de dificil a fost și modul de corectare al greșelilor – tăiat cu o linie orizontală fiecare rând considerat greșit. Ca să nu adaug că aveau pic și frixion, complet interzise. Și iarăși obiceiul ăsta ar trebui corectat de mici… dar cu cine să vorbești când nu e „caietul oglindă” și „liniuțele impecabile”??
  • desenele la geometrie – provocarea vieții. Oare când vor învăța că un desen se face cu creionul… cu rigla… nu cu mâna liberă…? N-am cuvinte.
  • cireașa de pe tort a fost numerotarea paginilor. În ambele zile am citit și explicat regulamentul. Se numerotează cu cifre arabe în colțul din dreapta jos. Nu vă grăbiți, le numerotăm împreună la final, când predați lucrarea. Ți-ai găsit. În cazul în care nimerea colțul, mai putea un punct, niscai liniuțe decorative, sau încercuia numărul paginii, să se „vadă” (se vedea el dacă lăsai margine jos!) … ca să arate frumos. Asta dacă nu se muta colțul din dreapta la stânga (nah, promițătoare șoferițe) sau chiar pe mijloc, nu? Ca să citez un șofer al familiei, când nevasta îți spune la dreapta, nu înseamnă că o iei la stânga, poți să mergi și înainte!

Așa că, dacă aveați impresia că sunt total inutile simulările, puteți vedea partea plină a paharului, chiar dacă în el e doar o picătură. Normal că toate cele de mai sus se pot rezolva în timp, lucrând la clasă în acest mod. Dar cine o face? Subiectele nu ar necesita decât lecții făcute serios, teme rezolvate la timp. Dar… se mai ocupă cineva? Mă uitam cu disperare pe lucrări, la geometrie (VII) a fost simplu… chiar foarte simplu! Să desenezi un paralelogram și să-ți iasă trapez?? Păi de la grădiniță le înveți pe-astea! Însă la geometrie copiii se vaită că nu știu, că nu înțeleg… oare de ce?!

Ultimele griji ale lor erau trecerea notelor în catalog, „rotunjite” sau nu? Când s-a anunțat simularea, Iris a venit foarte stresată că la mate vrea să le treacă în catalog, cu acordul părinților, pe cele mai mici de 7. Mam, să nu semnezi nimic, te rog! Așadar ajungem tot la amenințări, sperietori, învățat de frică… ? Atâta putem? Am fost incapabili să le explicăm copiilor de ce dau acest test și am recurs la bau-bau? Și cei cu care am stat eu erau îngrijorați, dacă se trec sau nu în catalog…

Fiecare profesor decide. Îi înțeleg oarecum și pe profesorii de română și mate, care devin voluntari fără voie ai acestor experimente, muncesc la corectat, așa că își văd cumva compensată „munca” în concretizarea ei în catalog. Dacă tot ai corectat, mai bifezi o notă, nu?

Personal consider că simularea la a opta este ok. Din experiența anterioară, notele mici de la simulare, total incompatibile cu aspirațiile la un liceu din top, au avut un caracter mult mai motivant decât orice am încercat eu. Pur și simplu și-a dat seama că nu e de glumă și nu va obține fără muncă. A fost cumva dușul rece de care avea nevoie. (Însă am avut și emoții că, în cazul unor note bune, se va culca pe o ureche că el „știe”, cu efect total opus.)

Închei cu tristețe, căci suntem parte dintr-un sistem incoerent și haotic, în care lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu avem o viziune pe termen lung, fiecare vine și-și face de cap. Noi o luăm razna, copiii la fel…

Responsabilitatea la elevi

Ador lecțiile de civică, iar cea despre „Responsabilitate și lipsa de responsabilitate” e în topul preferințelor mele. Mvai, dacă îi întrebi, au atâââââtea responsabilități, de care se achită cu toată seriozitatea la vârsta lor de nici un deceniu de viață. Printre exemple se citea foarte clar că temele de la școală sunt responsabilitatea (dar și datoria) fiecărui elev.

Dar… dacă și-au făcut frumos temele la civică pe acest subiect, nu înseamnă că vorbim despre „realitate”. Responsabilitatea e una din acele valori care începe a fi formată de la cele mai fragede vârste și pe care o facem praf cu stil. Mai ales în ultimul timp, de când s-au inventat grupurile de părinți, e ceva de speriat. A cui e responsabilitatea să știe ce temă s-a dat, să o efectueze? Copiii nu mai au nicio grijă. Lasă că află mama de pe grup. Și de ce să mă agit, vine fraiera diseară de la muncă și îmi zice, ba mai stă și cu mine să o fac, să nu mă plictisesc singur, nu cumva să exersez eu ce oricum n-am fost atent în clasă cum se face.

Am insistat pe lângă părinți să renunțe la acest sport, dar nu am reușit. Din toamnă voi avea pregătitoare și mă amăgesc că pot să opresc răul înainte de a începe…

Mai departe nu le voi spune copii, le spun elevi, căci la școală acesta e statutul și, indiferent de vârstă, trebuie să respecte un regulament în care se stabilesc drepturi și obligații. Iar îndeplinirea obligațiilor școlare (însușirea conținuturilor, efectuarea temelor) este printre acestea.

La disciplinele mai relaxate proiectul, portofoliul, sunt variante de evaluare plăcute copiilor, indiferent de vârstă. În primul rând pentru că abia învață să caute informație și momentul în care realizează singur cât de „mult” e „acolo” îl face să cerceteze și mai profund. Ferească-te sfântul să îi pice cu tronc cine știe ce furnică din jungla amazoniană, că te bombardează cu detalii până ajungi să-ți placă și ție de atâta citit! Dar le spun și că nu mai există de câteva sute de ani oameni-enciclopedie, care știu tot, dar trebuie să știi destule ca să știi unde să cauți când vrei să afli mai multe. Așadar, semestrul acesta, pentru că sunt mari… am făcut și „altceva”.

Științe ale naturii

Ne-am lovit de ciclurile de viață. Pentru animale am rezolvat la clasă. M-am dat un pic peste cap să fac hamsterița să fete conform planificării mele calendaristice (mi-a ieșit cu eroare de o zi, după ce abordasem conținutul, dar știam toți că e gestantă și urmează). I-am văzut puii străvezii, fără ochi, apoi cum au crescut, până au devenit adulți și i-am dat spre adopție. (Mi-am propus să fac un pic de învățare prin descoperire și am reușit.)

Tema elevilor la acest capitol a fost să cultive acasă fasole, să urmărească etapele din caiet și să le fotografieze pe planta lor. Apoi, dacă se pricep, să pună pozele în ordine într-un document și să scrie sub fiecare din jurnalul de observare ce moment reprezintă. Din octombrie au avut timp până pe 21 ianuarie. Suficient să o iei de 3 ori de la capăt… Am avut proiecte reușite. Am avut proiecte printate pe hârtie, pps sau trimise pe bucățele, pe whatsapp, poza și descrierea, apoi în ordine, până la ultima, păstaia. Dar… bineînțeles că avem și „a mea s-a uscat”. Dacă s-a uscat… dă-mi pozele din primele faze. – N-am făcut! sau… Dacă s-a uscat, de ce n-ai pus alta? – Am crezut că nu mai trebuie! Toate – în condițiile în care două luni am tot explicat proiectul… Proiectele complete au avut Fb, până la flori – B, până la frunze – S și… în rest, I. Eu n-am, că a mea abia a încolțit! Ei… dacă voiai să crească toată într-o noapte, trebuia să cumperi boabe magice, ca în poveste! Ultima variantă posibilă – n-am proiect că n-am avut chef să fac.

Am avut și plante aduse la școală. Mă, de ce ai adus-o? – Să o vedeți! – O vedeam în poze, nu trebuia planta, ci fotografie și jurnal! – Lăsați, doamna, să fie acolo! Cerințele… of, cerințele, pe care nu le citim și facem ce ne taie capul!

Al doilea proiect a fost unul despre mediile de viață. Aici i-am lăsat să se joace de pe la începutul lui decembrie, plus toată vacanța, cu un lapbook. Le-am arătat unul de-al meu, am pus filme cu altele de pe youtube și am avut câteva rezultate superbe de-a dreptul. Nu pun informația căutată, ci munca depusă pentru realizarea lor! Unora le-a plăcut, altora… nu. Iar altora deloc, că nu le-au făcut.

Geografie

Unitatea dedicată geografiei generale e una grea pentru vârsta lor. Așa că, aproape la fiecare lecție unde era musai, am lipit hărți în caiete, le-am colorat. Acasă au avut de făcut, singuri cu șablonul sau tot pe una imprimată de mine, același lucru. În „naivitatea” mea, dacă desenezi de două ori un lucru, poate îți intră pe-o ureche și nu iese pe cealaltă. Ora următoare primeau test fulger, exact din ceea ce ar fi trebuit să lucreze… și nici nu mai trebuia să întreb cine și-a făcut tema și cine nu. Am anunțat că toate aceste teme – 4 – sunt piese obligatorii pentru portofoliu, pentru care acord un calificativ direct în catalog. Anunț cu o oră în urmă că pe 23 evaluez portofoliile, nu-l ai, înseamnă că nu l-ai făcut. Cu o zi înainte iar. Și a venit „ziua portofoliului”. Eu mi-am luat catalogul, i-am anunțat să le pregătească și să le deschidă la geografie (e un dosar mare pentru toate disciplinele), iar eu verific cele patru teme…

Concluzii: 1  – toate temele, 7 – trei teme, 1- două teme, 4 – o temă, 7 – portofoliu lipsă. Doi – îi cred că le-au făcut și nu le aveau… dar când te-ai uitat pe orar, ai pus geografia în ghiozdan, nu te-ai întrebat oare dacă n-ai ceva de făcut?

Știu. E vina mea, sunt pretențioasă. Și țin al naibii de tare la punctualitate, seriozitate și responsabilitate. E convingerea mea că în îmbinarea celor trei stă secretul reușitei. Să vii la timp, să fii conștient de atribuțiile tale, să-ți faci întotdeauna treaba complet și cât poți de bine, azi mai bine decât ieri, să-ți programezi timpul și să estimezi corect de ce anume ai nevoie, ca resurse, să duci cu bine la capăt un proiect. Și toate acestea nu le înveți dacă nu ți le cere nimeni niciodată sau dacă până în clasa a VIII-a cere mama temele celorlalți părinți. Dacă te trezești la 10 seara că ai teme pentru mâine, dacă nu te obișnuiești să ajungi acasă, să verifici orarul, să deschizi cărțile să vezi ce lecții/teme ai. Dacă întâi te joci și seara vezi ce ai…

Și da, sunt copii. Să-i lăsăm să copilărească. Cât?

De acord, să nu-i speriem că școala e bau-bau, să nu le dăm teme la clasa pregătitoare, să le dăm apoi conform vârstei, să termine în 10-20 de minute sau să le placă ce fac. Responsabilitatea se învață în pași mici.

Epilog

Lunea trecută a fost termenul limită pentru proiecte și jurnalul de lectură. Miercuri încă știam că mai sunt nepredate, după ce am închis ochii și marți, așa că fac un imens favor:

  • Copii… întreb imediat ceva. Vă rog să fiți atenți. Voi întreba de trei ori și a treia oară chiar va fi ultima! Mai are cineva în ghiozdan vreun proiect de predat?Liniște. A doua oară: mai are cineva în ghiozdan un proiect de predat? Din ultima bancă apare un băiețel cu un lapbook. Ok, a treia oară: mai are cineva în ghiozdan vreun proiect de predat? Dinspre fereastră răsare o fetiță cu un jurnal de lectură. Bun, am încheiat… să trecem la ale noastre…
  • Dintr-o băncuță, o voce: Doamna… știți… eu am mai făcut trei fișe la jurnal… 
  • Și unde e jurnalul? (Era deja predat).
  • Pot să vi le dau?
  • Întreb clasa dacă e de acord să iau eu fișele și să le prind în jurnal. Păreri pro, contra, că nu e corect, dar se ridică îndrăzneț un avocat care apără oropsitul, e de apreciat că s-a străduit să îngrașe porcul în Ajun și pledează să-i mai dau o șansă. Accept și cer fișele.
  • Știți… nu le am la mine, sunt acasă!
  • În acest moment am consultat „avocatul”, dacă îmi permite să însoțesc elevul la domiciliu să preiau documentele. S-a răzgândit. Deja era prea mult, șansa s-a dus pe apa sâmbetei…

Al doilea epilog: termin de corectat jurnalele de lectură, fac inventarul… îmi lipsea unul la care știam că s-a lucrat. Îi dau mesaj să aflu unde e jurnalul. E… în ghiozdan! Nu și-a dat seama că trebuie să îl predea și pe acesta.

Prima evaluare la început de an școlar

Ne-am obișnuit deja, părinți și elevi, ca începutul de an școlar să fie marcat de probe de evaluare la mai toate disciplinele. E greu, chiar e greu, căci vara a așternut nisipul uitării peste multe din cele strânse în anul școlar trecut. Dar normal să „uiți” și e normal să nu te panichezi că „nu mai știe copilul nimic”. De aceea există recapitulări, reluări, reactualizări… Fac o paranteză aici, toate acestea presupun că la momentul respectiv noțiunile chiar au fost însușite. În acest caz ai ce să readuci în actualitate.

Așadar, știm că urmează. Însă ceea ce se pare că nu toți știm e caracterul acestor probe de evaluare inițială. Ele au scop diagnostic și prognostic, urmăresc să vadă unde se află elevul la începutul unui demers de învățare. Furnizează profesorului acele informații necesare pentru a personaliza activitatea pe care o va desfășura la clasă și conturează o idee despre potențialul ce poate fi valorificat, ce rezultate ar putea fi așteptate de la copil în anul școlar ce abia începe.

Mai important… aceste evaluări se comunică părinților, care iau oficial la cunoștință. Dar, acel mare „dar”, nu se trec în catalog!

Și aici începe distracția, căci foarte mulți profesori, mai ales acolo unde disciplina e redusă la o oră pe săptămână, preferă să treacă peste această normă și să execute întreg colectivul cu o notă în catalog. Mai stă fără grijă că au o notă deja, nu va umple repede catalogul la final de semestru ca să poată încheia mediile.

Mi-e greu să cred că, după atâția ani de „reformă”, cursuri de perfecționare, cursuri speciale, încă nu a ajuns la urechile tuturor că evaluările inițiale nu se trec în catalog… și atunci, de ce încă se întâmplă acest lucru?

Iris a încheiat anul trecut cu un mesaj de la unul din profesori să nu cumva să arunce caietul, căci vor avea test din capitolul X cum începe școala. Am primit și noi, părinții, informarea. Disciplina e una cu o oră pe săptămână, una la care consider că trebuie să înveți pentru cultura ta generală, ca atunci când ajungi prim-ministru să știi unde îți aterizează avionul.

Însă… am făcut curat săptămâna trecută în dulapuri, am umplut un sac cu fișe, caiete pentru reciclat, și-a ordonat româna și matematica pentru anii și examenele ce vin, dar a pus frumușel de-o parte și caietul pentru test, iar de câteva zile tot „recapitulează”. Din partea mea, fiecare profesor decide ce face la el la clasă, putea să le dea test și din toată materia dacă așa considera. Însă cu trecerea notei în catalog am o problemă.

Dezbătând noi amândouă pe toate părțile situația, am ajuns la concluzia că are dreptate copilul. Să-mi văd de ale mele, că n-o să schimb nimic. Eu clar nu mă voi duce să trag un profesor de mânecă și să-i spun că nota nu se trece în catalog, iar ea nu vrea să iasă în față cu cereri de acest gen. A mai avut discuții în contradictoriu, acum preferă să învețe și să tacă. Nu îmi place, prefer să o încurajez să-și ceară drepturile. Nu vreau să o văd renunțând de frică. Însă o înțeleg… uneori e prea mult să te lupți cu morile de vânt de unul singur și pleacă și ea capul.

Încerc să mă gândesc de ce am ajuns aici… ne e teamă că doar notele îi motivează să dea tot ce au mai bun? Și mai ales trecute în catalog? Dacă nu reușim să îi motivăm să învețe pentru ei… i-am pierdut. Când să-i învățăm să facă alegerile corecte pentru că așa trebuie, nu pentru că așa sunt obligați?

Realizez că e la vârsta la care începe să ia decizii. Încerc să-mi păstrez rolul neutru, nu rămâne decât să aștept să văd ce va face. Aș vrea însă ca atitudinea ei să se decidă înainte de evaluare și nu după. E ușor să accepți o situație incorectă, atunci când tu nu ești afectat (iei note mari) și mult mai rapid protestezi și te opui după ce ai fost lovit.

La voi care e situația?

 

plante protejate România

Proiectele școlare și evaluarea creativă

Ceva nu merge în sistemul nostru de învățământ. Cu asta toată lumea e de acord, deși cu greu se pune degetul pe rană și se caută adevărul. Vrem să facem lucrurile să meargă, dar parcă de la o zi la alta ne chinuim cu și mai multă îndârjire să adunăm nucile cu furca…

Văzând cum se străduiește Iris să-și facă temele, nu pot să nu mă simt bine. Ceva-ceva tot trebuie să fi făcut și eu cum trebuie, dacă copilul are câteva idei de realizare a proiectelor. Întâi faci un plan, apoi cauți o idee „altfel”, și încă un criteriu: nu te oprești la minim necesar pentru validarea temei. Cauți mereu să vezi până unde poți duce proiectul. Am auzit deseori, printre colegele mele, viitoare profesoare în învățământul primar și preșcolar, „eu vreau doar 5 pe portofoliu, în rest nu mă interesează”. Ce profesor vrei tu să fii, ce valori să transmiți, dacă tu te complaci la nivelul „minim”? Ultima afirmație de „laudă”, acum, când ultima sesiune a ultimului an s-a încheiat, este „am fentat și facultatea asta”. Așa, ca idee, în toamna, când domnișoara/doamna de la grupă/clasă se va prezenta ca proaspăt absolventă, și nu va fi convingătoare profesional, să vă puneți întrebarea asta: vă fentează și pe voi?

Unul dintre profesorii preferați ai Irisucăi este „doamna de Bio”. Proiectele nu sunt ușoare: clasicul ierbar, la care s-a adăugat un sămânțar și încă o prezentare cu plante medicinale și plante ocrotite.

Printre competențele menționate în noile programe de gimnaziu este și aceea digitală, de căutare a informațiilor pe internet și realizarea proiectelor. E drept că sunt mici, încă la nivelul de copy/paste, dar lucrurile încep să se miște. Alegi pozele, le printezi, citești articole, selectezi informația, completezi un „plan” pentru fiecare dintre obiective. Să înveți să lucrezi ordonat nu este o abilitate ce apare de la sine, e nevoie de timp, răbdare și îndrumare.

Azi am decis să vă arăt două dintre proiecte.

Sămânțarul

Încă de când a auzit de temă a întors-o pe toate părțile. Semințele clar trebuie să stea în casete separate, cu etichete lângă ele. Întâi a vrut să le lipească cu bandă adezivă transparentă, dar a hotărât că arată „urât”. S-a gândit la punguțe, lipite pe un suport. Apoi la niște cutiuțe transparente. Apoi la o cutie mare de plastic, din cele care sunt folosite pentru mărgele. Până când, după vreo săptămână de căutat soluții, ne-am amintit de niște sticluțe mici pe care am vrut să le folosim la mărțișoare. Doar că pentru unele semințe, ca fasolea de exemplu, erau prea mici.

Am mers la sursă, magazinul cu accesorii de unde le luasem pe primele, am investit 30 lei în sticluțe de două dimensiuni și s-a apucat de treabă. Tema cerea minim 10 tipuri de semințe… noi ne-am dus la bunica chiar în acel weekend, și cum bunica avea de toate pentru semănat în grădină… s-a servit. M-a anunțat când a terminat. Punea semințele în sticluță, le făcea poză, edita poza pe telefon și scria denumirea, ca acasă să nu le încurce.

Acasă i-am arătat cum să construiască „rafturi” pentru sticluțe, și a fost o întreagă aventură să le îndoaie, să le lipească, să decupeze cercuri cu cutterul… A trecut apoi la calculator și și-a scris toate etichetele, după poze, a ales un font „drăguț” și le-a printat. Tăiate, potrivite, lipite apoi pe suporți, a urmat nebunia potrivirii semințelor. „Bine că am scris pe poze”. După ce le-a răsturnat de vreo două ori, din greșeală, aproape că le învățase tot punându-le la loc.

A ales patru tipuri de semințe și le-am pus, cu etichete, în niște ghivece mici. Am zis că, dacă reușim să avem niște plante de 10-15 cm, le punem la ierbar. Deocamdată a răsărit sfecla, așteptăm să mai treacă ploile și să dea căldura, căci într-o lună trebuie să fie gata și acesta.

sămânțar

L-a dus la școală. Normal că doamna a fost impresionată, am fost și eu când am văzut ce-a ieșit. Sper să-l recupereze, ca să-l iau la mine la clasă 🙂 , ca material didactic.

Plante medicinale și protejate

La acest proiect a lucrat aproape singură. A văzut după ce a primit pozele printate că nu orice fotografie de pe net este ok pentru a fi pusă pe jumătate de pagină, că se vede prost. Data viitoare i-am zis să întrebe, ca să-i arăt cum caută fotografii mari. Apoi i-am zis că, tot pentru data viitoare, să scrie sub poze site-ul de unde le-a luat. Nu sunt pozele ei, și din respect pentru munca celorlalți, trebuie să le dai numele.

Proiectul l-a scris de mână, după ce și-a scos informațiile de pe net. Așa a zis doamna, căci unii deja au învățat să dea copy/paste fără să mai citească. Am descoperit, la flori protejate, o fotografie pe care întâmplător o știam de pe facebook, și aparținea Bogdanei Dobre. I-am povestit cum acei oameni, pe baza fotografiei, au fost așteptați la baza muntelui de poliție și amendați, deși pentru crima contra naturii i-aș fi legat fix cum erau îmbrăcați vreo trei zile de stânci, acolo, de unde au rupt florile, pe post de decor viu.

plante protejate România

Dacă e mult de muncă la un astfel de proiect? Daaa… însă ține de cum cultivăm, la ce cei mici, dorința de autoperfecționare și autoevaluare. Avem enorm de mult de luptat cu superficialitatea, și lucrurile făcute de ochii lumii. Tot ne văităm că nu ne place țara asta… depinde doar de noi să ne schimbăm, să-l ajutăm și pe cel de lângă să se schimbe, și s-ar putea, într-o dimineață, să deschidem ochii să ne placă ce vedem!

Evaluarea pe numere – da sau nu

De când ne știm în școala românească, s-a dat evaluare „pe numere”. Dacă este corectă, obiectivă, echitabilă, aproape că este o discuție ce se învârte în jurul cozii și nimeni nu s-a hazardat să se pronunțe clar împotrivă, deși criticile sunt multe. Cert este că este imposibil să compari doi elevi evaluați diferit. Prima dată când mi-am spus că au deviat rău și cei „de sus” a fost când la evaluările naționale (clasa a IIa), acum trei ani, s-a dat pe numere. N-am mai fost atentă în anii următori, dar parcă nu s-au răzgândit. Poate e cineva capabil să-mi explice ce este aceea evaluare la nivel național, dar cu subiecte diferite?? Compari mere cu pere, elefantul care se suie în copac cu furnica scafandru… Și tragi concluzia că elevii sunt de un anumit nivel.

Am întâlnit totuși și evaluări, „pe numere”, făcute cu cap. La matematică, de exemplu, aveai fix aceleași exerciții, doar că se schimbau ici-colo câteva cifre. La geometrie nota figura în sens invers. Cert este că nu puteai verifica, cu colegul, rezultatele obținute, poate doar metoda de lucru, dacă erai isteț.

De ce dăm totuși evaluări pe numere…? Cauza este în adâncul nostru. Am vrea să fim corecți, să evaluăm ceea ce există, dar la noi, în minunata noastră societate, ne-am învățat să furăm cât se poate, și dacă este un personaj de poveste care ne definește perfect, acela este fata babei, care sare peste gard cu fusele în coș să se laude. De ce să nu alegi calea mai ușoară, furând, păcălind, decât să vezi ceea ce știi tu cu adevărat. La noi pur și simplu nu poți da același subiect pentru că nu avem un simț al corectitudinii. Cum să nu „furi” tu ceva?! Vă amintiți, pe vremea comuniștilor, erai prost dacă nu ieșeai tu cu „ceva” din fabrică, fie ele și două piulițe dacă altceva nu aveai. Dar nu se putea să nu încerci măcar.

Frauda în evaluare, la noi, este un fenomen care, sincer, nu știu cum se poate opri, și nici cât de tâmpiți trebuie să ajungem de fapt să ne dăm seama că ne furăm singuri căciula, că, de fapt, nu păcălim pe nimeni… Poate că trebuie să dăm mai mult sens evaluărilor, să le putem răspunde copiilor la întrebările disperate „dar la ce îmi trebuie mie asta”.

Bănuiesc că ați încercat de multe ori impresia că la numărul „celălalt” subiectul era mai ușor. Aprecierea este subiectivă, e ca atunci când stai în trafic, cu coloană pe mai multe benzi, ai impresia că pe banda cealaltă se avansează mai repede, te muți, și apoi constați că era invers. Totuși, ca profesor de bun simț, care nu face din evaluare un moment de triumf al orgoliului personal, dacă decizi să dai pe numere, atunci fă un efort și gândește-le măcar echitabil, nu să murmuri, după enunțarea subiectelor, când vezi reacțiile de disperare, că gata, „i-am ciuruit”. Uităm, mulți dintre noi, că nu mai stăm cu răbojul, să numărăm greșelile elevilor, și că trebuie să evaluăm ceea ce știu și pot face cu informația. Dacă o evaluare iese în general prost, nu înseamnă că elevii sunt de vină, că n-au învățat. Înseamnă că tu, ca profesor, trebuie să pui sub semnul întrebării metoda, și să nu uiți că obiectivele pe care ți le-ai fixat erau pentru toată clasa, și că nereușitele lor nu arată decât eșecul tău în a produce învățare. Să nu uiți că la catedră îți dorești să-i înveți, să-i „schimbi” în sensul stabilit de curriculum, și nu să-ți faci cotele de picați și restanțieri…

Succesul pe care îl are un sistem de învățământ pornește de la corectitudinea și obiectivitatea prin care se face evaluare, și, implicit, de calitatea oamenilor implicați în proces. Calculând în funcție de aceste variabile, și adăugând experiențele proprii, nivelul de optimism în venirea unor vremuri mai bune îmi scade îngrijorător…

Avertisment: evaluarea școlară superficială dăunează grav sănătății

Generalizez și spun că orice lucru realizat superficial este dăunător, dar în educație efectele sunt profunde, ireversibile, și se văd mult prea târziu ca să mai poți lua măsuri. O asistentă medicală, dacă pune greșit perfuzia cu sânge, efectul este imediat. Cu puțin noroc, pacientul scapă dacă se intervine eficient și la timp. În educație… nu. Faceți – sigur puteți – un efort de gândire, și identificați acei profesori cool la care se copia pe rupte, care erau simpatici și zâmbitori, și trageți linie. Ați avut nevoie de acea materie în viață? Cât ați regretat cascadele de râs de atunci?

În liceu aveam latină, cu un moșuleț care făcea naveta 55 km până la noi. Nu ne-a cerut niciodată nimic, orele erau de relaxare totală și de jucat cărți. Patru ani, câte două ore pe săptămână, clasă de filologie, cu teză. Tezele le aduceam scrise de acasă. A fost fun? Oo daa… M-am lovit de latină? Da, și încă cum, în facultate, m-am dat cu capul de toți pereții – acei ani au fost de nerecuperat.

La engleză o aveam pe D. Și ea navetistă, vreo 20km. A dat cu noi de pământ (trei ani în generală am avut suplinitor, personal nu stăteam bine deloc), ne-a pus să citim povești în engleză, să lucrăm în perechi, de ne apuca groaza când auzeam work in pairs, am jucat teatru în fața clasei, când abia știam să deschidem gura pe limba lui Shakespeare. Am urât-o din tot sufletul, aș fi făcut orice, dar orice! să scap de orele ei. Au trecut ani, și a urcat în clasamentul meu personal, a strâns toate bilele posibile, și mi-am dat seama că a fost singurul profesor care a făcut cu adevărat altceva cu noi, acolo, în anii aceia de după revoluție, când nimeni nu știa ce să facă cu școala românească.

Evaluarea „altfel” a continuat. La geografie toată lumea tremura de frica „nebunului” care ne asculta cu bilețele. Umplea catedra de subiecte, care mai de care mai istețe, toate evaluările erau anunțate, și eram terorizați. Învățam ca nebunii, leșinam de emoție când trăgeam biletul, și a fost unul dintre cei mai corecți profesori pe care mi-i amintesc. A folosit? Da. În facultate aveam antrenament. Examenele orale erau pentru mine cele mai simple, învățasem deja ce înseamnă să-ți controlezi emoțiile, să privești omul în ochi, să tragi un bilet.

Ori de câte ori evaluarea a fost superficială, bucuria momentului a fost înecată în lacrimi mai târziu.

Acum sunt la a doua specializare, căci mi-e tare greu să-i spun facultate, dacă o compar cu nivelul primeia. Sunt și profesori care își fac datoria așa cum ar trebui. Și, deși sunt sperietori pentru mulți, foarte mulți chiar, mi-am dat seama că această evaluare „severă” pe care o aplică va avea urmări. Nu poți ajunge la catedră fără să știi să rezolvi o problemă cu metoda figurativă…

Mă scoate însă din minți evaluarea prin „portofoliu”. Nu pentru că nu mă descurc cu ea, întotdeauna mi-am creat singură materialele, așa cum am putut și m-a dus capul, nu am copiat de pe net și nici n-am pus materiale obținute de la colegii din anii superiori. Însă… portofoliul nu se întoarce, sau, dacă se întoarce, este la fel de imaculat ca la predare. Ce înțelege un învățăcel, de orice vârstă, când primește o notă și un astfel de feedback? Că ceea ce a făcut este minunat, perfect.

Un lucru care ni s-a repetat de-a lungul acestor trei ani de câțiva profesori a fost acela că nu trebuie, sub nicio formă, să bifăm copiilor o temă ca fiind realizată, dacă n-am verificat-o. Nu îi pun copilului „văzut” pentru că sunt completate rândurile, câte știu eu că am dat, dacă nu am timp să și citesc, să corectez dacă a mâncat vreo literă. Exemplul alăturat este 100% real… Poate copilul nu aude perfect, și grupul oa la el e ua, eu îi validez scrierea, el înțelege că așa trebuie și… mai târziu se repară mult mai greu.

Evaluarea aceasta continuă, pe care toți o trecem în proiecte, este poate mai importantă decât toate celelalte, pentru că poate interveni la timp în remedierea unei probleme. Dacă ne batem joc, și suntem superficiali, uneori e prea târziu.

Revenind la proiecte, sunt puțin, foarte puțini cei care le iau în serios. Am făcut în facultatea aceasta atâtea proiecte de lecție/activitate că mi s-a acrit. Nimeni, dar nimeni dintre cei care le-au cerut nu le-au dat înapoi corectate (am obținut feedback când l-am cerut explicit, în două cazuri). Și cu siguranță nu sunt perfecte, și nu știu cine le poate face perfect, din moment ce încă văd pe net 10 obiective la o lecție, notarea temei pentru acasă trecută ca obiectiv operațional, iar Mager și Landsheere sunt niște iluștri anonimi.

Am crezut că semestrul acesta se va schimba ceva, când încă unul dintre cei ce s-au așezat la catedră cu pretenția de a contribui la formarea celor din bănci a cerut proiect didactic (na, încă n-a aflat că e de activitate sau de lecție, depinde de nivel). A promis că, dacă le facem până la data X, se uită pe ele, le corectăm împreună. În naivitatea mea, am crezut. Am făcut proiectul, m-am dus cu el în dinți, căci materia era ciudată, profesorii de învățământ primar nu o predau, și nici nu îmi descoperisem subit o pasiune pentru ea. „Mai adaugă un joc, în rest e bine”. Am făcut modificarea, și am ajuns la momentul evaluării, fără să mă mai gândesc la proiect.

Dacă l-a validat, e clar că e ok, nu? Nu e chiar așa. Poate avea crampe, poate a citit printre rânduri, cert e că a fost superficial, a dat un ok asupra căruia a revenit apoi, săptămâni mai târziu, și brusc proiectul „are o greșeală foarte gravă”. Ok, are. Accept asta. Dar bătaia de joc de dinainte nu. Și, la acest nivel, să vii cu scuze de grădiniță, cum că „nu e același proiect” pe care ai dat ok, e mai mult decât jenant… să fii incapabil să recunoști, că de fapt, n-ai fost în stare să-ți faci treaba, așa cum ar fi trebuit, în niște oarecare 5 minute din viața ta.

Cel mai profund efect al învățării se produce atunci când experimentezi direct. Dacă vrei să știi ce efect au acțiunile tale, ca profesor, asupra copiilor, trebuie să le trăiești, din plin, ca elev. Frustrarea, furia, nedreptatea, toate sunt lucruri pe care trebuie să știi să le stăpânești, și mai ales să identifici ce le generează, ca să nu greșești și să rănești, la rândul tău. Și cel puțin la acest capitol, a doua specializare contribuie din plin la completarea experienței mele de profesor.