Ținând cont că de-a lungul celor 9 ani de blog am tot scris despre interacțiunile mele cu Poșta Română, m-am simțit vinovată să nu o scriu și pe ultima. Nu scrie omul doar la supărare… nu?
Trebuia să trimit coletele conținând cuburile. Recunosc că ideea de a merge să pun colet la poștă era înfiorătoare pe căldura asta, așa că am amânat… și amânat, până când am zis că par neserioasă dacă nu mă duc până la închidere. M-am rugat de Iris să meargă cu mine. Ultima dată ne-am amuzat amândouă copios la coadă, ea imitându-l dincoace de tejghea pe Flash. Acum protesta vehement, că n-are chef de încă un episod din Zootropia la foc mocnit, dar am convins-o cu un argument imbatabil: nu durează mult, că mi-am scos formularele de pe net! Le aveam gata scrise frumos… ce putea să meargă prost?!
Una peste alta, am ajuns. Nu se dusese arșita, dar nici aproape de închidere nu era. Intrăm. Oficiul gol. Înjur ca o doamnă în gând, îmi zic că sigur e rețeaua picată și nu se lucrează cu publicul. În cinci secunde aflu că mă înșel, chiar e liber! Trec la ghișeu… doamna vede formularul:
Aaa, păi sunt vechi, nu le mai folosim!
Să leșin. Nu pe bune, dacă mă pune să scriu altele din nou mor. Nici pix n-am la mine.
Dacă tot ați intrat pe net, de ce nu ați făcut cu AWB?
Mă uit cruciș… știam că Poșta Română testa un sistem online de înregistrat coletele, dar când am intrat pe site nu am văzut nimic pe homepage de genul acesta. Așa că am luat-o logic, am ajuns la formulare și…
Nu v-ați uitat unde trebuie!
Normal că nu m-am uitat! Undeva în meniu era „My AWB”. Logica mea imbatabilă a presupus că acolo îți verifici AWB-ul, nu că îl creezi. Cert e că, în timp ce doamna se juca iar de-a Flash cu coletul meu numărul 1, eu mi-am recuperat parola (aveam cont din faza de teste), am completat repede formularul pe telefon și i-am dat apoi numărul de AWB. L-a accesat imediat, mi-a cântărit coletul și gata, aproape imediat. Sfatul a fost ca acasă să nu mă stresez cu cântăritul, oricum ei recântăresc la poștă și pot modifica în aplicație greutatea corectă. Și încă ceva ce mi s-a părut tare amuzant… aplicația nu mi-a înregistrat strada destinatarului. Nici ea nu putea modifica, dar… a scris frumușel cu pixul pe formular numele lipsă.
Stați liniștită, ajunge sigur!
Culmea e că… a ajuns! Normal că, dacă au dat o jucărie de urmărire colete (o instituție care are o tradiție fantastică în a le rătăci), am stat și eu să văd cum funcționează. Primul, incredibil, a ajuns în mai puțin de 24 de ore. E drept că era la doi pași de capitală. Al doilea și el în timp decent, de bun simț. E drept că au fost colete simple, fără valoare sau alte servicii suplimentare, dar… impresionant! Mi-e teamă să întreb dacă au înlocuit codurile de bare celebrele dosare improvizate legate cu sfoară de cânepă în care semnai de 3 ori pentru o recomandată.
Și ca să vezi, până la urmă e adevărat, niciodată să nu spui niciodată. Eram sigură că pe frontispiciu la Poștă scrie pentru totdeauna, cu litere invizibile, lasciate ogni speranza voi ch’entrate…
PS: Am întrebat totuși ce făcea dacă eram o băbuță simpatică, dar fără net. Nu era nicio problemă, scria ea, cum mi l-a transcris și pe primul de pe formularul tipărit inutil de mine la imprimantă. A scos acolo unul identic, dar cu cod de bare…
Edit: Dacă după lectura textului de mai sus ați crezut, ca și mine, că există poate speranță… nu există. Lupul schimbă părul, dar năravul ba. Unul dintre colete a ajuns la destinație ca mai jos. A fost prost împachetat. Siigur! Când știu bine că mi le refuză dacă nu sunt albe imaculate și bine împachetate… dar da, trebuie și mai bine, că se joacă fotbal cu ele… Și celălalt… de ce a ajuns întreg? Că doar le-am împachetat la fel…