Examenele și vechi metehne de care românii nu scapă

Examenul pentru care tocmai am distrus toată vara a avut partea lui de experiență clasică. Dacă de ceva vreme funcționăm cu coduri afișate în locul numelor la capacitate și bacalaureat, ei bine, la examenele profesorilor, acest obicei încă nu a fost schimbat. De ce? Păi… motive se găsesc destule. Însă ce-ar mai fi dacă n-ai putea să iei la puricat listele și să afli ce-au făcut X și Y la examen?

Cred că ne stă în ADN să nu putem dormi de grija altuia. Ereditatea. Sau influența mediului mioritic. Ori… mai repede educația?? Nu mai bine, dacă chiar îți pasă de cineva, pui mâna pe telefon și îl întrebi? Dacă nu ai o relație atât de apropiată ca să poți face asta, înseamnă că nu e deloc problema ta ce face X la examen…

Dar nu. La noi nu se poate.

Așadar, în ziua rezultatelor, cu notele la vedere, hai să luăm la puricat candidații… Pentru că am avut emoții cu mult peste capacitatea mea normală de procesare, am decis să aștept afișarea listelor pe ușa facultății. Dar fiindcă există totuși GDPR, nu se pot pune pe net cu nume și prenume, se afișează la sediu, preventiv. Ei, dar ce GDPR? Se găsește cineva care să facă un bine și să le pună pe facebook, că doar, ce naiba, GDPR e pentru fraieri…

Nu mi-a fost rușine cu nota mea. Dar știu și cum e să nu vrei să îți vezi numele acolo. Aș fi dat orice să fie un cod, pe care să îl știu doar eu. Și asta și-ar fi dorit o mulțime de alți oameni.

Și pentru că niciodată nu te simți suficient de prost, se mai poate și mai rău, stăteam în fața listelor și îmi căutam colegele. Toată lumea era emoționată, plânsete de bucurie, telefoane la cei apropiați pentru a da veștile bune. Și un alt telefon care mi-a atras atenția, pentru că receptorul acolo prezent reproducea cu voce tare numele pe care trebuia să le caute pe listă. Primul era al colegei mele de școală… al doilea, al celeilalte colege, iar al treilea, al meu!! Și dacă informația nu ar fi fost însoțită și de comentarii, poate că mi-aș fi ținut gura.

Dar am întrebat și eu, băgându-mă ca musca în lapte, Cine întreabă de… că doar eu eram, nu? Eee, cineva care o cunoaște! Dar de ce? Așa, de curiozitate, mă aflam și eu în treabă! S-a prins după alte niște secunde să mă întrebe dacă eu sunt și a plecat.

Atunci, a-nu-știu-câta-oară, mi-am dorit să fiu un simplu cod anonim pe listă. N-am primit niciun telefon ulterior, doar prietenii care mă sunau direct să mă întrebe rezultatul. Așadar curiosul nu avea nicio tangență personală cu mine. Atunci de ce nu poate dormi de grija mea?! Chiar ne plictisim dacă nu suntem la zi cu ultimele „știri”?

Oare cât va mai dura până când și la examenele de definitivat și alte grade didactice va fi respectat dreptul la intimitate? Sau nu suntem destul de umiliți în sistem, trebuie să mai fim puși și la zid cu orice ocazie?

Fizica elementară și prostia omenească

A produs o mare tulburare subiectul accidentului de la Primăria Capitalei, un accident, de altfel, nefericit, pentru care, în cele din urmă, nu e vinovat decât dezastrul învățământului actual. Cum spunea unul din profesorii mei, când vezi ceva ce nu-ți convine, 40% e vina educației. Până la urmă, ce trebuie să te învețe școala? Lucruri utile în viața de zi cu zi și cum să te porți în societate, acestea fiind doar două dintre cele mai importante valori de transmis.

Ce se întâmplă acum în spațiul public? Toată lumea urlă că e prea mult de învățat, că regulile sunt sufocante… Ei bine, accidentul din primărie nici nu presupune cunoștințe de gimnaziu, doar de ciclu primar. Clasa pregătitoare chiar… și cei șapte ani de-acasă.

Încep cu „educația morală”, care la noi nu mai există de când madam Caliopi Georgescu era indignată că odrasla dumneaei, avocat aspirant, a picat la „MORALĂ”. Da chiar, oare la ce ne trebuie educație morală, nu? Pe vremuri, sau cel puțin cam când scria Caragiale, un copil pleca de mână cu părintele și nu-i ieșea din vorbă. Unde îl puneai, acolo stătea. Dacă avea o jucărie, se juca frumos cu ea pe picioare.

Când mergeai în vizită la cineva, stăteai locului, nu îi umblai în dulapuri, nu deschideai sertare, nu te cățărai pe cine știe unde… Încă știu vizita unor unchi cu un copil „educat” care, normal nesupravegheat (venise cu părinții și bunica), s-a strecurat pe măsuța de toaletă, în spatele oglinzii și a împins-o până a dărâmat-o și a spart-o. Toți, normal, au sărit că „ce bine, n-a pățit copilul nimic”, dar niciunul nu a zis… băi, cât costă oglinda…?

Dar acum vreo 40 de ani așa se creșteau, mergeai în vizită, stăteai locului, serveai ce ți s-a pus în față, nu mai cereai în plus, că nu era politicos, nu făceai mofturi dacă nu îți plăcea…

De ce n-a stat locului copilul la primărie? Păi… el nu știe să stea pe scaun. Pariu că nici la grădiniță nu-i iese, iar dacă merge deja la școală, e copilul ăla pe care îl cauți mereu pe sub bancă sau fuge isteric pe unde apucă. Crescut „liber, fără reguli”. Parenting modern.

Revin la lecția de fizică. Unul din conținuturile care se discută la clasa pregătitoare din capitolul științele fizicii sunt „Forțe și mișcare. Efectele observabile ale forțelor: împingere, tragere”. Nimic mai simplu, ușor de înțeles, am făcut cu mașinuțe, cu scaune, am experimentat până au asimilat că, dacă tragi un obiect, el vine spre tine, dacă împingi un obiect, el se depărtează.

M-am abținut să comentez până am văzut filmul evenimentelor… ca orice știre obiectivă la noi, bietul Goe sau Ionel Popescu doar s-a „sprijinit” și chicioșenia aia de operă artistică a picat. Dacă se sprijinea, cu siguranță cădea în partea opusă, nu pe el… Însă se vede clar că a tras de ea, după ce i-a dat târcoale de câteva ori (ba chiar a avut ambiția să o și țină când și-a dat seama că pică). Imaginile îmi spun următoarele:

  • școala e locul unde pleci de-acasă, și pentru el, și pentru părintele lui care, martor la scenă, nu a anticipat efectele forței de tragere pe care o exercita copilul lui;
  • dacă copiii din ziua de azi ar sta mai puțin pe telefoane și mai mult în parc, ar ști că exercitând anumite forțe și mișcări, interacționezi cu mediul și îl modifici.

Acum mai nou aflu că orice „operă artistică” trebuie izolată cu bară, panglică…. serios?? Dar ce e acolo, muzeu??

Și uite așa am ajuns de la Caragiale la Ion Creangă. De-acum o să vedem peste tot drobul de sare bătut în perete, să nu vină vreo pisică needucată să-l dărâme…

Vezi filmul / Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.