Un subiect care riscă să aprindă tabere pro și contra este cel al scrierii – sau nu – al cerinței exercițiilor în caiet, de către elevi. Motive se găsesc pentru ambele variante și e greu, chiar și cu o analiză SWOT, să iei cea mai bună decizie. Sunt atâtea variabile de care trebuie să ții cont…

De ce să-mi pun problema?

Într-una dintre lungile noastre discuții de seară ca-ntre fete, Iris era iar nemulțumită de atitudinea unuia dintre profesori. Au avut temă: să rezolve niște probleme, la o disciplină care n-are treabă cu profilul. Toată clasa și-a rezolvat tema, sau măcar avea tema în caiet, că nu se acceptă să vii cu tema nefăcută. Dar… primii solicitați au o mare greșeală: nu au scris textul problemei. Clasa a unsprezecea. Generația aceasta este extrem de radicală și corectă; a protestat imediat. 1. Este inutilă, deoarece era aceeași ca la altă problemă rezolvată anterior. 2. Nu li s-a specificat că e o cerință obligatorie pentru temă.

Ora s-a dus naibii, fiecare argumentând punctul de vedere. Și țin cu elevii. Dacă ai anumite pretenții, ca profesor, spune-le. E o generație rezistentă, face față și la absurdități și-au învățat lecția să nu-și piardă timpul cu oameni inflexibili.

M-a deranjat însă faptul că o altă versiune a orei lor a fost prezentată, de același profesor, la o clasă paralelă… urât, chiar urât să-i etichetezi în lipsă, în fața unor alți colegi de școală.

Chiar e importantă cerința?

Uneori da, alteori nu. Personal alegeam când să scriu cerința, când să scriu doar datele. Dacă urma să folosesc acel caiet mai departe, dacă rezolvarea era deosebită, clar o scriam, pentru că urma să o păstrez ca model. Dacă erau doar exerciții de rutină – cu siguranță nu, era pierdere de vreme. Așa a fost scos de la naftalină vara aceasta caietul cu probleme rezolvate din facultate, ocazie cu care m-am felicitat încă o dată că, la fiecare dintre sutele de probleme, am lipit cerința, să știu ce e rezolvat acolo.

Dacă elevii mai mari au capacitatea de a decide dacă le este sau nu util acest efort depus, cu elevii mai mici e… mai dificil să ajungi la un compromis.

Multiplele materiale de lucru, cu spațiu de rezolvare inclus, i-au dezobișnuit să scrie enunțul exercițiului sau problemei. O ai în față, o rezolvi, treci mai departe. Foarte rar mai întâlnești materiale tip „culegere clasică” și trebuie să rezolvi separat, cu excepția manualelor. Și atunci apare dilema: ce faci? scrii sau nu „ce se cere”?

Dacă materialul de lucru este al tău, poți nota din ce culegere lucrezi. Dacă nu e al tău, atunci bine ar fi să scrii măcar datele, ca să-ți rămână. Însă de multe ori enunțul este amplu, rezolvarea – trei rânduri, randamentul – scăzut, dacă tot scrii ce nu ai nevoie.

Ce facem cu cei mici?

La clasa întâi, cât timp nu știau toate literele, nici nu intra în calcul să îi pun să scrie vreo problemă. Ar fi fost o tâmpenie să îi pun să scrie de tipar. Am preferat ca pentru orice enunț ce solicita o rezolvare pe caiet să le printez cerințele pe bilețele de dimensiunea paginii și să le lipim, apoi să rezolvăm. Cerința astfel atașată putea fi colorată, încercuită, subliniată, identificate datele utile, puse semne pentru operațiile solicitate.

În vacanța de dinainte de clasa a doua, ca să-i obișnuiesc totuși să scrie și pe pătrățele, am cerut ca, pentru cele patru exerciții săptămânale, să scrie cerința. Jale mare, în toamnă s-au plâns continuu ce tragedie au trăit ei. Și au promis luna de pe cer, numai să nu scriem cerințele la școală.

Așadar, nu am transcris cerințele și la matematică am continuat să le aduc textele pe bilețele, să le lipească în caiete, atunci când consideram necesar, sau să scriem trimiterea către manual, cu numărul și pagina exercițiului. Nu am de gând să schimb acest obicei nici în cele două clase rămase, pentru că mi se pare mult mai eficientă această metodă de raționalizare a timpului lecției ce-mi permite câteva exerciții în plus.

Până la urmă, dacă ora este de matematică, de ce trebuie să fac dictare sau transcrieri?

E suficientă solicitarea abilității de lectură conștientă a unui text, dacă trebuie să ținem cont de abordarea interdisciplinară. Decât să scrie cerința în caiet, mai mult mecanic decât prin filtrul gândirii, prefer să folosesc acel timp ca să o citesc de trei ori. Sau ca să rezolv o problemă în plus.

Cred că întrebarea e pusă prost. Am nevoie de cerință în caiet, lângă rezolvare? Da. Pot găsi o soluție mai rapidă de a răspunde acestei nevoi, fără să irosesc timpul și așa puțin al lecției? Da!

Ce facem cu temele?

Am văzut de multe ori solicitate „temele cu cerință”. Pentru ce? Ca să îi ia copilului de trei ori mai mult să le rezolve? Dacă trebuie să învețe să scrie și are nevoie de transcriere, mai bine îl pun să folosească câteva fragmente dintr-un text, unde se poate vedea și așezarea în pagină. La ce bun textele de matematică? Pot să-i cer să scrie și pe foaia cu pătrățele, nu mă oprește nimeni să solicit o compunere la română pe o altă liniatură.

Știu, e mai ușor de corectat pentru profesor o temă care are textul + rezolvarea. Însă de fiecare dată când simt acest lucru și deschid manualul să văd ce a făcut acolo, îmi amintesc cum mă simțeam când aveam eu, pe vremuri, elev fiind, de scris probleme de jumătate de pagină. Oribil. Frustrant. Furios. De ce să urăști matematica dintr-o pricină atât de absurdă?