Viață de elev în al doilea semestru de școală

Semestrul al doilea, serios? Deja de-o lună? Tot ce fac de când a început acest semestru este să dorm pe mine. Au trecut niște săptămâni bune din semestrul al II-lea și majoritatea din clasă încă nu realizăm că trebuie să o luăm de la capăt cu un anumit lucru, mai exact, cu alergătura după note.

Un scurt rezumat pentru semestrul întâi

Dacă mă gândesc la nebunia cu dăm teze, nu dăm teze, concluzia ar fi că… am dat, până la urmă, patru teze, anunțate… Cu cât timp înainte? O lună și ceva? A fost o experiență cu palpitații. La propriu.

Fiecare dintre colegi a avut strategia lui pentru a supraviețui tezelor. Unii cafeaua, alții indiferența cauzată de faptul că sigur le iese media semestrială peste 8,50 pentru a lua bursă. Țeapă! Eu personal am încercat să învăț la fiecare teză, dar mai mult funcționam pe bomboanele gumate Sugus, pentru că încerc să nu ajung să beau trei litri de cafea pe zi. Nu că atâta zahăr ar fi mai sănătos…

E de la sine înțeles că am început maratonul de teze în forță, dar mi-a pierit cheful într-un mod drastic pe parcurs.

Nu a fost vorba că era „prea multă materie“ de învățat, se adăuga stresul în sine și organizarea pe stilul clasic românesc „las’că merge, doar să fie“. Nimeni nu a vrut să dăm lucrările în cele două săptămâni fixate special doar pentru teze, deoarece profesorii nu știau exact cine o să mai vină atunci și în ce stare. (Adică nu toți bem de rupem de Revelion, dar, vă spun sincer, să fii la școală la două zile după petrecerea de final de an a fost extrem de interesant.)

Teza la biologie a fost prima

Cred că, dacă n-ar fi fost așa, aș fi luat o notă muuuuult mai mică, pentru că la ultima teză mi-am cam băgat piciorușele, nu mai rezistam. Și ultima teză a fost la matematică, de la care am plecat și mai devreme, deoarece mi se făcuse atât de foame încât nu mai puteam să gândesc. Cred că toată clasă auzea cum îmi chiorăie mațele.

Teoretic, trebuia să fie o teză de 80 de minute, dar nimeni nu a terminat-o atât de repede, iar eu sunt destul de convinsă că am stat două ore, unii colegi și mai mult. Pentru că erau ultimele două ore din program, puteam să stăm cât vrem. Doar că noi, copilașii amărâți de la profilul de științele naturii, am înțeles că subiectul va fi făcut pentru 40 de minute și, dacă avem nevoie, mai stăm în a doua oră. Bineînțeles, ne-am înșelat.

Tezele la română și la engleză le-am dat în aceeași săptămâna cu cea la mate, ceea ce nu prea m-a deranjat, căci voiam să scap de ele odată și odată. Nu am realizat ce înseamnă două teze de 80 de minute și una cu timp nelimitat într-o săptămână… Vă spun, totuși: foarte multe pungi de Sugus.

Și, ca să fie treaba-treabă, aveam programate și două teste la alte materii în aceeași săptămână. Dar, din nou, pe mine personal nu prea mă mai interesa, eu doar voiam să scap. Și nu e ca și cum nu ni s-a oferit o alternativă… profesoarele de engleză au încercat să ne mute teza la matematică… și o variantă era să o dăm pe 23 decembrie. În afară de doi copii, restul am refuzat categoric.

Nu a fost ușor pentru nimeni

Nici pentru elevi, nici pentru profesori. Pur și simplu eram într-o criză de timp și nu suntem singura clasă care a trecut prin așa ceva… dacă am fi știut de la ÎNCEPUTUL semestrului ce ne așteaptă, ne-am fi putut pregăti mai bine.

Un părinte a făcut și scandal că, vezi Doamne, nu este normal ca odrasla din dotare să dea trei teze și două teste în aceeași săptămână. Poate nu e normal, nu mai știu ce să cred, nu am mai dat teze din primul semestru din clasa a opta și nici nu am mai avut un așa exemplar magnific pe post de ministru al educației, ca să pot să comentez ceva concret…

Mi se pare însă anormal ca tu, un părinte al unui adolescent care are propria guriță cu care poate vorbi (și 16/17 ani), să spui că „vai, puiuțul se stresează prea mult“. Trebuie să existe niște limite, până la urmă noi vorbim cu profesorii (ajung imediat la partea amuzantă din poveste).

Ce a urmat: directoarea adjunctă (sau directoarea, n-am înțeles mai exact care dintre ele) a fost spamată cu mailuri peste mailuri în legătură cu acest lucru, așa că i-a cerut profesoarei de fizică să ne amâne testul că, uite, săracii de noi… suntem prea stresați. Doar că, noi, elevii muritori de rând, nu odrasla principesei, știți când am aflat asta? Joi, fix la ora de fizică, după ce majoritatea dormisem un număr mic de ore* ca să ne pregătim pentru acel test.

*și vina noastră că învățăm doar pentru teste, dar să fim serioși, voi cum faceți/făceați?

Și asta nu e tot!

A rămas că dăm testul la fizică după vacanță… Trece „vacanța“, revenim la școală luni.

Dăm test la chimie cu ochii pe jumătate închiși, marți cineva stă acasă… suspect de covid… miercuri la școală (parcă am dat și test la biologie atunci, dormeam pe mine, nu mai știu), persoana suspectă este confirmată și joi toată clasa stă acasă. Profesoara de fizică mai că a cedat psihic. Online, e de la sine înțeles, nu aveam cum să-l dăm și se termina semestrul…

O înțelegeam și pe ea, dar, în același timp, cu ce eram noi vinovați? Marea majoritate nu am vrut să mutăm testul la fizică de la data stabilită. Iar mutarea testului a dus pur și simplu la o relație mai proastă dintre profesor și elevi, testul tot l-am dat, n-am scăpat. L-am dat în ultima miercuri din semestrul I.

Nebunia cu bursele

Mama ta de ne… dar am să încerc, totuși, să folosesc un limbaj adecvat.

În momentul în care s-a anunțat public că elevii cu media sub 9,50 nu iau bursă, a început adevărata cursă nebună pe final de semestru. În nici măcar o săptămână câțiva am încercat să ne îndreptăm cât mai multe medii, alții pur și simplu au renunțat. Noi ne făcusem calculele să avem o medie decentă, acolo, peste 9, să nu fim chiar codași pe liceu… dar schimbarea de la peste 8,50 la peste 9,50 a fost șocantă. Dar, hei, n-am învățat eu demografie la geografie? Structuri rasiale, lingvistice și ce mai era p-acolo? Am învățat!… Nu contează că am inventat o țară la testul de mărire, asta rămâne între noi.

După Revelion

Mi-a luat cam 3-4 zile să-mi revin după Revelion, mă rog, după Revelion și un sleep-over, că a fost vacanța mică… Sincer, nu știu cum au rezistat cei care au mai și băut. Mie îmi pocnea capul doar de la oboseală. La ore ne împărțeam în trei categorii: cei care dormeau pe bănci, cei care nu erau deloc în bănci (patul e mai confortabil până la urma urmei) și cei care încă aveau ceva veselie în ei. Fetele, care de obicei veneau cu machiajul impecabil, se transformaseră în niște zombie cu ditamai cearcănele, care se scurgeau la propriu pe bancă.

Revenim la cei cu veselie. Am avut și un proiect de prezentat… și colegii noștri pur și simplu nu puteau citi. Adică citeau, dar mai mult erau pe jos de râs.

Mulți încă avem o problemă să înțelegem că DA, suntem în semestrul al doilea. După acel week-end intersemestrial, m-am trezit că trebuia să fi citit deja Enigma Otiliei în „vacanță“… Imediat am aflat că vom da un test și la engleză, și la matematică și la fizică, și la română… De data asta, nu se mai lasă totul pe ultimul moment. Dar mie începe să nu prea îmi pese, pentru că tot ce vreau (și o parte din colegi aprobă) este să dorm. Eventual până la Paști, la următoarea vacanță.

Ziua lecturii – acum zi națională

M-am bucurat foarte mult când am văzut prima dată comunicatul referitor la Ziua lecturii, la nivel național. Nu pentru că aveam nevoie de o zi în care să citim, ci pentru că, în sfârșit, după doi ani de restricții și reguli impuse, aveam voie să deschidem din nou școlile. Doar era directivă de sus, nu se mai punea problema că nu e permis.

Am țopăit de fericire, am sunat un prieten să văd ce se poate face și, cam cum dădeau liberalii legile în vremea lui Carol I (să fie pentru toată țara, dar în mod special la noi), Editura Paralela 45, care s-a oferit să citească cu noi în această săptămână, a venit în școală, dar și la mine la clasă.

Nu știu cum e pe la alții, dar la noi în clasă se discută despre cărți. Avem săptămânal o fișă de lectură adaptată vârstei, cu care încerc să îi provoc să citească mai mult. Sau măcar din cât e, să învețe puțin. Apoi, e biblioteca clasei. Așa vitregită de vremuri, tot se găsesc lucruri interesante de citit. Au descoperit seria Portalul Magic, rămasă moștenire de la seria precedentă, romanele grafice (Amuleta), senzație fac și cele câteva enciclopedii pentru copii sau numerele din revistele Terra și National Geographic România.

Mă bucur ori de câte ori pe la bibliotecă trece câte un copil care n-ar lucra ceva în plus nici picat cu ceară!

Ziua lecturii – chiar era necesară?

Sincer nu știu cât de necesară. Mi-a venit târziu ideea ca de ziua lecturii să aducem (definitiv) o carte la biblioteca clasei, căci altfel nu știu cum s-o cresc, cum să mai cumpăr cărți noi, căci au apărut în ultimul timp multe pentru cititori mici și sigur ar fi încântați să le răsfoiască.

M-a enervat însă din start ora fixă pentru citit. Cu ce scop? Păstrăm un moment de reculegere la nivel național, sau ce a vrut să fie asta? Oricum abordarea asta de partid, toți la raport, îmi aducea aminte de activitățile pionierești. Ai-n-ai chef, ai-n-ai cu ce, nu contează, bifezi activitatea. Poate anul viitor am mai multe idei, anul acesta am lăsat în pace ziua de marți, 15, ba chiar a zăcut într-o liniște de mormânt din acest punct de vedere. Doar le-am menționat copiilor că a doua zi vom avea vizitatori la clasă și le-am pregătit o fișă cu Portalul Magic, noua lor pasiune.

A doua zi de lectură

Am început ora cu „Căsuța din copac”, iar cei care au trecut de mult de primul volum al seriei abia au reușit să se abțină să nu le spună celorlalți cum continuă povestea. Am intrat în atmosfera cărților discutând despre entuziasmul debordant al lui Annie când găsește căsuța ticsită cu cărți. Nu era nici căsuța de turtă dulce care a dat-o pe spate pe Gretel, nici alte tipuri de tentații. Așadar, de ce e fetița atât de încântată că are teancuri de cărți? Îi place să citească, are ce să facă toată vacanța, află lucruri noi, îi place mirosul cărților, nu avea cu cine să se joace… cert e că ideile au curs.

După ce ne-am terminat treaba, au sosit și fetele de la editură. Ne-au povestit mai ales despre Gusti și jucăria lui deosebită, dar și despre alte apariții pentru ei, inclusiv despre Infojurnalele care detaliază aspectele științifice prezentate în Portalul Magic.

Și cum veni vorba de povestea unei cărți, drumul de la idee la tipar și ce e o editură, ai mei s-au simțit ca peștele în apă.

Anul acesta am „scris” deja a treia noastră cărticică, după toate regulile. Am scos frumușel colecția de cărticele din dulap și i-am privit cum leșinau de plăcere când erau lăudați, iar cărticelele lor și-au găsit loc pe masa de prezentare. Nici întrebarea Ce edituri cunoașteți? nu i-a surprins, au înșirat cam tot ce e de top la categoria „copii”, începând chiar cu musafirii noștri și terminând cu editura de la care ne-am achiziționat manualele.

Am avut parte și de un mic concurs, cu tragere la sorți, cine știa o poezie corect. S-au emoționat, s-au fâstâcit, am validat participări și am avut un câștigător. Am încheiat cu o lectură în lanț despre Peter Pan, apărută în seria de povești celebre pentru cei mici. Am murit și-am înviat de dragul lor când i-am văzut ce frumos citesc, marea majoritate corect și destul de mulți cu intonație. Credeam că vor avea emoții să citească în fața unor străini, dar cu text la prima vedere s-au descurcat extraordinar.

Ziua lecturii a venit și a trecut. Ce rămâne e ca, măcar cu ai mei, să insist și să nu renunț la speranța că într-o zi fiecare dintre ei va descoperi acea liniște specială dintre două coperți.

Când citești, faci lucrurile să se întâmple în capul tău, nu te zgâiești la un ecran unde alții fac lucrurile să se întâmple pentru tine…

Semestrul, trimestrul și ministrul

Lipsa de predictibilitate și nebunia de acum din învățământ mi se par a fi ultimele zbateri ale unei păsări căreia tocmai i-ai luat gâtul, dar ea se ambiționează să salte. Se adaugă pe aceeași linie și cu discuțiile din spațiul public referitoare la semetru și trimestru. Recunosc că nu mai am răbdarea necesară să urmăresc un discurs atât de rupt de realitate. Totuși, l-am prins în direct la tv pe sinistrul care se tot laudă că el face totul spre binele nostru, dar noi nu pricepem, vrem schimbare, dar caragialește, pe ici, pe colo!

Așadar, am ascultat siderată explicația cum că declinul învățământului actual își are originea în introducerea acum două decenii și ceva a semestrelor și a evaluărilor mai rare, că de-asta nu mai învață copiii… că nu stăm cu biciul notei pe ei! Ajung să îmi spun că sunt fericită că ai mei copii mai au un pic și scapă din sistem și mă gândesc că poate nepoții mei vor crește pe alte meleaguri, departe de orice va fi aici!

Pe de alta, mai am și eu vreo două decenii și un pic până la pensie, timp în care trebuie să stau în sistem, în condițiile impuse de cei de „sus”, a-toate-știutori sau mereu-consultători de experți!

Am terminat școala cu trimestre

Din 12 ani de școală nu am absolut nicio amintire constructivă despre eficiența trimestrelor. După un prim trimestru oarecum relaxat, venea al doilea în care trebuia să ai grijă să nu ratezi vreun test scris, căci nu-ți mai ieșeau notele și rămâneai printre fraierii ascultați rapid și executați în ultima oră. Apoi venea agonia semestrului al treilea, prea scurt pentru orice. Oricum se strângea toată oboseala dintr-un an întreg, iar la materiile la care aveai o singură oră era iadul pe pământ. Cu puțin noroc, preda o lună, dădea un test și, apoi, în disperare de cauză, profesorul dubla nota, asta dacă nu voiai cumva să-ți mărești media.

Nu știu ce-și amintește sinistrul, sau când a făcut el școala, însă niciodată nu era terminată materia, tot timpul rămânea un capitol pe care curioșii îl citeau și de care restul nu au auzit. Cum ar fi, de exemplu, Reproducerea la clasa a șaptea, manualul de anatomie, pe care n-am auzit să îl fi audiat cineva la clasă, era ultimul și rămânea de căruță (a se vedea ce generații „educate” avem din punctul acesta de vedere!)

Goana după note, în care nici nu mai vedeai ce și cum împuști, doar să ai acolo două să îți închidă media, era tot ce conta. Și de câte ori nu optam pentru dublarea notei… sau rezolvam media vânând două-trei întrebări din seria „Cine știe primește un 10!”

Și asta vrea sinistrul să facem din nou??

Cum m-am trezit într-un semestru

Am intrat la facultate. Acolo semestrele au dat un oarecare grad de confort. Lucrurile păreau împărțite „echitabil” și se pare că neuronul nostru e de la natură setat să accepte mai ușor împărțirea în mod egal și să se resemneze. Cât timp balanța e echilibrată, e clar că n-ai la ce să umbli. Îmi amintesc că tot atunci s-a introdus și reforma în școală, căci lucram la metodică cu doamna C, pe atunci și cercetător la fostul Institut de Științe ale Educației. Am primit așadar totul la cald, explicat, pășeam la catedră optimistă că lucrurile se schimbă în bine.

Primul meu an de învățământ a coincis cu ultimul an de facultate. Am adorat din toate puterile semestrele, viața relaxată pe care o aveai la catedră, putând să planifici totul pe termen mediu și lung, să te concentrezi pe învățare și nu pe evaluarea care sufla în ceafă, căci timp să pui două-trei note era berechet. Și, chiar și acum, când m-am reîntors, mi-am reconfirmat părerea atunci formulată, chiar dacă eram abia la început.

Coșmarul din care nu putem să ne trezim

Acum doi ani, înainte să înceapă pandemia, a fost primul experiment pe structura anului școlar. Iris era a opta, să închidă semestrul în decembrie, cu teste și teze la atâtea materii, dar și cu ambiția de a reuși cât mai bine, a fost epuizant. Se încuraja la gândul că un al doilea semestru lung îi va permite să se refacă, să rezolve repede situația școlară și să se poată concentra la examenul din vară.

N-am apucat atunci să vedem eșecul complet al acelei structuri de an școlar pentru că… a venit pandemia și școlile s-au închis complet, unele dintre ele. Vacanța prelungită din martie până în mai a rezolvat problema inițială din pix și toată lumea a trecut clasa fericită, unii chiar fără să miște un deget. Sau un creion pe o hârtie.

Anul acesta s-a revenit la prostia inițială, căci numai proștii nu învață din propriile greșeli. S-a văzut deja că n-a mers, nu a fost timp, s-au făcut acrobații și salturi… Chiar nu era timp de toate până la Crăciun… Iar victimele abia încep să apară. Copiii aflați acum pe băncile școlii sunt fulgii de nea ultra-protejați, incapabili de efortul unei curse lungi. Pentru ei deja apar semnele oboselii, deși nici februarie nu a trecut, și mai au și martie și jumătate de aprilie! Se va simți la evaluările naționale din mai cât de obosiți sunt, căci vor claca cu stil.

Dar tocmai când ne spuneam că nu se poate mai rău de atât, vine ideea trimestrelor, cea mai dezastruoasă dintre toate. Cu ce scuză? Aceea că elevii nu sunt evaluați cum trebuie…

Da, evaluarea este problema

Aici sunt întru totul de acord. Evaluarea este acea parte a procesului de învățământ care dă tonul calității. Nu ai cum să ai învățare de calitate cu o evaluare superficială, pur și simplu pentru că elevii nu au maturitatea necesară de a căuta motivația intrinsecă în învățare. Majoritatea depind de cea extrinsecă. Și, dacă aceasta nu există, face parte din natura umană să caute drumul mai ușor către un țel.

Însă nu frecvența evaluării e problema învățământului nostru actual, ci calitatea ei. Poate că nu are nici cine să o facă, poate că nu avem nici instrumentele necesare, însă în momentul în care la noi evaluarea a ajuns un proces de râsul curcilor, în care poate interveni oricine, nu mă miră unde suntem.

Și nu, domnule sinistru, n-ați identificat problema! Buboiul care stă să se spargă e plin de acei părinți (nu toți, să ne înțelegem!) care au devenit peste noapte experți în „de toate”. Știu ei mai bine, chiar și decât profesorii debutanți, ce și cum trebuie făcut la clasă și mai ales cât știe odrasla lui. Să nu cutezi tu să le spui că nu e așa, îți demonstrează ei că au dreptate, cu amenințări, avocați, bullying și reclamații!

Cum? Apelând la telefoanele și mailurile domnului sinistru, ducând la disperare colective întregi de profesori, directori, de ce? Doar pentru că nu se poate, dar nu se poate, peste cadavrul lui poate!, să primească copilul lui o notă proastă! Prost e cel care l-a evaluat! N-a știut cum să-l evalueze ca să iasă imaculat!

Da, așa e, unii profesori se ambiționează să nu întrebe „Nu-i așa că Pământul este rotund?” și să dea zece cu felicitări pe un entuziasmat DA. Ba chiar unii au și pretenții, să scrie și să citească în clasa a doua!

Așadar, aici trebuie căutată problema evaluării, în obiectivitatea și corectitudinea ei. Sinistrul care ne conduce ar trebui să intervină, cu bocancii dacă e nevoie, să restaureze autoritatea profesorului în școală. Să sancționeze cum se cuvine indisciplina la clasă, atitudinea nerespectuoasă, să-i pună pe toți la locurile lor, nu să îi încurajeze când nu e cazul. Ia să vezi că, dacă la oră e liniște și notele se iau corect, dacă corigența și repetenția sunt realități posibile și nu utopii (vezi-doamne, traumatizăm copiii), o să crească și calitatea învățământului.

Decât să bage trimestrele, mai bine reintroduce repetenția la clasa întâi. Nu e posibil să ajungi în clasa a doua fără să știi măcar literele… Nu e posibil să treci clasa a treia fără măcar să scrii cât de cât corect și să înțelegi un text citit! Nu poți trece a patra fără să ai minime deprinderi de a analiza un text, căci apar discipline noi de studiu, la care trebuie să „înveți”. Ce să mai zic de a cincea? Cum să ajungi la liceu cu nota 1 la Evaluarea Națională?

Dacă tot e fan-modele europene, de ce nu îl ia pe cel german și austriac? În clasa a cincea tragi linie, pe cine îl duce capul, merge mai departe, pe cine nu, vedem cum îl putem valorifica la potențialul lui. Da, nu le ceri geometrie vectorială tuturor, îi trimiți frumușel să învețe o meserie, dacă să dea cu ciocanul sau cu bidineaua e tot ce poate face.

Mă bucur că a găsit problema, dar până să identifice și soluția corectă, mai curge multă apă pe Dâmbovița!

Photo by RODNAE Productions on Pexels.com

PS: Acum doi ani, pe vremea asta, tot trimestrul ne dădea bătăi de cap…

Șofer la 18 ani

Dacă acum mai bine de 12 ani îmi spunea cineva că va urma un articol pe această temă, cu siguranță aș fi zâmbit larg. Șofer la 18 ani mi s-ar fi părut o temă cu totul abstractă și departe de talentele pe care năzdrăvanii mei ar fi putut să le aibă, oricât de ascunse ar fi fost acestea. Și totuși, de mai bine de o lună încerc să mă obișnuiesc cu ideea. Nu cu ideea celor 18 ani, cu aceea deja trăiesc de ceva vreme și parcă-parcă începe să intre în normal…

Șofer la 18 ani

L-am întrebat ce își dorește la majorat și răspunsul a fost simplu: să-i plătesc școala de șoferi. E bine că n-a cerut mașină, pe-aia nu i-aș fi dat-o, deși comentează că vechiul logan al familiei face pe piață tot cam cât școala și încă un pic…

Mno, am plătit-o. Nu știu de ce, neuronul meu era oarecum liniștit, mi se părea natural ca, după o „viață“ petrecută numai între mașini (virtuale), cu o cultură despre acestea ceva de speriat (eu nu le deosebesc pe stradă dacă nu le văd siglele, el îmi spune de la depărtare marca și modelul după forma farurilor, noaptea…), să urmeze și carnetul de șofer.

Școala a venit, a trecut, examenul la fel și el. A urmat apoi așteptarea permisului prin poștă.
Și, normal, primul drum cu mașina.

Momentul acela în care îi pui pe bune cheia copilului în mână cred că a fost asemănător ca intensitate cu cel în care l-am văzut prima dată și i-au tăiat cordonul ombilical. Parcă ceva s-a rupt. Sau poate sunt eu prea emotivă și exagerez, cum fac femeile sau mamele mai ales (comentariul lui). Însă atunci nu doar că i-am dat cheia mașinii, mi-am pus și viața în mâinile lui. Se întâmpla acum, viceversa, ceea ce eu făceam de ani de zile, când le fixam centura de siguranță în spate. Viața lor era în mâinile mele. Acum, așezată pe scaunul „mortului“, îmi priveam copilul în cu totul alt mod decât l-am privit vreodată.

N-am idee dacă el e conștient de schimbare (ori dacă mai aruncă un ochi să vadă ce mai scriu pe blog), însă încă un șofer în familie e o responsabilitate greu de dus.

Primul drum

Ei bine, primul drum adevărat, după dorința lui, trebuia să includă musai autostradă și un număr satisfăcător de kilometri. Surprinzător, am fost mult mai relaxată pe autostradă decât prin oraș, unde mi se pare că face totul mult prea repede, mult prea aproape de limite.

Ce nu înțeleg eu (și nici el, deci e motiv de ceartă) e unde, doamne-iartă-mă, se grăbește așa?! De ce e smucit și repezit?! Nu suntem la raliu, nu trebuie să ajungem din punctul A în punctul B cu record de timp. De ce se enervează așa tare când nu îi iese ceva?! Așa, nu ți-a ieșit parcarea din prima. Și? O iei de la capăt. Îl claxona unul nervos din spate că nu a zbughit-o la semafor și apoi a încetinit pe o străduță aglomerată. Și? Dacă celălalt stă prost cu nervii și nu vede un semn de începător… să se trateze.

Eu simt în continuare că o oră cu el în trafic e mai ceva ca adrenalina injectată pe venă. Exersez intens rugăciunile în gând, pe-alea pe care le mai știu, strâng bine scaunul și îmi spun că răbdarea mea, aia infinită pe care trebuie să o aibă toți profesorii, ar trebui să funcționeze din plin. Dar, așa cum știu pe pielea lor toți copiii de profesori, cu ai tăi de-acasă… nu merge.

Anul acesta e „anul de răbdare”. Știu din proprie experiență ce tragedii se pot întâmpla cu șoferi de 18 ani, așa că mi-am propus să rabd cât va fi nevoie până îl văd stăpân pe el și pe mașină. Mă întreabă când va primi cheia să meargă singur… Replica ce plutea pe buze era „La Sfântul-Așteaptă, când o să-ți cumperi singur mașină!“ Apoi i-am zis că și-a luat permisul, a dovedit că e capabil. Mai are de trecut examenul responsabilității, iar la ce văd deocamdată…

De ce mi-e teamă?

Să vedem: de escapade pe te-miri-unde, cu te-miri-cine. Cum ar fi chiulitul de la ore, dar nu în barul din spatele liceului, ci cu mașina la Mall în Băneasa. Am crezut că nu văd bine notificările de trafic pe ziua aia. Nu contează ce oră nu făceau, ori care dintre zmei era cu mașina la școală, cert e că au umplut-o și-au plecat „să dea o tură“. Să bravezi, să nu pari laș… cum adică, să stai tu să te depășească toți…

Știu că părinții de azi au o sumedenie de spaime, altele decât pe vremea când noi ne băgam părinții în sperieți. Alcoolul și tutunul sunt nimic. Dar șofatul urcă în topul meu amețitor…