Dragă doamna mea de română,
Au trecut mulți ani de când nu v-am scris, dar mă gândesc mereu la dumneavoastră și de câte ori îmi impun să scriu frumos îmi amintesc cum m-ați obligat să schimb scrisul meu înfiorător cu care aterizasem în clasa a V-a (n-am fost de acord, dar de câte ori v-am dat dreptate…). Vă țin minte și din ziua în care ați venit în clasă cu ditai pickup-ul, o boxă și un disc, să ascultăm și noi, prostimea de provincie, Luceafărul lui Eminescu. Nu uit cum ne recitați Scrisoarea III, de mi se făcea pielea de găină, și nici cum vă scoteam din minți la bibliotecă, după ce lichidam în vacanță un Jules Verne la două zile și vă chemam să mi le schimbați. Vă țin minte și din clasa a III-a, când m-ați certat la careu în fața pionierilor că eu, ca responsabil cu „programul de activități”, în loc să fiu creativă să fac unul frumos pentru clasa mea, l-am „copiat” pe cel muncit de clasa dumneavoastră și lipit pe perete. Era scris cu carioci, în toate culorile și am făcut la fel, dacă așa mi-a zis doamna…
Dar peste toate… nu voi uita în veci subiectul la prima teză din clasa a V-a, cu afurisitul ăla de pui neascultător. Închid ochii și văd textul așezat în pagina de manual, un pic spre dreapta, cu „momentele subiectului” scrise frumos pe spațiul rămas în stânga. Sandi, să asculți pe mămica! „Demonstrați că Puiul de I.A.B.V. este o narațiune.” Și comentariile luuungi, ca pentru olimpiadă, și puiul ăsta care parcă era obsesia tuturor. Unde te duceai, toți aveau ceva de împărțit cu el.
Culmea, la Puiul lui Brătescu-Voinești am ajuns iar. Mi-a zburat gândul la el, căci încă întorceam pe toată părțile (a nu știu câta oară, într-un grup de amici) problema repetenției la clasa I. Am citit și auzit o mulțime de păreri. Toți ajung la cum se simte copilul, că se atașează de colectiv, că nu îl încurajezi să continue și că abandonează școala…
Și m-am gândit la Pui. Habar n-aveam că prepelița noastră de fapt era una de secol XXI. Dacă mă uit bine la ea, ce a făcut? Copilul avea „dificultăți de învățare”. Nu numai că le avea… dar să recunoaștem, nu ar fi recuperat în veci pentru a fi în linie cu ceilalți din „clasă”. Dar… a stat în colectiv. Nu l-a exclus, nu? Și ce bine se simțea el când ceilalți zburau… era în „extaz”, avea de fericire ochii în lacrimi. Dar las’ că noaptea se cuibărea și el lângă mama. Perfect, nimic nu se schimbă, uite ce bine îi e. A stat prepelița să zboare cu el în spate? I-a lăsat pe ceilalți să aștepte cu lecțiile, ca să îi dedice neascultătorului tot timpul de care avea el nevoie ca să-l recupereze? Da’ de unde, și-a văzut de ale ei. A lucrat cu cei ce puteau, că așa avea ea pregătire, nu avea și psihopedagogie specială pe diplomă.
Și uite că a stat puiul cu „clasa” până la absolvire. Și la final, gata cu integrarea, ceilalți au mers mai departe, el a rămas… nemișcat.
Și o premiem pe prepeliță? De ce nu, doar i-a satisfăcut nevoile. I-a dat de mâncare, i-a oferit aripa ei, tot ce putea folosi puiul din ce avea ea disponibil. Dar dacă putea face mai mult…? După mine, prepelița asta a ales cea mai crudă variantă posibilă. I-a dat speranțe, l-a lăsat să se agațe de iluzia că e la fel cu ceilalți. „Nu mă lăsați!”, la final, îți frânge inima! Dacă prepelița ar fi fost un om și puiul un cal, după acea alică rătăcită, puiul ar fi fost eutanasiat pe loc, nu lăsat să moară singur ceva mai târziu. Păcat că n-a avut măcar noroc de vreo vulpe care să-i scurteze agonia.
Puiul ar fi trebuit să primească o educație potrivită situației sale. Dar prepelița nu știa nici să construiască vizuină rezistentă la frig, nici să depoziteze provizii pentru o iarnă întreagă… poate că un alt profesor era mai potrivit! Unul cu experiență pentru tipul acesta de nevoi.
Dacă prepelița ar fi fost mai deschisă la minte, și-ar fi dus puiul la un centru de recuperare a animalelor sălbatice. Poate îl operau la timp, sau măcar îl țineau peste iarnă. Nu l-ar fi ținut afară, cu același tratament aplicat puilor „normali”. Dar prepelița nu era nici dusă la școală, nici consiliată, nici nu citea pe net. A făcut ce i s-a părut ei mai bine. La final, soluția a fost aceeași, de excludere.
Să nu uităm că drumul spre iad e pavat cu intenții bune…
Am descoperit în bibliotecă, la mutarea de toamnă, manualul meu…
