Cum ridici moralul unui copil

De ceva vreme încoace, mai exact de când Andrei are o doamnă nouă la şcoală, joia seara ducem o adevărată luptă. Nu vrea şi pace vinerea la şcoală. Am tot încercat să aflu care e de fapt problema, pentru că nu-mi place la abilităţi nu funcţionează, mai ales că de cinci ani de când lucrez cu el acasă ştiu prea bine ce poate.

Aşa am aflat cu tristeţe că la ei în clasă toţi sunt proşti. Că singura talentată şi capabilă la abilităţi e X, că numai X poate să facă ce le cere doamna, că el nu e în stare de nimic. Îmi cunosc copilul, şi ştiu că nu e genul care să suporte înfrângeri înlănţuite, el îşi ia jucăriile şi pleacă, şi te lasă să vorbeşti cu pereţii. Dar… nu putem lipsi vinerea de la şcoală, şi în niciun caz în fiecare vineri. Am analizat amândoi situaţia.

1. Să vin eu să vorbesc cu doamna… Sincer, nici când eram eu la catedră nu mă omoram după genul asta de părinţi războinici care le ştiu mai bine pe toate. Omul de la catedră are nevoie de credit. Da, sunt unii care l-au pierdut, prin propriile puteri (sau prin propriile lipsuri), dar în niciun caz nu trebuie, ca părinte, să te duci la şcoală, şi, de faţă cu copilul, să te iei de „doamna”… există pentru aceasta orele de consultaţii, telefoane, director dacă problema este mai gravă. Dar de faţă cu copilul, autoritatea este la catedră. Dacă el învaţă că mamă-sa e mai tare şi omul de la catedră preş de şters picioarele, te mai întrebi atunci de ce sfidează cadrele didactice? De ce nu se pot înţelege cu el? Din vina noastră… a părinţilor. Pentru că de faţă cu ei, în public sau în privat, asta gândim şi asta spunem: la catedră stă un nimeni, şi trebuie tratat ca atare.

2. Să acceptăm situaţia aşa cum e. Am încercat varianta. Îşi lua o carte de citit, se ascundea în colţul lui, dar tot nu am rezolvat problema. Tot rănit venea acasă, pentru că se simţea nedreptăţit. Habar n-avem uneori, de la înălţimea catedrei, cât rău fac vorbele noastre. Generalizările mai ales. Da, doamna nu a terminat pedagogicul. Între meseria de psiholog şi cea de dascăl e o distanţă mare, după părerea mea, pe care numai talentul şi dăruirea o pot micşora. Dar acum stă la catedră. Iar ei au doar 10 ani… poate pe unii nu-i afectează. Poate că a fi prost e ceva cu care s-au obişnuit de-acasă. Dar al meu nu e. Oamenii pot fi buni, capabili, silitori, talentaţi… dar nu proşti. Iar el urăşte să fie prost.

3. Să găsim o soluţie. Adică să îi demonstrăm cumva doamnei că se înşeală. Dar pentru asta trebuie să aibă el încredere în forţele proprii, să îşi susţină ideea dacă crede în ea, să lupte pentru ea dacă o consideră corectă. Aseară, aceeaşi poveste. Azi urmau să-şi decoreze clasa. Doamna vrea decoraţiuni noi, că cele de anul trecut nu-i plac. De ce nu-i plac? Că sunt făcute cu doamna Gabi (învătătoarea lui dragă)? Tot noi le-am făcut, şi nouă ne plac! I-am răspuns că este decizia dânsei… şi dacă a hotărât că azi vor face decoraţiuni noi, va trebui să facă şi el. Orice aş face, o să zică iar că sunt prost! Am convenit cu el să ia trusa mea de quilling, tot este pregătită de la grădiniţă pentru iarnă, şi să lucreze. I-am arătat globurile de carton făcute cu copiii mei la clasă. Iar el şi quillingul sunt prieteni buni. L-am aşteptat după ore şi el întârzia… a apărut cu un zâmbet care trecea de urechi. Mami, m-a mai ţinut doamna să-i mai fac nişte modele! I-am făcut vâsc, flori, şi tot mai voia. Si colegii mă întrebau dacă nu am un ac în plus! Toţi voiau să încerce!

Azi e vineri. Iar eu mă bucur că mi-am stăpânit impulsul de a urca la etajul doi, la şcoală… Oricât ne-am dori o şcoală perfectă pentru copil, profesori fără vocaţie, oameni pentru care catedra este doar un loc unde să citeşti ziarul, pe aceştia îi va întâlni tot timpul. Iar eu sper să înveţe să-i înfrunte singur, şi să-şi câştige respectul lor prin merit şi prin muncă.

Săptămâna viitoare e iar vineri…

glob-quilling-vasc