Aşa cum spuneam ceva mai devreme, mă delectez cu creaţiile Irisucăi de peste an. Îmi plac, şi nu ştiu dacă îmi plac atât creaţiile, cât pasiunea cu care ea vorbeşte acum despre fiecare în parte. În glasul ei e acea nostalgie despre grădiniţă, ca locul minunat în care se duce cu plăcere.
Am avut emoţii mari în prima zi de grădiniţă. A mers la creşă de la un an şi două luni. A împlinit 3 ani în noiembrie, şi am decis ca din ianuarie să ne mutăm la grădi. După ce Moş Crăciun ne-a vizitat la creşă, iar Irisuca s-a comportat minunat (şi nu laud puiul de bufniţa, ci o bucăţică de 3 ani care l-a privit în ochi de la jumătate de metru şi i-a gângurit 4 versuri) – urma prima zi de grădiniţa, în ianuarie. Era foarte ataşată de doamnele asistente, mă aşteptam la orice, inclusiv la plânsete că vrea înapoi.
Dar… a păşit cu încredere, ne-am pupat (asta e, am o copilă pupăcioasă rrrău) şi ne-am întâlnit seara. Era încântată, nu a plâns deloc, şi voia şi a doua zi. Şi de atunci, mereu… Domnişoara educatoare e alături de noi de la grupa mică, şi cu puţin noroc, vom termina împreună grădiniţa. De ce o spun? Pentru că se întâmplă foarte rar, şi puţini sunt cei norocoşi care au aceaşi educatoare doi ani la rând, ca să nu spun patru…
Irisuca vorbeşte întotdeauna cu drag despre "copiii ei", şi despre jocurile lor împreună. Printre minunăţiile realizate la grădiniţă este şi acest portret. Iniţial am crezut că e autoportret. Dar nuuu, este fratele meu!! Pfiii, să nu-mi recunosc odrasla! Când am cerut detalii despre elemente, s-a răzgândit, este autoportret. Sus, galben, e un soare. Chestia roşie aş fi jurat că e o pălăriuţă de soare, dar m-am înşelat, este cordeluţa ei cea roşie (pe care nu o mai are…). De-o parte şi de cealaltă, maronii, sunt codiţele. Ochii sunt negri pentru că nu avea maro. Negru înseamnă tot căprui! La gât sunt înghesuite nişte mărgele…
Din tablou lipsesc eu… mama… de mine nu a mai avut timp.