Monthly Archives: iulie 2019

Podkin Kieran Larwood

Legenda lui Podkin O Ureche – Kieran Larwood

Podkin Kieran Larwood

Printre aparițiile pentru copii de la începutul verii la Editura Paralela 45 este și volumul Legenda lui Podkin O Ureche, de Kieran Larwood. Aveam de făcut două drumuri lungi prin oraș și am decis să îmi țină de urât Podkin, căci eram destul de curioasă ce are atât de special povestea încât copiii au apreciat-o chiar folosind cuvinte de laudă și încadrând-o la „de neuitat”, ba mai mult, are și premii în palmares.

M-am așteptat la un roman de aventuri, dar de fapt este o povestire în ramă, recomandabilă copiilor mai mari (cel puțin clasa a III-a), cu experiență în domeniul lecturii. Dacă introducerea în poveste este accesibilă, revenirile la momentul prezent se realizează destul de brusc pentru un cititor neexperimentat. Firele narative se împletesc în funcție de decizia povestitorului și nu urmează neapărat criteriul cronologic. Volumul începe cu o hartă a lumii în care se desfășoară acțiunea, foarte utilă pentru cei mici pentru a înțelege, dacă încă nu sunt familiari cu punctele cardinale, unde se află eroii. Un alt motiv pentru care volumul este recomandat copiilor mari: nu are poze; nu este complet neilustrat, câteva imagini mari, pe două pagini, îmbogățesc ici-colo povestea, pentru a ajuta copiii să își imagineze mai ușor detaliile, chiar dacă sunt alb-negru și nu color.

Dar mi-a plăcut! Mi-a plăcut în primul rând finalul. Nu m-am așteptat la acesta, chiar dacă bănuiam o implicare a povestitorului în acțiunea descrisă. Apoi, s-a adăugat modul în care autorul a spus de fapt o poveste a relației complicate dintre frați, a rolurilor pe care aceștia sunt nevoiți să le joace mai ales în lipsa adulților. Cred că, de fapt, copiii care citesc cartea se regăsesc, cumva, într-unul din cei trei frați, fie cel mai mic, mereu protejat de ceilalți, fie cei mari, rivalizând din te-miri-ce motiv. În cele din urmă descoperă acel „ceva“ ce îi face să se sprijine la nevoie și să treacă peste neînțelegerile mărunte.

Al doilea motiv pentru care mi-a plăcut, poate mai mult decât primul, este că dă un sens educației. Sunt mulți copii care pun la îndoială sensul lecțiilor, fie ele la școală sau lecții de viață date de părinți. Este ceea ce face și Podkin, un iepuraș visător și răsfățaț, moștenitor al tronului, care, acoperit de această plasă de siguranță a destinului deja scris, se eschivează de la lecții și nu-și îndeplinește îndatoririle. Poate că el nu înțelege de ce trebuie să învețe geografie sau să mânuiască armele, însă viața îl ia prin surprindere și îl pune în fața unor provocări pentru depășirea cărora ar fi avut nevoie de aceste abilități. Momentul în care conștientizează acest lucru este prea târziu pentru a recupera, însă învață din greșeli. Sper ca greșelile lui să fie lecții și pentru copiii care citesc, fără să mai experimenteze pe pielea lor atunci când adulții le spun, aparent fără motiv, că trebuie să facă un anumit lucru.

Dar am greșit când m-am apucat de citit. Nu m-am uitat cu atenție pe ultima copertă și… am înțeles târziu de ce mi se părea că povestea mai are încă „mult“, dar eu mă apropiam vertiginos de finalul volumului. „Saga celor cinci tărâmuri“ nu s-a încheiat, aventurile lui Podkin sunt abia la început, urmează volumul al doilea, Secretul Scorburii Întunecate și sper ca și în România povestea să se bucure de același succes ca în afară, pentru că deja sunt 3 volume iar seria urmează a fi extinsă la 6. Bineînțeles că puteți citi rezumatele disponibile pe net, însă nu le spuneți și copiilor, lăsați-i să descopere povestea pas cu pas, alături de eroii pe care îi vor îndrăgi cu siguranță.

Volumul este disponibil în librăria editurii Paralela 45, dar și la Libris,  eMag, elefant, Librarie.net, Cel.ro, BookCity, sau, dacă nu mai aveți răbdare cu continuarea, și în limba engleză la BookDepository, okian, books-express.

 

 

Planșe cu mulțimi realizate manual pe concentrul 0-10

Numerația 0-10: planșe cu mulțimi

Dacă dai o căutare pe net cum să transformi pereții albi ai clasei în spațiu util învățării, planșele cu numere la clasa pregătitoare nu lipsesc de pe listă. Se găsesc foarte, foarte multe propuneri, care mai de care mai colorate, încărcate și izbitoare la ochi ori aruncătoare în derută (pentru copii, care nu mai știu la ce să se uite). Prima decizie pe care am luat-o acum mulți ani a fost să nu îmi botez clasa în niciun fel, iar acum o mențin, mai ales că voi avea unica pregătitoare din școală. Dar nu doar pentru aceasta, ci și pentru că am în clasă copii, nu albinuțe sau alte vietăți, și în consecință decorul va fi simplu, să transformi clasa într-o vitrină în care zeci de buburuze stau pe spate, pe burtă sau în cot, împovărate de vreo literă sau de vreo cifră, e prea mult pentru mine. Însă gusturile nu se discută, fiecare face cum crede până la urmă.

Am considerat mereu că atunci când te uiți la o planșă trebuie să vezi clar și exact ceea ce ea vrea să transmită și nimic altceva, căci la vârstele mici distractorii perceptivi sunt o problemă serioasă, mai ales când sunt mulți și colorați. Încerc, de asemenea, să țin minte că nu o poți lua înainte cu decorul dacă n-ai parcurs conținutul de învățare la care se referă, dar și că, dacă chiar vrei să aibă efect, trebuie să îl faci împreună cu copiii. E altceva când se uită pe perete și „știe” că a lipit și el o floricică acolo, să fie opt.

Pentru materialul de azi va fi ceva de muncă, iar pe perete va ajunge după ce îl realizează copiii. Mulțimile vor fi completate cu elemente de ei, pe care le vor realiza cu perforatorul din hârtie colorată și le vor lipi.

Planșe cu mulțimi realizate manual pe concentrul 0-10

În formatul de print apar doar numerele 0-10 și chenarul mulțimii. Elementele se confecționează separat și se lipesc.

Nu e singurul material la care îmi doresc să lucrez împreună cu copiii, mai ales pentru a-i da viață prin culoare. Acasă am doar imprimantă alb-negru, nu cred că școala va primi de la primărie, odată cu toate cele noi de după renovare, și o imprimantă color. În plus, se adaugă și faptul că tot citesc și pe net reacții ale părinților ce abia intră în școală, referitoare la ce anume trebuie să cumpere pentru a face dintr-o încăpere o sală de clasă și sincer nici nu știu ce să cer ca lucrurile să se miște măcar într-o direcție decentă.

Cu siguranță o să fac o listă de necesar la capitolul materiale didactice, care să fie înaintată „mai departe”. Dar la fel de sigură sunt și care va fi răspunsul la aceasta. Nu îmi convine nici să mă apuc, pe cheltuiala mea, să fac investiții aiurea, nu pot nici să nu fac nimic. Nu mi-a plăcut Bacovia, dar doar cu imprimanta mea o atmosferă cenușie riscă să iasă pe pereți (bine că au vopsit peretele din spatele clasei într-o culoare țipătoare, să compenseze!).

Anul trecut copiii mei erau mari, pentru tot ce a fost nevoie în clasă am printat contururile de litere și ei le-au colorat frumos. Anul acesta nu visez la asemenea ajutor. Dar noi să fim sănătoși, că nici când eram noi mici nu exista xerox și imprimantă, făceai carte și cu două caiete și-un manual. De atâta frică să nu fii acuzat că ai încălcat legea, suflăm excesiv în iaurt. Așa și cu banii de la școală. Mai bine stai cuminte în banca ta decât să te trezești cu cine știe ce reclamații că ai „cerut”.

Fișierul pentru imprimarea mulțimilor va fi trimis în data de 31 iulie 2019 abonaților la newsletterul Talente de Năzdrăvani (puteți să vă abonați aici). După această dată este disponibil doar la cerere (după ce vă abonați și adăugați un comentariu în acest sens cu adresa de mail folosită). Poate fi folosit atât la grădiniță, cât și la școală.

Pentru completarea mulțimilor folosiți forme decupate cu perforatoarele decorative din hârtie colorată. Cel puțin la pregătitoare (și la grădiniță), unde e musai ca elevul să aibă materialul individual cu care să lucreze, sunt sigură că uneltele acestea îmi vor economisi multe ore de muncă.

legume la bloc. ciclul de viată la plante

Școala de-acasă în curtea de la bloc

Cum în sfârșit am ajuns la prima zi de vacanță din această vară, mi-am petrecut-o recuperând la telefon discuțiile de-o lună cu prietena mea. Printre altele îmi spune „stai să ud roșiile”. Care roșii?

Și îmi povestește cum a constatat, după o vizită la țară, că copilul nu înțelege la 10 ani de ce bunicul îl ceartă că a „călcat ardeiul”, dar el nu vede niciun ardei… doar o plantă verde cu două frunze. Așa că s-a apucat în grădina de la bloc, printre florile puse de ceva timp să fie frumos și aici, la oraș (chiar dacă a durat ca vecinii să nu-și mai arunce gunoiul pe fereastră), să cultive niște legume împreună cu copilul și să le vadă cum cresc, cum se „leagă” rodul, cum se coc. Ciclul de viață la plante.
Știind că e a patra, întreb și eu dacă n-au făcut la școală măcar experimentul cu fasolea. Pe-ai mei de la clasă i-am stresat cu proiectele de „crescut”, iar după ce ne-am lămurit cum e cu plantele, am făcut și cu animalele – ciclul de viață la hamsteri. Dar nu, el nu a făcut pentru școală.

Mi s-a părut minunată ideea ei și-am zis să o dau mai departe, căci e păcat. Văd mulți părinți care chiar doresc să facă ceva „altfel” pentru copilul lor și nu știu ce. Să cultivi câteva plante ar fi o idee.

legume la bloc. ciclul de viată la plante

Ciclul de viață la plante – scurtă lecție de științe la bloc. Și punere românească în scenă a basmului „Prâslea cel Voinic și merele de aur“, căci le privesc cum cresc și cu siguranță dispar după ce dau în pârg.

Dacă considerați că nu aveți un astfel de spațiu la bloc, se poate încerca în ghiveci, pe balcon. Sau la fereastră. O plantă e o responsabilitate, ea nu se duce singură să bea apă, îi e frig, are nevoie de lumină. O mulțime de lucruri se pot învăța dintr-un ghiveci și nu dintr-o aplicație pe telefon.

În cele din urmă, am stat și m-am gândit dacă eu pot face asta la școală. Dacă într-un colț de curte, într-un colț de București, pot să mă apuc să sap și să plantez, la primăvară, legume. E de pus pe listă, de cerut aprobări, pe-aici nu poți să te apuci să sapi așa, de nebun… Că vrei tu să vezi plantele cum cresc!

Copiii consideră laptele un lichid cumpărat ambalat de la supermarket. O să ajungem în același punct cu toate celelalte, fără să știm nimic despre ele. Dar de fapt… de vină este școala. Le cerem să știe tipurile de rădăcini, dar nu i-am scos niciodată la jumulit buruieni, ca să-și dea seama care e diferența dintre ele. Le vorbim despre planetă, despre ocrotirea mediului, dar câți au ieșit cu mănuși în parc, să strângă gunoaie?

Mi-am amintit la final de câteva din directivele pe care Spiru Haret le tot dădea, ca ministru, cum insista el pe educația aceasta practică, copiii să învețe să „facă” ceva. Acel lot agricol al școlii, pe care să cultive legume, care apoi să devină hrana lor la cantina pentru copiii cu dificultăți materiale. Sună cunoscut? Masa caldă pe care o cer mulți. Nu zic că atunci lucrurile nu costau… dar parcă aveau sens, se legau unele de altele și aveau un rezultat. Și încă un „detaliu”: pe vremea aceea, era un drept să mergi la școală, dar șansa o aveau puțini. Acum șansa o au toți, dar i-am pierdut valoarea.

dulap carton

Suntem experți în bătaie de joc (la școală)

Într-unul din sectoarele Bucureștiului, dar nu e regulă, așa e peste tot, s-au montat borduri verticale. Toate rețelele sunt pline de poze care mai de care mai stupide, borduri care dublează stâlpi, borduri care sunt montate în mijlocul trotuarelor… Însă după haha-urile de rigoare, nu știu dacă realizăm că „aici sunt banii dumneavoastră” e scris mare, cu litere pe care orice om normal la cap le vede chiar dacă sunt invizibile.

V-am mai povestit pe blog, dacă mă urmăriți, cum școala mea (cu scuzele de rigoare, nu pot să spun „școala în care lucrez” și nici „în care îmi desfășor activitatea”, pentru că așa suntem noi, profesorii, niște tâmpiți sufletiști care îl punem pe „mea” în toate: copiii mei, școala mea…) a intrat în renovare în timpul anului școlar. Așa se gândește practic în sector. Anul trecut, fix miercuri în săptămâna de dinaintea începutului de an, i-a găsit să schimbe termopanele vechi de câțiva ani cu altele noi. Să mai zic că luni și marți eu îmi aranjasem clasa pentru prima zi?? Ei, dar ce atâtea mofturi, las că fraierii ăștia de învățători n-au ce face în septembrie, să le mai așeze și a doua oară!

În octombrie au făcut izolația exterioară a clădirii. Când au lucrat pe partea cu holul, mai era cum mai era… când au lucrat pe partea cu clasele a fost delir. Zgomot și praf. Stăteam cu draperiile trase, ca să nu se mai uite copiii cum se plimbau muncitorii pe schele. Să deschizi fereastra? Ce-ai pățit, Bobiță, ai băut oțet… exclus! Dar s-a terminat undeva spre iarnă… când a sosit altă bombă: trebuie făcut și interiorul! Pocnind din degete, primăria a decis în miezul iernii ca 9 clase să intre de la un schimb la trei schimburi și să se mute în alt local, două stații de autobuz mai încolo. Ce dacă aveam copii mici care stăteau lângă școală, ba mai și veneau singuri! Fraierii ăia de părinți să vorbească ei cu șefu’ la job că au nevoie de o oră în plus dimineața să facă un ocol pe trafic nebun să ducă copilul la școală și de pauză la prânz să-l ia. Atunci am văzut comunitatea… care s-a strâns, l-a luat un pic la întrebări pe primar și… s-a ales soluția mai puțin proastă. (Proastă a fost oricum.) Vom învăța în două schimburi, timp în care se va renova la etaj. Când termină cu etajul, ne mutăm sus în două schimburi și se renovează parterul. Din februarie până în aprilie așteptam cu înfrigurare să ne mutăm „sus”, până când ne-am dat seama, după ce au făcut și refăcut proiectul și lucrările, că nu se va întâmpla. Ne-a apucat vara jos.

Începe mutarea…

Am început să împachetez tot ce era prin clasă. Deși toată lumea ridica din umeri și neoficial ți se spunea să iei acasă lucrurile cu adevărat prețioase… tot speram să se hotărască ceva, căci nu puteam să mut tot ce era acolo! În ultima zi de școală, surpriză, mă duc să iau cărțile pentru premiere din dulapul din clasă și… erau toate scoase grămadă pe hol. Am cedat. N-am mai putut, am zis multe și la nervi. Apoi am scos cărțile din dulapurile răsturnate și date peste cap, cu diplomele îndoite… și i-am întrebat și eu pe doreii ăia cum s-ar simți ei dacă copilul lor ar primi azi la careu o diplomă de-aia mototolită? Ce i-ar explica? Au lăsat capul în jos. Prea târziu.

Să mai zic că eram clasa a IV-a, copiii voiau să ne luăm „la revedere” la noi în clasă? Doamna, n-am mai apucat să spunem „pa” clasei…

Să revin. Cert e că cele 29 de cutii, pungi, pachete – le-am numerotat – zăceau acum pe hol. Scria mare cu marker negru numele meu pe ele. Cine intra în școală, știa clar cine stă cu calabalâcul în drum, cam cum e cu numele ălora pe toate gardurile. Erau acolo și o săptămână mai târziu când, disperată, împreună cu o colegă am cărat totul (ale mele și ale ei) într-o sală de la etaj, care era „terminată”. Le-am stivuit frumos în mijloc, dacă voiau să lăcuiască pereții ale noastre nu i-ar fi încurcat.

Nu trec două săptămâni și aflăm că „s-a dat dispoziție să fie totul gol” și că lucrurile noastre au fost mutate fără știrea nimănui din școală în clădirile modulare de afară. Mutate e mult spus. Aruncate grămadă poate. Iar peste ele, aruncat la propriu și tot ce au mai găsit prin școală. Nu am idee pe ce criterii… însă tot ce era în cancelarie a zburat. La container. Au fost salvate cu greu hărțile. Câteva cărți de povești. Aveți idee cât costă o hartă? Dar 10? Dar 50? Dar trusele de geometrie pentru tablă, instrumentele care zăceau pe jos, sparte? Aveți idee câte biblioteci nu au cărți pentru copii? De ce să le arunci?

Tot mobilierul din școală a fost luat cu camioanele. Sper că dus la școli mai puțin norocoase, deși unele bănci erau de-a dreptul de pus pe foc. Vine mobilier nou… nimic vechi nu se păstrează! Dumnezeu cu mila, eu știu că schimbi când vezi cu ce… Chiar să arunci așa, pe geam… tot…

Re-împachetarea

Am plâns înainte să plec de-acasă către școală. La telefon mesajul era… vino repede că se aruncă tot. Din grămada aceea de care vorbeam mi-am recuperat cu greu cutiile, doar o treime lipsea… nu știu unde… nimeni nu știe. Ce e în ele? În primul rând, biblioteca clasei. Acel colț de speranță că poți deschide o fereastră pentru copii. Și planșe. Și o sumedenie de materiale didactice. Planșele colegei mele, cu literele din abecedar, erau la tomberon. Am salvat câteva și niște planșe cu cifre.

Vor fi duse – încă o mutare – în alt local al școlii. De unde… numai Dumnezeu știe cine ni le aduce înapoi! Și câte din ele se vor mai întoarce. Însă în septembrie când începe școala… când pereții vor fi goi, când vei avea nevoie de planșe, când vei întreba unde este cutia X, în care le pusesei frumos… ei… lasă, sunt niște hârtii, te descurci tu să faci altele!

Literele alfabetului, cu tot cu grupuri de litere – sunt vreo 40 de planșe. Pune și cifrele până la 20. Apoi, dacă nu vrei în clasă o atmosferă bacoviană, tristă și cenușie, printezi color. La centrul de print – 1-1,5 lei pagina A4. Dacă le vrei mai mari, nasol. Un afiș mai mare, pe la 30-35. Mi-am rulat harta României cu tabla înmulțirii și circuitul apei în natură, plus încă câteva planșe de la istorie, sau cu animale și fenomene meteo. Dacă se pierd… ce contează banii dați să le printez?

Făceam un calcul simplu… o multifuncțională color – 1000 lei, la 25 de copii – 40 lei de fiecare. Dacă socotim la 1 leu printul color, o singură fișă dacă imprimi pe zi, într-o lună și jumătate de școală ți-ai scos banii pe ea. Dar astea ar trebui să vină de la primărie. Acolo însă nimănui nu-i pasă. Ești dispus să aștepți evaluarea listei de „necesar”? Stai 3 luni până ți se aprobă? Și la clasă ce faci? Și până atunci, eu cum mă descurc? Îmi decontează de la primărie dacă strâng bonurile de la centrul de print? Imprimanta școlii (dacă are tonner) e alb-negru. Știți cum e să dați o fișă celor mici, să le spuneți să așeze obiectele în serie și să le explicați „vedeți că primul e roșu, al doilea galben, al treilea albastru, apoi roșu… ce desenați după?” Îi pasă cuiva de câți bani scot părinții și profesorii ca să cârpească sistemul acesta bolnav?

Nu mai am lacrimi să plâng. Nu știu ce voi mai găsi la toamnă din ce aveam în frumoasa mea clasă. Închid ochii și văd doi ani de muncă puși la tomberon de niște oameni care… nu cred că au dat doi bani pe ele nici când erau mici.

De ce atâta bătaie de joc? Pentru că, de fapt, primăria nu a dat banii pe toate aceste materiale didactice. Pentru că, dacă s-ar trezi la început cu lungi liste cu planșe necesare, care pe piața liberă costă de te rup, poate că nu ni le-ar fi pus așa, la coș…

Și pe când tot îmi plângeam eu de milă pentru toate cele de mai sus, o prietenă m-a încurajat: dar ești sigură că termină totuși de renovat?

ERIC EMMANUEL SCHMITT Cea mai frumoasa carte din lume

Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri – Eric-Emmanuel Schmitt

Am început să tai de pe lista de lecturi din această vară și este gata prima fișă, poate sunteți în căutare de idei noi de lectură:

Titlu: Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri 

Autorul: Eric-Emmanuel Schmitt

Ediția: 2017

Editura: Humanitas Fiction

Titlul original: Odette Toulemonde et autres histoires

Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri de Eric Emmanuel Schmitt mi-a sărit în ochi pe lista de lecturi de vacanță din cauza autorului, căci el a scris Oscar și Tanti Roz, carte care mi-a plăcut foarte mult. Mi-am amintit repede cât de mult îmi place stilul în care scrie, așa că mi-am cumpărat-o.

Volumul acesta este alcătuit din opt povestiri de iubire. Descrierea de pe ultima copertă mi-a creat impresia unei cărți siropoase (minunat, exact ce-mi lipsea! 🙁 ), dar m-am înșelat. 

Subiectul povestirilor: 

  1. Wanda Winnipeg

Din modul în care i se adresau ceilalți oameni Wandei am înțeles că este o persoană importantă (poate un inventator? o actriță? oricum o persoană care a realizat ceva important). M-am gândit că poate e o doamnă de treabă, deschisă la minte – greșit. Era o persoană foarte cunoscută din cauza unui divorț. După ea, în viață există două principii: să știi să te căsătorești și să știi să divorțezi. La aceste două lucruri era maestră. Acum este o femeie foarte bogată, divorțată, care nu este interesată într-o relație serioasă. Face doar ce are chef, fără niciun stres. Avea și un gigolo personal, Lorenzo, și, cum ziceam, face tot ce vrea mușchiul ei. Începeam să cred că este o adevărată nesuferită, dar aceasta se întâlnește cu Cesario – primul bărbat din viața ei – întâmplare ce duce la dovada existenței sufletului Wandei. Acesta încă încerca să picteze, dar nu i se vindeau tablourile. Wandei i s-a făcut milă de el, așa că a făcut rost de câteva vânzări.

  1. E o frumoasă zi cu ploaie

Puține fete se puteau lăuda cu atâtea aventuri ca Helene. Cele care ajunseră aproape de performanța ei colecționau amanții din voracitate sexuală sau din instabilitate psihică; Helene, în schimb, îi colecționa din idealism.

Din acest paragraf am înțeles ce tip de femeie e. M-a surprins faptul că, până la urmă, s-a îndrăgostit de Antoine și că are doi copii cu el. Povestea chiar este frumoasă, până când moare Antoine. Soția sa dă curs visul lui neîmplinit, cel de a călători. Credeam că nu o să se mai îndrăgostească vreodată, dar niciodată să nu spui niciodată! 

  1. Intrusa

Eram convinsă că, în sfârșit, găsisem o povestire în care este o femeie întreagă la cap, dar n-am avut dreptate. Am descoperit acest lucru la următorul pasaj: 

– Patru mii de morți din cauza caniculei. Hotărât lucru, vara aceea era palpitantă.

Am aflat că nu se pricepea la gătit, așa că o plătea pe portăreasă să-i gătească. Este o poveste ok, dar pe la mijloc începi să-ți dai seama că ceva nu e în regulă, din cauza intrusei care tot o vizita și-i muta lucrurile prin casă.

De-abia la sfârșit afli adevărul: femeia, pe nume Odile, suferă de Alzheimer, boală care-ți afectează memoria, de asemenea îți distruge legăturile dintre neuroni.

  1. Falsul

Aimee Favart este amanta lui Georges. Georges este șeful ei, un om căsătorit ce are doi copii. Îi place viața ei, până când Georges o anunță că plecă împreună cu familia sa în afara orașului. Firma unde lucra ea dă faliment, ea devine șomeră, aproape se sinucide din lipsa banilor, însă o oprește ideea de a închiria camera de oaspeți studentelor de la universitatea din apropiere. 

Începe să-și revină cu banii, viața ei este frumoasă din nou, până când descoperă cancerul generalizat, boală din cauza căreia o să și moară. Kumiko Kruko primește moștenire de la Aimee un tablou de Picasso, un cadou pe care îl primise Aimee de la Georges. Cum era un cadou de la un om care o lăsase în urmă, iar tabloul deja îl verificase (și s-a dovedit a fi un fals), Aimee a vrut să-i facă un rău lui Kumiko, dându-i speranțe false. Dar tabloul s-a dovedit a fi unul autentic, iar Kumiko are o viață de care se bucură.

  1. Totul pentru a fi fericită

Un cuplu care în ochii lumii este perfect se dovedește a nu fi. Soțul, Samuel, chiar își iubește soția, dar cum aceasta nu i-a dat satisfacție fizică deloc și-a găsit o amantă cu care are trei copii. Soția află tot, la început nu înțelege cum a putut soțul ei să-i facă una ca asta, dar cu ajutorul psihologului înțelege că Samuel o iubește foarte mult. Când în sfârșit se clarifică lucrurile, Samuel face infarct.

  1. Prințesa desculță

În această povestire întâmplările sunt relate din perspectiva unui bărbat. Mai exact, un actor chipeș, cu un talent aproape inexistent. Nu este pasionat de munca sa ci de călătorii, jocuri, aplauze, camaraderii, restaurante, fete de o seară. Ajuns într-un alt oraș își amintește de o fată de o noapte, Donatella, cu care se întâlnise cu alte împrejurări. Credea că este o prințesă, dar discutând cu cei de la restaurantul unde se întâlnise cu ea pentru ultima oară descoperă că este fiica celui care spăla vase. Dar nici această povestire n-a avut un final fericit, el află că Donatella a murit de leucemie.

  1. Odette Toulemonde

Odette este o văduvă ce are doi copii, pasionată de un autor, Balthazar Balsan. La un moment dată aceasta îi scrie o scrisoare în urma căreia se și împrietenesc. Odette, deși îl iubește pe Balsan, nu vrea să-i acorde această iubire deoarece încă se gândește la soțul decedat. După ce suferă un accident vascular, Balsan o convinge să-i acorde iubirea.

  1. Cea mai frumoasă carte din lume 

Într-un lagăr de femei, la pavilionul 13, femeile găsesc o soluție prin care să transmită un mesaj familiilor lor, chiar dacă știu că vor muri. Luând foile de țigară de la țigările ce li se puneau la dispoziție, s-au gândit sa le folosească ca foi de hârtie. De luni întregi se chinuiau să găseasă un creion, iar când în sfârșit l-au găsit, au mai stat câteva luni gândindu-se ce poți să scri pe trei foițe. Trei foițe care să ducă un mesaj de adio. Una dintre ele își face curaj și scrie. Când văd și celălalte ce a scris, toate îi urmează exemplu. Au scris rețete de bucătărie.

Nu mă așteptam la un final roz, dar aș fi vrut un final mai fericit. Au fost niște povestioare amuzante, majoritatea terminându-se cu un final trist. N-am mai citit cărți în care este vorba despre soții, soți, amanți, divorțuri și altele… Iar pentru prima carte de acest tip m-a surprins. 

Iris: cusături tradiționale

Cusături și la alt nivel

Școala românească nu încetează să mă uimească. Concursurile școlare sunt iarăși, un moment în care pui în balanță avantajele și dezavantajele pentru copil. Nu am forțat copilul să participe, dar nici nu l-am împiedicat atunci când și-a dorit să meargă. Anul acesta a vrut la biologie. A învățat și s-a agitat de parcă dădea la medicină. I-a plăcut mult și chimia, dar nu a vrut la olimpiadă. În schimb, cam pe când tezele îi dădeau bătăi de cap, vine încântată cu o nouă propunere: doamna de tehnologie vrea să îi trimită la un concurs „tradițional”. Așa a început nebunia inițială, trebuia să se ducă în costum tradițional. Copilul meu care umblă numai în blugi și adidași… a făcut un efort fantastic să își cumpere o pereche de balerini. Apoi mi-am dat seama că, deși avem amândouă o colecție bunicică de cămăși artizanale, niciuna nu e o ie adevărată, de „costum”. Nu mai zic de fotă… aveam un costum de fetiță de 8 ani, cu fotă luată de mama de la Agapia și o ie de la bunica, dar de adult nu. Am improvizat… o bluză artizanală și o fustă neagră, simplă.

Am dus-o dimineață la concurs. Când am oprit mașina am paralizat, erau acolo în fața școlii fete gătite de parcă acum ieșiseră dintr-o vitrină de la muzeu. Am înghițit în sec. Am sperat atunci – și sper încă – să nu fi contat decât ca un criteriu de admis-respins. Mi s-a părut oricum și organizarea defectuoasă: anunți copiii că au două ore… apoi când expiră cele două le spui că de fapt au trei! Trecem peste asta, România eternă și fascinantă!

Una din probe presupunea să vii de acasă cu „ceva” făcut de tine. Ne-am gândit mult amândouă ce să facă… și am stabilit să fie ceva „credibil”. Știți voi, să nu suspecteze juriul că nu e făcut de ea. O săptămână a lucrat la o mică gentuță tradițională, în care, vorba ei, încape telefonul. Apoi am sfătuit-o ca la concurs să coasă ceva cu același model, pentru a demonstra încă o dată că ea a lucrat. Culmea, mi-a povestit apoi că juriul a fost impresionat de caseta în care și-a luat cele necesare pentru lucru. Dar mai bine o las pe ea să vă povestească cum a fost!

Caseta cu pricina…

La olimpiadă

Să lămurim, de fapt… n-am fost la olimpiada de tehnologie, am fost la un concurs de meșteșuguri cu tema: Tradiții în România. 

Profesoara de tehnologie a întrebat într-o pauză în clasă cine ar vrea să meargă la olimpiada de tehnologie. Mi-am zis că e ticnită că ne întrebă, întrebarea cea bună era:

Copii, învățați la tehnologie, nu?

NU!!!

Cine învață la tehnologie(?), de parcă nu-mi ajung celelalte materii… Și oricum tot ce face ea la ore e să dicteze sau să pună pe unul dintre noi să scrie la tablă lecția, iar apoi să ne asculte. Dacă te surprinde sau nu cu ascultarea – fiecare cu norocul lui. La unele lecții nici nu trebuie să înveți, cum ar fi mijloace de transport. Foooooarte greu de zis lecția…

Revenind la subiect. Reacția clasei a fost un luuuung șir de râsete. Toți râdeam: Olimpiadă la tehnologie! Ce glumă bună! Până și profesoara râdea… M-am oprit din râs când ne-a zis că nu trebuie să învățăm nimic, deoarece e probă practică. Așa că am întrebat-o, pentru că eu chiar nu știam la ce se referea ea prin probă practică și mi-a explicat că e un fel de concurs de meșteșuguri. Am devenit interesată. La finalul programului mi-a zis tema concursului și m-a rugat să-i aduc ceva făcut de mine, să-mi vadă si ea așa-zisul talent. 

Ca să înțelegeți, la acest concurs trebuia să te duci cu ceva făcut de tine și să faci cu aceeași tehnică ceva și acolo.

La o zi după anunțarea olimpiadei m-am întâlnit cu ea în cancelarie să-i arăt ceva făcut de mine. Mi-a zis că aș putea să mă duc și cu modelul acela pe etamină (un mărțișor mai complicat), dar mie mi se părea prea puțin, adică nu era chiar ceva cu care să mă laud. La concurs aș fi vrut să mă duc cu alt tip de meșteșug, nu cusătură pe etamină… ci bobinare pe sticlă, dar profa’ mi-a zis că nu-i tradițională, iar eu ca o elevă conștiincioasă n-am contrazis-o. Nu mai zic că au văzut și alți profesori ce i-am adus profei de tehno (inclusiv profu’ de mate :)))) ) și toți m-au întrebat dacă eu le-am făcut, le-am zis că da și au fost surprinși, deși pentru mine nu e mare lucru…

La concurs m-am prezentat cu jumătate de oră mai devreme cu o gentuță (meșterită de mine, normal), iar acolo am realizat un semn de carte. Cum știam că am la dispoziție doar două ore – greșeala profei – am făcut un model simplu, pe care l-am terminat la 11 fără ceva. Eram fericită că m-am încadrat în timp și că îmi ieșise cât de cât OK. Mai trebuia doar să aștept evaluatorii (care se plimbau din sală în sală) și după ce vedeau lucrarea mea, eram liberă să plec acasă! Chestia e că de fapt aveam trei ore la dispoziție, iar eu am aflat la 11:40. Iar dacă nu terminai modelul te depunctau… Dacă știam de la început cât timp aveam de fapt aș fi făcut ceva mai interesant.

Ajung la 8:30 în sală, cum intru observ că sunt doar fete, aproximativ 13. Intră o doamnă care nici nu ne-a băgat în seamă, una dintre noi o întreabă dacă putem să stăm cum vrem. Ea a întrebat deoarece venise cu sora ei… ne-a zis că putem să stăm cum vrea inima noastră. Toate ne-am aranjat materialele, unele eram cu etamina, altele cu brățări și altele care nu știu exact ce făceau. Se face 9 fără și noi tot fără supraveghetor în sală suntem… Ne uităm pe lista cu participanți și descoperim că suntem aproape toate, așa că am decis să începem. La 9 și ceva vine cineva și ne spune că nu ne-am așezat, așa că ne-a întrerupt din lucru ca să stăm „cum trebuie”. Dacă acea persoană ar fi fost supraveghetorul nostru cred că înnebuneam. 

Au fost câteva minute de tăcere, iar apoi toate am intrat în discuție: Cum te cheamă? Ce clasă ești? La ce școală?… După ce trecem de partea cu întrebările obișnuite am început să discutăm despre profesori, manelele din clasă, colegii nebuni, medii, teze. 

Am fost întrerupte de intrarea unui băiat. Venise la concurs. Toate am tăcut. S-a așezat în ultima bancă. Ce caută aici? mă gândeam. În momentul în care a scos o pernă, apoi pe a doua, a treia și un tablou, toate realizate de el, toate făcute din etamină și cusute foarte frumos m-a dat pe spate. Una dintre noi chiar i-a zis, în glumă, că piața-i mai încolo. După ce a venit și el am început să vorbim de unde luăm modelele de etamină. Pinterest, Instagram, în general de pe net. Maestrul din ultima bancă le lua din cărțile bunicii – nu ne-a mirat. Toate am mai făcut asta din când în când. Dar nuuuu… el le lua (pe majoritatea) de la modelele tradiționale care erau puse de decor la raionul de carne la Kaufland. Am început să râdem, aceeași persoană care a făcut și gluma de mai devreme, l-a întrebat dacă îi mai merge netul și dacă are nevoie de hotspot…

Nu contează că am făcut un semn de carte, pot face oricând. Dar să râd cu niște persoane necunoscute, este ceva ce mi s-a întâmplat prima dată!

Iris: cusături tradiționale

P.S.: Ce nu mi-a plăcut la acest concurs a fost că a trebuit să vin îmbrăcată în costum tradițional, adică și cu pantofi și cu fustă, ia era singura care nu mă deranja. Pot să spun că mi-am distrus picioarele, și nu eram singura, majoritatea fetelor se văitau de pantofi…

P.P.S.: Cusăturile mele sunt pe instagram aici.

Peștișori – colaj cu buline

M-am uitat în urmă, prin articolele acestui an și cred că e cel mai sărac în proiecte artistice din toată istoria blogului! Trebuie să-mi revin cumva cu timpul și cu entuziasmul, căci am înecat destule corăbii anul acesta. Așa că am zis să încerc ceva mai colorat, în ton cu vacanța și în același timp să mă „recalibrez” pentru provocările ce vor urma de la toamnă… altă vârstă… alte variante de lucru.

Peștișorul de mai jos este potrivit copiilor mici care se descurcă binișor cu foarfeca. Decupajul este necesar pentru peștișorul pe hârtie folosit ca suport pentru lipit. Apoi aveți nevoie de buline colorate. Eu le-am confecționat folosind un perforator cerc. Pentru un copil de 5-7 ani, exercițiul este extrem de util, perforatorul necesitând un efort de apăsare util antrenamentului mușchilor mâinii, așa că nu vă recomand să îl „scutiți” de efort dacă aveți perforatorul acasă. Pentru cei care lucrează la grădiniță sau la școală… ar fi ideal să aibă fiecare perforatorului lui pentru proiectele de lucru manual, însă e cam nerealizabil acest lucru.

De asemenea, dacă tot discutăm de competențele ce trebuie formate, pentru cele din domeniul ecologiei vă recomand să aveți acasă o „lădiță cu resturi”. Nu vă grăbiți să aruncați imediat hârtiile colorate rămase de la proiectele realizate, din ele puteți decupa apoi cu perforatorul sau, de ce nu, să tăiați mici bucățele pe care să le folosiți pentru tablouri-mozaic. Această cutie cu „de toate” se poate dovedi extrem de utilă când cauți idei și soluții și poți descoperi aici o mărgică, un nasture, o bucată de sârmă sau de dantelă…

Bulinele folosite pentru peștișori au fost astfel reciclate din diverse hârtii rămase de-a lungul timpului. Pentru finalizare, am pus la încercare pe înotătoare creioanele cerate de apă, cu un rezultat ce nu s-a dovedit atât de bun pe cât speram eu, dar e decent și vesel.

Peștișori: colaj cu buline

Pentru a fi mai ușor de explicat montajul copiilor, am filmat așezarea unui rând de solzi. Pentru o activitate cu adevărat integrată, vă recomand să profitați de ceea ce acasă există din plin, dar nu și la școală: timp. Puteți cumpăra un pește cu solzi (crap ar fi bun), să studiați cum și unde sunt așezați solzii, cum sunt orientați și la ce folosesc. În funcție de curiozitatea copilului, puteți trece la studierea alcătuirii interne, cum respiră, cum plutește, unde sunt situate branhiile sau, dacă nu e curios, de dragul proiectului puteți rămâne la solzi.

Instrucțiunile de lipire sunt următoarele: începând de la coadă, așezați pe rânduri bulinele; discurile de hârtie se ating, dar nu se suprapun. Pe următorul rând adăugat, discurile ating nivelul la care se întâlnesc cele de deasupra, acoperind spațiul rămas liber între ele. De preferat să aveți mai multe culori, astfel încât să nu lipiți unul lângă altul doi solzi de aceeași culoare. Când ajungeți la margine, îndoiți sau tăiați discurile pentru a se potrivi cât mai estetic cu putință. Ultimul rând, care se termină înainte de branhii, vă recomand să îl alcătuiți din jumătați de discuri, așa cum apar și în poză. Accesoriile sunt alese apoi de artist, după „gust” puteți folosi ochi mobili sau alte sclipiciuri.

De asemenea, dacă realizați conturul pe carton, puteți decora ambele părți și apoi peștișorii se pot transforma în decorațiuni suspendate pentru camera copilului sau casa bunicilor, să aibă cum să-și aducă aminte de nepoți la toamnă, când se întorc la școală.

Mai susaveți imaginea cu cei doi peștișori și urmează filmulețul demonstrativ, iar de aici puteți descărca modelul printabil.