Când greva încetează, începe greva în tăcere

Nu se îmbată nimeni cu apă rece, greva aceasta nu va avea, în nicio formă, succesul pe care îl speram la începutul lunii mai când semnam tabelele de participare. Era acel optimism al muribundului că are o șansă mică, mică de tot, să își vadă visul transformat în realitate.

Ca în orice negociere, începi cerând mult și rămâi pe poziții, cedând ușor, până când părțile ajung la echilibru. Nu vei obține cât ai cerut, dar ceilalți vor ceda mai mult decât au vrut. Asta înseamnă negociere. Întâlnirea e pe la jumătate, astfel încât părțile să fie mulțumite. În niciun caz lucrurile nu vor evolua normal după conflict dacă una din părți iese umilită și îngenuncheată, plină de frustrări.

Greva aceasta a fost și este un duș rece.

Fiecare zi, fiecare „vedetă“ care se mai trezește vorbind, părinți de la clasă sau din online, nu fac decât să ne umilească cu fiecare ocazie. Paharul acela al răbdării se umple încet și sigur. Mi-am dat seama că am ajuns la nivelul critic în momentul în care m-am izbit întâmplător de un chestionar ce aborda și starea de bine a profesorului la școală și nevoile acestuia pentru ca la catedră să se simtă împlinit și să lucreze la potențial maxim.

Serios?! Care stare de bine când ți se spune „marș“ de parcă ești animal? Când ești tratat ca sclav pe plantație? La ultimul protest, când am trecut de Cercul Militar pe Victoriei, era un individ la balcon (mi-e greu să folosesc un alt substantiv) care ne striga „La muncă, leneșilor“ și altele asemenea, însoțite de semne obscene. Tineri ne aplaudau de pe margine, adulți ne priveau cu dezgust.

Nu e ușor de loc să mărșăluiești. Auzi multe. Ți-e foame, fă, de ce țipi? Doare. Și în fiecare clipă îți dai reset și spui că e peste demnitatea ta să răspunzi. Acolo nu ești un simplu cetățean la un protest, ești profesor și ai alt cod de comportament.

Mi-era dor de Piața Victoriei

Deja a treia oară în piață ca profesor, dar a-nu-știu-câta oară ca protestatar. Unora le e frică. Dacă intră jandarmii peste noi? Nu intră, nu au nici măcar bastoanele… întotdeauna au informații dacă protestul riscă să degenereze. Dacă îi vezi în echipamentul de luptă, ai grijă. Dar acum erau ca la plimbare. Și profesorii știu să meargă frumos în coloană, nu forțează gardurile, nu rup linia să blocheze toată strada.

Probabil se simt ca și cum duc copiii la grădiniță, pentru că, în naivitatea noastră, și scandările sunt soft. Întotdeauna la proteste mulțimea se sincroniza atunci când scandai din suflet ce aveai de zis. Acum suntem atât de candide: majoritatea suntem femei. Pe noi copiii ne strigă „Doamna“, nu ne putem comporta altfel. Puțini bărbați printre noi și nu au deloc aspect fioros. Cum să ne ia în seamă?

Mi-era dor să spun că m-am săturat.

Dar nu mi-era dor să fiu umilită, din nou. Noaptea, ca hoții. Se pare că doar asta știu să facă „aleșii“ noștri. Doar că de data aceasta a fost o lovitură sub centură. Au modificat pe ascuns legea dialogului social, pe care abia o scoseseră de jumătate de an. Doar că atunci nu au fost destul de clari, le-a scăpat o portiță. Acum au pus zăvorul. Dreptul constituțional la grevă e luat în bătaie de joc. Cum să faci cerere ca să intri în grevă?! Oare DEX n-au, să vadă ce înseamnă cuvântul?!

Și cine sunt primii care au de suferit? Exact cei care au toate motivele să protesteze! Debutanții, cu salariul mizerabil, invers proporțional cu pretențiile pe care le avem de la ei. Nu-i ajutăm, nu-i susținem, îi privim de sus, dar fără ei, corpul profesoral îmbătrânește. Greva le anulează vechimea, nu se pot înscrie la definitivat. Oare realizează ministrul învățământului că își dă cu stângul în dreptul? Și pe cei care totuși au venit în sistem îi descurajăm și îi împiedicăm să își dea examenele și să rămână!

Apoi sunt afectați tinerii, cei înscriși la gradul II, I, care vor să se perfecționeze. Și lor le luăm un an din viață. Ce atâta grabă să devină mai buni, pentru elevii lor?!

Poate e ultima grevă adevărată care se face la noi. Poate e ultima lecție de democrație pe care le-o dăm copiilor noștri, înainte de a ni se închide gura. De aceea trebuie făcută ca la carte. Până la final.

Și totuși, dacă strigătul nostru de disperare devine mut,

rămâne greva mută. Greva în tăcere, de la catedră. Dacă ai nevoie, fă-ți un selfie la protest, terminat de arșița verii ce bate la ușă, însetat și cu gâtul uscat de la scandări, pune-l wallpaper pe telefon, „Azi nu te lăsa umilit!“, ca să ții minte în fiecare zi de școală ce va urma.

E important să refuzi să mai duci în spate acest sistem. Închide ochii, strânge-i bine, blochează ce simți și lasă totul să se prăbușească în jur. Dacă e să renască, vei fi acolo să o iei de la capăt. Grevă în tăcere înseamnă să ne limităm strict la fișa postului și resursele disponibile la școală.

Cea mai grea decizie este aceea de a nu mai investi niciun leu muncit de tine în activitatea la clasă. Vara va trece repede și o să văd Facebookul invadat de fotografii cu băncuțele pline din prima zi de școală. Da, nimic nu se compară cu luminițele din ochii copiilor care intră într-o clasă veselă, decorată, cu cadouri pe bănci. Dar școala, primăria, guvernul, nu oferă așa ceva! Și când îți va trece prin cap să cumperi, nu-ți mai spune că cei mici n-au nicio vină. Nici tu nu ai, și la tine nu se gândește nimeni!

Pentru că în ochii părinților nu va conta!

Tu ai cheltuit bani pe cartoane, ai făcut origami, ai asamblat floricele cu bomboane și ei nu văd. Acei 3-5-7-10 lei pentru fiecare copil din clasă pe care i-ai luat de la gura copilului tău nu sunt apreciați, sacrificiul tău nu contează!

Vrei planșe pe pereți? Are școala imprimantă? Fă-le. Nu? Nu fi fraier să dai sute de lei din salariul tău ca pereții să nu fie goi.

Există soluții. Putem face ceea ce știm mai bine, că suntem antrenați: hârtii! Liste cu necesar, materiale didactice, consumabile. Cu număr de înregistrare și date apoi în copie părinților. Să meargă ei la primărie să le obțină, pentru că nu e treaba mea ca profesor să fac asta! Nu e treaba mea să mă iau la trântă cu primarul că sala nu e zugrăvită, că nu am markere la tablă și pereții sunt goi.

Mai apoi,

Ia atitudine și nu te lăsa călcat în picioare. Fă reguli și ține-te de ele! Începe cu telefonul personal, pentru care plătești tu abonament sau cartelă, nu școala, nu primăria. Și chiar dacă ar fi telefon de serviciu, nu ești serviciu permanent de urgență, dacă nu există bun simț, pune limite. Nimeni nu are dreptul să te sune când vrea, în orice problemă și să te reclame că nu-i răspunzi! Nu ești la dispoziția părinților decât în orele de consiliere. Pentru orice problemă, avem acum mai toți un mail oficial, cu adresa școlii. Să învețe să scrie. Poate le e util. Și, dacă ești simpatic, trimite-le odată cu răspunsul și corecturile, poate mai învață ceva!

Încetează să le mai dai ocazia să te acuze. Fără flori, fără cadouri. Da, e greu să refuzi un buchet, dar cu cât e mai mare, mai plin, cu atât să te gândești că te vorbește mai mult pe la spate că „ești greu de mulțumit“. Nu o să te îmbogățești cu câteva atenții de 8 Martie și merită să mergi cu fruntea sus. Demnitatea trebuie să ne-o recâștigăm singuri, pas cu pas.

Nu lucra la școală decât cu ce ți se oferă.

Dacă laptopul tău personal se duce pe copcă, nu ți-l înlocuiește nimeni. Dacă școala e din secolul al XV-lea, lucrează ca atunci. Pentru metode moderne, ai nevoie de materiale: coli de flipchart, markere colorate, post-it-uri, lipiciuri și câte și mai câte. Unele și le pot aduce elevii… altele… Totul costă, dar nu trebuie să te coste pe tine, profesorul. Salariul tău e pentru tine și familia ta!

Angajatul de la primărie nu vine cu pixurile de-acasă, asta să ții minte! Iar părintele este dator să îi cumpere copilului cele necesare pentru școală. Nu e problema ta de unde și de ce nu poate. Dacă copilul nu are ce-i trebuie, se numește neglijență, iar dacă îți pasă, ajungi să faci, din nou, hârtii. Există instituții ale statului care cu asta ar trebui să se ocupe, cu copiii neglijați și abandonați în familie. Și știm să facem hârtii, nu-i așa?

În final, fă-ți datoria.

Dar nu uita că ești om. Așa cum lași la ușa clasei problemele de acasă și zâmbești, așa lasă la ușa casei problemele școlii. Ai o viață dincolo de catedră, starea ta de bine e condiționată întâi de fericirea celor dragi. Copiii profesorilor nu vin după vacanțe lăudându-se cu excursii în ținuturi exotice, nu umblă îmbrăcați după ultima modă și nu scot din geantă ultimele gadgeturi. Pentru a nu-i umili și pe ei, așa cum ești tu umilit zi de zi, trebuie să pui limite și să îți ceri drepturile.

Cu siguranță că n-am surprins tot. Însă sistemul acesta muribund nu se va schimba decât după ce i se va pronunța decesul. Încetează să-l mai resuscitezi pe banii tăi, zi de zi. Pragmatismul trebuie să treacă, măcar acum, înaintea vocației.

clepsidra programabila

Clepsidra programabilă – unealtă pentru profesori

Se spune că în spatele oricărui bărbat de succes e o femeie puternică. Dacă ne gândim la educatoare și învățătoare, în spatele unei activități la clasă e mereu o familie întreagă dispusă la a improviza o șezătoare în care să se pregătească plicuri cu materiale, să se coloreze jetoane (mai puțin de când au devenit mai accesibile imprimantele color) sau să decupeze la nevoie tot felul de forme. Cam la fel m-am ales și eu cu clepsidra programabilă.

Mă plângeam într-o seară de unul din puștii cu care lucrez, clasa întâi, că nu are răbdare deloc și tot timpul, dar tot timpul!, mă întreabă cât e ceasul. Nu că știe ceasul, dar percepe timpul. Rezolvasem parțial problema desenându-i un cerc (împărțit în șase) și la fiecare sfert de oră coloram o parte. Dar el avea o treabă, să verifice dacă nu uit să colorez, tot din 5 în 5 minute…

Spuneam că mi-aș dori o clepsidră, dar când am văzut cât costă una cu un timp atât de îndelungat de scurgere, mi-a cam trecut entuziasmul și am zis pas.

Merge și cercul, mai crește copilul, se potolește…

Eu am lăsat-o baltă cu ideea clepsidrei. M-am gândit că poate până la urmă ne vor aduce calculatoare la școală, cum a promis primăria prin nu-știu-ce-proiect în toamnă, că voi putea să îmi iau acasă calculatorul pe care l-am dus acolo să-mi desfășor lecțiile și o să am la atelier cum să deschid pe net cronometrul pe care îl folosesc la clasă pentru timpul de lucru.

Dar, până la urmă, la ce e bun un bărbat în casă, dacă nu să îndeplinească acele dorințe ascunse, nu?

Mă trezesc că mă cheamă într-o seară la bucătărie să văd pe masă un ghem mare de fire și două ecrane mititele… Recunosc că mi-am zis ceva ce merita un BIP, gândindu-mă ce trăsnaie mai urmează să instaleze prin casă. Ce să vezi? Mândru ca găina babei care ouase o mărgică îmi arată isprava și îmi cere să-mi imaginez cum vor alcătui ele o clepsidră. Și urmează demonstrația, cum curg biluțele… cum se programează câte minute, câte ore vrei să curgă.

Am rămas ca la dentist. Cred că e printre puținele cadouri „de milioane” pe care le-am primit în viața mea.

A urmat apoi proiectul cutiei, designul clepsidrei (cel puțin aici am ales cum vreau să arate) și asamblarea finală. Încă nu m-am hotărât cu ce să o decorez pe margine, cred că tehnica șervețelului, mai studiez problema, nu e grabă.

Însă azi am testat clepsidra.

Abia îl așteptam pe P.

Îmi desenezi și azi cercul ăla?
NU. Azi am altă surpriză pentru tine…

Și i-am pornit clepsidra, i-am explicat că se termină întâlnirea noastră când toate biluțele roșii de sus au ajuns jos. S-a apucat de treabă și a explodat când a văzut cu coada ochiului cum pică prima. Succesul a fost deplin. Cel puțin nu a mai întrebat „cât mai e”, doar s-a asigurat de vreo două-trei ori că „sigur funcționează bine”.

Nu știa că la final va avea și sonor, a fost în extaz. Mă rog, eu mai puțin, că mai aveam un pic de tot de lucru și a fost tare greu să îl conving să terminăm. Da, știu, ca profesorii aceia care iau două minute din pauză după ce se sună…

Cristina, dacă aveam asta la școală, când se auzea soneria aia, aruncam și cărți, și tot! Fugeam în pauză și nu mă mai prindeai….

Mda, frumos, nu? Ce să zic…

La final, câteva informații despre cum funcționează clepsidra mea: poți programa câte minute și câte ore să „curgă”. În funcție de intervalul stabilit, o biluță cade la secundă sau la câteva minute. O poți întoarce, bilele se mișcă ca și cum ar fi lichid. Am ezitat mult timp să îmi cumpăr un set de clepsidre, însă acum nici că îmi mai trebuie. Funcționează cu un acumulator, pe care îl încarc cu cablul de la telefon. Are senzor de mișcare, difuzor, buton pentru programare și pentru pornire.

Mă gândesc când să o iau la școală, ai mei ar fi clar în stare să nu mai lucreze la teste și să stea cu ochii pe ea! Însă tot le-o duc și lor, sigur o să le placă!

Azi, despre „doamna“…

Se apropie cu pași repezi sfârșitul de an școlar. E prima dată când îmi este extrem de greu să trag linie și să adun, mi-e teamă că acolo unde dă cu minus e prea cu minus, și unde e cu plus, prea pare mult plus, risc să mă las iluzionată. Îmi este greu să rămân și cu picioarele pe pământ și să nu exagerez, nici într-o direcție, dar nici în cealaltă. Încerc, și nu e ușor, să urmez sfaturile prietenilor și să rămân optimistă, să văd partea plină a paharului, chiar dacă e fracție subunitară. Perioada aceasta a fost un fel de rollercoaster și pentru mine suișurile și coborâșurile acestea vertiginoase pe interval scurt mă obosesc îngrozitor.

Vine vacanța și nu știu ce planuri să îmi fac pentru la vară. Am așa o vagă impresie că iar voi sta cu carnețelul după mine să notez ideile care vin când nu te-aștepți, cum să mai rezolvi ici-colo ce părea la început fără soluție. Problema e complicată: parcă te lupți cu balaurii din poveste, tai un cap și cresc trei la loc. Întrebările sunt mai multe ca niciodată. Vom continua online? Vom începe câteva luni, mutăm apoi online? Lucrăm pe grupe? Dacă cu copiii mai mari mai ai o șansă să o scoți la capăt, cu ceilalți… cei mici… nu am nici cea mai mică idee! Până acum singura soluție să îi învăț la clasa întâi scrierea online să e avem mâini robotice conectate la pc, să pot să le „țin“ mâna, plus o cameră mobilă, să văd cum ține stiloul. Și dacă nu mai facem scriere la clasa întâi, căci nu se poate online, ce facem?? Când o învățăm? Ce fac cu ei online…?

Murphy spunea că nu merită să-ți bați capul cu ce nu se rezolvă de la sine. Așa că încerc să apăs pe Stop și să mă gândesc la altele… scenariul clasic, în care ne întâlnim frumos la școală, dar un pic îmbunătățit, căci vom avea platforma școlii și un mod de interacțiune mai civilizat. Abia aștept! Am multe motive. Așa mă pot concentra pe partea de management al clasei, mai exact la capitolul „ce e și mai ales ce nu e doamna“. 

Indiferent că e vorba de grădiniță sau de școală primară, doamna  este profesor/institutor, nu este în niciun caz secretară sau îngrijitoare, așa că nu îi pui pamperșii în brațe și nici nu o întrebi dacă a mâncat elevul în pauză ori dacă s-a descurcat la toaletă în cele 10 minute disponibile, ori poate să îi ceri să-ți reamintească de o întâlnire fixată. Pentru că… nu e treaba ei.

La școală copilul trebuie să aibă deja autonomie și să se descurce în situațiile normale. Trebuie să poată deșuruba un capac la sticlă (deși sunt și unii care le strâng „să nu curgă în ghiozdan“ de nici doamna nu le poate desface), să încheie un nasture sau să lege un șiret. Și dacă i-ai cumpărat trening, asigură-te că știe să închidă fermoarul. Dacă nu știe să rupă un ambalaj, taie-l cu foarfeca, nu-i trânti chipsurile în ghiozdan și când trage vârtos de pungă să le verse pe toate pe jos. Ca să nu mai zic că nu e cazul să-i dai chipsuri când ne chinuim la școală să îi învățăm să mănâce sănătos.

Nu e cazul să ai pretenția să fie a doua mamă, căci fiecare copil are nevoie de una singură, cea de acasă. Doamna trebuie să rămână doamna, obiectivă și corectă de fiecare dată față de toți. Da, se atașează de ei, nu știu pe nimeni care să nu spună „copiii mei“ celor de la clasă și de multe ori apar gelozii acasă. În carantina aceasta, la cât am avut de lucru, mi-au retezat-o ai mei de câteva ori că de „cei“ de la școală îmi pasă mai mult! Și totuși, mi-e dor de ei, îmi sunt dragi, abia aștept să am voie să-i smotocesc și să facem o grămadă mare de îmbrățișat în grup!

La școală avem ghiozdan

Rolul doamnei la școală este să pună copilul în situația de a deveni responsabil. Știți cum pisica își învață puii la litieră, cam așa și cu părinții. Își învați copiii ceea ce ei știu. Dacă copilul nu salută, nu te aștepta să te salute părintele. Dacă părintele nu e responsabil, de unde să învețe copilul să fie punctual și să nu își uite cele necesare?

Prima ocazie pe care o văd este făcutul ghiozdanului (combinat, dacă vreți cu transportarea acestuia la școală). Dacă nu le-aș fi trăit, aș zice că sunt basme, dar „mi s-a atras atenția“ că nu e vina copilului că nu a tras linia folosind rigla la evaluare, ci a mea, că nu am căutat în ghiozdan să i-o scot! (La 10 ani.)

Nu-mi amintesc să-mi fi făcut mama ghiozdanul, dar nici eu nu l-am făcut copiilor mei. Și acum, când pleacă în excursii, își pregătesc singuri. Când și-a bătut joc de „atribuție“, s-a trezit că plouă și e frig și nu are decât tricouri și pantaloni scurți, așa că s-a îmbrăcat cu trening de fată ca să nu dârdâie. Trist, nasol, dar data viitoare a avut ce trebuie. Poate că nu citim suficient de des poezia cu Zdreanță și nu vrem să înțelegem că, dacă nu îi scoatem din zona de confort, chiar și cu lecții mai dure, nu merge.

Să vedem: care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla dacă nu își ia ce trebuie la școală? Doamna se supără, dar vă garantez că, dacă vorbiți cu ea înainte și îi spuneți ce vreți să faceți, va fi de acord. N-ai caietul? Scrii pe foaie, dar mâine vii cu totul transcris pe caiet. N-ai cartea? A doua zi e ascultat fix din ce alții au avut voie să-și noteze și el nu. Este normal să îl asiști, la început, până înțelege ce e orarul, ce are nevoie la fiecare obiect. Însă… el nu se duce la școală să caște gura, trebuie să fie atent la ce se întâmplă și ce se cere.

Am făcut un experiment cu seria din anul acesta, le-am cerut să aducă a doua zi ceva. Apoi ne-am gândit împreună cum să facem să ținem minte. Ne-am făcut un x pe mână. Ai grijă, când te duci acasă și te speli pe mâini, te chinui să cureți semnul… să-ți amintești să-i spui mamei ce să-ți dea! A doua zi am avut un sfert din obiectele necesare. Oricum eu eram pregătită cu toate (optimist!), alții au spus că au comunicat, dar mama a uitat – însă nici ei n-au mai întrebat-o, restul au uitat complet de semn și de ce semnifica. Însă nu era grija mamei să țină minte, ea are destule pe cap, tot ei sunt datori să fie responsabili și să îi reamintească. Poveste lungă, însă când am mai avut situații de acest gen și au uitat (nu doar ei, ci și părinții), au stat și s-au uitat la ceilalți cum lucrează.

Ce teme avem?

Temele sunt o poveste lungă și tristă. Sunt sigură că, de la prima temă dată, fiecare profesor stabilește cu copiii un sistem de notare a acesteia. Fie că faci pe carte/caiet un semn, dacă sunt ale tale, fie că scrii într-un carnețel, pe caiet sau la sfârșitul caietului, în mod sigur tema se notează. Doar că unii… au altă treabă în acel moment cheie. Seria trecută îmi spuneau fetele că pe grupul lor e mereu unul dintre colegi care cere tema și că nu mai vrea nimeni să i-o dea. El se joacă toată ora, nu e atent, nu își notează, și apoi îi stresează pe ei?! Ultima nebunie la modă este să dai temele pe grupul de părinți. Nici nu recuperează bine fiecare copilul de la școală, că sigur se găsește o mămică preocupată să întrebe ce teme avem azi. Și răspunsuri așteaptă de la părinții copiilor atenți și silitori, care sunt conștiincioși și pot da corect tema. Dar de ce sunt ei mai speciali și sacrificați spre binele tuturor? Ia să vedem ce se întâmplă dacă nimeni nu mai dă tema! Este datoria elevului să știe ce sarcini are de rezolvat…

Paranteză: nu se includ aici cazurile medicale și cele justificate de absență (nu cele din seria a plouat, a fost frig, acum a luat mama bilete la mare), când rogi colegul de bancă sau un altul cu care te înțelegi să îți fotocopieze fișele sau să îți dea și ție ce s-a lucrat la școală, să recuperezi. De-asta e bine să ai măcar un prieten adevărat în clasă, nu să faci pe deșteptul să enervezi pe toată lumea, că nu se știe când ai nevoie de ajutor…

A doua situație e aceea în care ești nemulțumit că nimeni nu îți satisface cererea și o suni pe doamna. Nu-i așa? Ea trebuie să știe cel mai bine ce teme sunt de făcut! Îi dai mesaj, o buzzui pe whatsapp, insiști, că doar nu îl lași pe Goe să se ducă cu tema nefăcută, nu? Tu ești părinte responsabil, ce naiba! Doar că nu ești capabil să îți înveți și copilul la fel! Mă bucur că am făcut regulă clară cu „nu mă suni“ (nu merge, stați liniștiți – dar nici eu nu răspund), dai sms, dacă eu consider că mă privește problema, îți răspund, dacă nu – nu. Îmi repet mereu acea strategie de rezolvare a problemelor: definește problema, a cui e? Dacă nu e a ta, să și-o rezolve. Mi-e teamă că nebunia aceasta cu online-ul, cu menținerea claselor virtuale în paralel, ascunde multe capcane, și cea a temelor pândește după colț. Dacă tu ai dat tema în clasă, le-ai explicat-o, le-ai cerut să o noteze, atunci consider misiunea încheiată și orice dialog ulterior pe acest subiect nu face decât să afecteze dezvoltarea autonomiei la copil. Îți dai cu stângul în dreptul, mai pe românește.

A treia situație e aceea în care doamna e o drăguță (eu nu sunt, recunosc) și dă mură-n gură, din proprie inițiativă, temele pe grup. Să zicem că cine știe ce s-a întâmplat și n-ai apucat să dai tema și e vital ca până a doua zi ei să rezolve acea sarcină. Însă tema… se explică în clasă. Nu dai exercițiul 3 și 5 de la 42, rezervi două minute să le citești și să vezi ce e cu ele, preferabil să semene cu ce ai lucrat în clasă, dacă nu și să fie mai ușoare. Dar de ce ai da tu zi de zi temele pe grupul de părinți?! Ok, le comunici când ai nevoie de ceva anume și ți-e teamă că nu au înțeles copiii despre ce material e vorba. Dar în rest?!

Sunt temele vitale sau nu?

Sunt discuții interminabile despre cât de benefice sunt temele pentru acasă și, dacă sunt, cât ar trebui să dureze. La fel de lungi sunt acuzele că temele distrug relația dintre părinte și copil, care se tensionează pe un tărâm pe care cei doi nu prea au ce căuta împreună. Responsabilul cu „făcutul temelor“ este copilul. Dar dacă l-ai crescut împins de la spate în orice situație și el nu are nicio îndatorire, miracolul temelor nu va avea loc și coșmarul vieții tale de părinte de școlar e pe cale să înceapă.

Totuși, consider că greșeala aparține tot profesorilor, pentru că încalcă regulile. De ce evaluezi temele? De ce le dai atâta importanță de parcă toată activitatea se învârte în jurul lor? Lucrează în clasă, temele nu sunt obligatorii, sunt pentru cine realizează importanța lor. Există un procent infim de copii care nu au nevoie de acest exercițiu suplimentar, însă rolul tău e să îi faci să conștientizeze că e în beneficiul lor să lucreze singuri și să nu trișeze – adică să îi scrie părintele tema, să fie „bine“. Și dacă știi că copilul merge la after, verifică atent dacă nu cumva i se scrie rezolvarea pe tablă și el o transcrie în caiet, fără să știe despre ce e vorba, dar are tema „făcută“, căci în cazul acesta părintele plătește cai verzi pe pereți și ești singurul capabil să îi sesizeze situația.

De ce trebuie să fie tema făcută fără nicio greșeală?! Personal nu am nicio satisfacție când văd o temă impecabilă, pentru că nu pot să nu mă gândesc câte pagini au fost rupte, de câte ori a scris același lucru pe alt caiet până a trecut pe „curat“, unde a greșit și ce nu a înțeles de fapt, câte chinuri se ascund în acea perfecțiune sau… ce părinte responsabil a contribuit. Singurul moment în care chiar mă simt bine e când acest rezultat apare în clasă, la o evaluare, la muncă independentă, la o dictare. Atunci poți să te bucuri tu, ca profesor, că acel copil a reușit. În rest… numai de bine. Nu a făcut tema? Găsește soluții. Teste fulger din temă, întrebări rapide care îți arată clar dacă a muncit cu adevărat. Și sunt isteți foc, după ce se dau un pic cu capul de pragul de sus și realizează cum stă treaba, nu se vor mai fofila de la teme.

Ca să închei, ce e doamna?! E de toate, să fie acolo, că doar de-asta e plătită, nu? E om, are limite, are un nivel mai mic sau mai mare de toleranță, și cu siguranță îi datorezi respect. Nu este la dispoziția ta zi și noapte doar pentru că tu consideri că îți poate rezolva o problemă.

Și pentru că azi e 5 Iunie, La mulți ani! tuturor celor care dau în fiecare zi o părticică din suflet copiilor veniți la școală și dornici să învețe. La mulți ani educatorilor, învățătorilor, profesorilor, tuturor celor care nu renunță să încerce, zi de zi, să producă o schimbare. Așa înțeleg eu învățarea: tot ceea ce faci trebuie să creeze o cale! 

Provocare: cum arată catedra ta online?

La catedră. Online

Uite că în curând se împlinesc două săptămâni de stat la catedra online. Peste tot lumea se vaită că e greu în casă, că se plictisește. Sincer eu n-am apucat și probabil abia în vacanța de Paște o să apuc, cu puțin noroc, căci zilele se scurg mai repede ca niciodată, muncesc de-mi sar capacele de dimineață până noaptea târziu. Dacă nu învăț eu ceva nou, pregătesc lecțiile și activitățile ori mai dau o mână de ajutor prietenilor și familiei să se descurce la acest nou mod de școală. Ori, la nevoie, chiar mai explic noțiuni pe care netul nu le poate lămuri cum trebuie. Omul-orchestră, sau cetățeanul multilateral dezvoltat pe care îl visa Tovarășu’  acum niște decenii, este ceea ce am ajuns în ultimul timp.

Pregătirea materialelor

E de departe cronofagă. Șansa să găsești exact ceea ce cauți este destul de mică, asta dacă nu ești obișnuit să scanezi fișe sau să le iei de pe net de-a gata. Eu prefer să mi le fac singură, de obicei după scenariul pe care îl gândesc pentru lecție. E o muncă fantastică, dar – recunosc – îmi place. Plus că fișele sunt de multe ori pline cu lucruri de care nu am nevoie, cum ar fi liniaturi pentru scrierea literelor mici de tipar… sau semne grafice care nu au liniatura tip 1, ca să dau doar două exemple de ieri.

Cele „tipărite“ sunt cea mai mică problemă. Școlarul mic are nevoie să vadă și să atingă, așa că tutorialele video sunt, pentru ei, cea mai bună variantă de lucru, iar pentru profesor, criminală de-a dreptul. Cel mai simplu e să te filmezi și să trimiți filmul. Pare simplu, dar să te filmezi eficient e nevoie de două lucruri: camera să nu se miște/tremure și să se vadă bine. Te trezești așadar că ai nevoie de un aparat satisfăcător și de un mod de a-l fixa astfel încât să se și vadă ce faci și nici să nu îl atingi. Soluții… un cameraman și/sau un trepied. Dacă nu ai nici una, nici alta, trebuie să fii extrem de inventiv…

Zilele trecute primesc un telefon de la una din minunatele mele prietene. I-am spus mereu că e specială, chiar dacă ea consideră că nu, pentru că nu ezită să învețe lucruri noi și să iasă din zona de confort. Enorm de mulți îl iau pe „nu știu-nu pot” în brațe și nu fac nimic. Despre ce era vorba: Zi-mi cum filmezi tu de se vede așa, de deasupra. Și nu se mișcă imaginea. 

Filmez cu telefonul (n-am ajuns mai departe, financiar vorbind), dar e un Samsung Galaxy Note 4. Când am plâns plătind acum niște ani rate la el, mă alinam că este minunat pe post de cameră foto/video (aparatul meu Nikon a fost abandonat pentru pozele curente) și, în plus, are pen și îl pot folosi pe post de tabletă grafică. În felul acesta am supraviețuit o vară corectând pe fotografii temele copiilor, căci era păcat să nu dau feedback imediat celor câțiva care au ales să facă și altceva decât să se joace. 2-3 pagini la câteva zile au meritat efortul.

Telefonul îl sprijin pe trepiedul foto. Mi s-a mai întâmplat să îl dărâm, să o iau de la capăt, dar în timp m-am obișnuit să lucrez cu mâinile printre picioarele trepiedului. Momentul de filmat nu e ușor de găsit. Preferabil să fie soare – lumină albă, să nu am umbre pe birou, să am un decor care să avantajeze subiectul filmat.

Dar… ea nu avea trepied. I-am povestit atunci cum filmam la începuturi. Puneam noptiera sub uscătorul de rufe, camera sus, pe uscătorul închis (nu cădea, căci firele de sârmă treceau în două direcții perpendiculare) și filmam. Sau… puneam teancuri de cărți pe colțurile biroului, suspendam pe ele același uscător la ce distanță aveam nevoie și așezam camera deasupra. Multă muncă să amenajezi un „studio“ de film și de multe ori în spatele camerei e mai amuzant, de Stan și Bran! Dacă aveți și alte soluții practice, spuneți, poate ușurăm viața multora.

La final, ceea ce înregistrez trece la editare. De multe ori filmul iese foarte lung, însă nimeni nu prea are răbdare să vadă mișcările repetate, chiar dacă tu ai nevoie de ele. Cresc viteza de redare după ce las să se vadă despre ce este vorba. Oricum videoclipurile pe care le folosesc și în mod normal la clasă nu pot avea o lungime mai mare de 2-3 minute, căci se plictisesc. Însă în 2 minute le pot arăta tot proiectul, pentru realizarea căruia aș avea nevoie poate de 5 sau 10 minute! În plus, la clasă las filmul să ruleze pe tot parcursul orei, așa fiecare se poate uita unde a ajuns și ce mai are de făcut, mai ales când proiectul nu este foarte simplu.

Interacțiunea cu elevii

La clasă e simplu, căci doar ești tu acolo să explici sarcinile de lucru, să citești cerințele cu ei și să vezi dacă e clar scopul exercițiului. Însă de la distanță e greu, căci nu poți primi feedbackul dat imediat de mutrițele lor – au înțeles ori ba? Când copiii sunt mici și părintele trebuie să preia sarcinile, e și mai dificil, pentru că trebuie să îi explici omului clar și pas cu pas ce trebuie să facă. Toți au intenții bune, însă pentru cei mai mulți abordarea unei lecții este probă olimpică și un război continuu al nervilor. Însă ei, mai mult decât mine, înțeleg că tot efortul acesta e pentru copilul lor. Dacă tu nu vrei să faci, atunci cine? Cineva „plătit pentru asta“…?

Am activat G-Classroom și lucrurile s-au mai așezat. Știu că mai e mult până voi primi toate temele pe platformă, oamenii învață, se străduiesc, ca și mine. Au a doua variantă grupul de facebook, cu care sunt mai familiarizați. Fiecare provocare la care răspund mă încurajează că merită să mă zbat și să mă agit. De câte ori trag linie și fac bilanțul, îmi repet ce mi s-a spus în facultate: Înțelege că nu vei reuși cu toți. Trebuie să accepți asta. Și atunci, pentru cei care vor, mă străduiesc.

Însă am și eu piticii mei… De exemplu, nu mă omorî cu teme pe whatsapp. Dacă te-am rugat frumos, cât am putut eu de frumos, să nu îmi mai trimiți așa… Chiar nu se poate?! Nu mai suport aplicația aceasta, îmi vine să o dezinstalez, de sărbători toată lumea trimite poze cu flori și iconițe, acum circulă rugăciuni și primesc de țâș-pe mii de ori același comunicat dat la tv, de la toți din listă. Stau să șterg de pe telefon toate minunile, ca să am acces la cele importante: comunicate de la școală sau… ce să fac, temele copiilor mei.

Și o rugămite, MARE! Dacă vreți să schimbați viața pe whatsapp, nu mai mulțumiți de câte ori cineva face ceva. Ca profesor, 30 x mulțumesc e o prostie. Poate scrie doar primul părinte care vede: „Vă mulțumesc în numele tuturor!”, și e de ajuns. Învățați să folosiți aplicații pentru centralizarea opiniilor, Google Forms, de exemplu. Ieșiți din zona de confort și nu mai faceți lucrurile doar ca să fie făcute!

Ar mai fi multe de zis, dar prefer să formulez o concluzie. Ne vom întoarce la școală și, în timpul scurt pe care îl vom avea la dispoziție, va trebui să condensăm materia. Tot ce am făcut acum online vom relua. Școala online nu e obligatorie, nu se pun absențe și nu se dau note. Însă e un tren al vieții cu care ar fi bine să te plimbi. Când voi face o literă pe zi (și nu pe săptămână cum era normal), cei care au profitat de mâna întinsă acum nu vor avea probleme să se adapteze. Pentru ei va fi doar o recapitulare. Cei care aleg să nu se agite își vor da (sau poate nu) seama prea târziu.

Am în clasă copii ambițioși care pot foarte mult, vor mai mult. Copii care vor, dar nu pot atât cât și-ar dori. Și ultimii… înțelegeți voi. Pentru primele două categorii mă agit și îmi spun că răsplata e în cer sau în ceea ce aștept să retrăiesc: bucuria din ochii lor când ne revedem dimineața.

Nu uitați, #stămacasă!

Provocare: cum arată catedra ta online?

Provocare: Cum arată catedra ta online?

classroom

Metamorfoza unui profesor

Până acum o lună, oricine putea fi profesor, oricine putea da sfaturi, oricine putea să bage mâinile în buzunar până la cot și să-i arunce profesorului că „nu pare să știe prea multă carte”. Și… ne-a lovit pandemia. Ne-a luat pe nepregătite (dar deja pentru neprevăzut ne-au antrenat mult autoritățile) și ne-am trezit că am fi avut nevoie de toate acele competențe pe care le trâmbițăm de aproape un deceniu.

Cum ar fi fost dacă era deja formată competența digitală și cea de comunicare într-o limbă străină?
Nu-i așa că nu-ți mai prindeai urechile în fața calculatorului când te dai de ceasul morții să trimiți temele copiilor? Eeee, ce bine ar fi fost!

Ghinionul școlii de acasă e că profesorii (aceia câți au ales să își facă treaba în continuare) trebuie să delege atribuții. Și nu e că delegi supravegherea copiilor, nuuu, trebuie să delegi secvențe de lecție pentru care tu ți-ai tocit coatele vreo trei sau chiar cinci ani pe băncile facultății, dacă nu cumva ai și liceul pedagogic și se mai adaugă niște ani în plus. Dacă, să spunem, ți-a luat cinci ani să te transformi și să devii un om capabil (cel puțin teoretic) să îi învețe pe alții, acum trebuie – pocnind din degete – să îi înveți pe părinți cum să devină măcar asistenți la clasă. Peste noapte, trebuie să îi scoți din ou direct fluturi!

Am crezut că doar la noi e problema aceasta, căci na, sistemul educațional e pe butuci, toată lumea se pricepe din afara școlii și nimeni nu știe ce face. Dar am vorbit cu prieteni din afară, cu copii mici, la clasele primare. Ei mi-au spus că se confruntă fix cu aceleași probleme ca părinți, dar și profesorii lor se zbat la fel ca ai noștri, copleșiți de avalanșa de indicații pe care trebuie să le dea.

Vorbesc și cu prietenii din țară, care nu mai știu cum să umple timpul petrecut în casă. Care timp!? Căci, de o săptămână, n-am avut timp să deschid niciuna dintre cărțile de pe noptieră. Pregătirea lecțiilor durează de 10 ori mai mult. Nu numai că pregătesc materialul (ori îl creez, ori îl scanez, filmez, editez etc.), dar apoi trebuie să scriu pentru fiecare activitate, detaliat, pas cu pas, cum se desfășoară. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai dificil de lucrat. Și dacă să scrii proiecte de lecție era un coșmar, ceea ce facem acum este – în engleză sună mai bine – living hell.

Eram sigură că nu ne vom întoarce la școală, așa că am urmat un sfat practic. Uneori suntem prea săraci ca să ne permitem lucruri ieftine. Nu am vrut să improvizez în materie de lecții pe net și scurta experiență de a da de lucru pe grupul de facebook al clasei a fost exact imboldul necesar pentru a ieși din zona de confort și a face lucrurile cum trebuie. Știam de ceva ani de Google Classroom, mi-ar fi plăcut la nebunie să intrăm din prima așa, dar… cum să convingi oameni care nu știu/nu pot/nu vor/dați voi altă variantă să facă un efort să învețe lucruri noi de care nu consideră că au nevoie? Nu poți. Așa că am rămas la prima variantă decentă de comunicare. (Whatsapp e cea mai proastă, de departe!)

Totuși, nu am avut probleme cu a da/explica temele, însă când a venit vorba de feedback, de a contoriza cumva temele, de a întocmi un raport (eram sigură că ni se va cere și azi chiar am dat prima informare), deja am constatat că îmi lua extrem de mult timp să fac muncă de secretar. Așa că m-am apucat să setez consola de la google, G Suite for Education.

Google Classroom

Ca să fie clar, am experimentat de trei ori învățatul online ca participant la curs. Aveam idee cum e în banca virtuală, însă acum, când m-am ambiționat să stau și la o catedră online, m-am simțit ca atunci când cobori în beci și dai cu capul de grindă. Te ia cu amețeală rău de tot. Am văzut steluțe, am aplicat soluția fifty-fifty (alege ce-ți trebuie) și sună un prieten, căci am și eu limite, iar lucrurile au început să se miște. Am folosit domeniul web al site-ului, dar ideal ar fi ca școala, dacă are un domeniu propriu, să seteze consola pentru toți profesorii. Apoi sarcina ta de profesor virtual la clasă e ceva mai simplă. Poți activa o clasă și de pe contul personal, dar nu recomand, căci sunt limitate opțiunile de interacțiune.

Câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat „de trei zile-ncoace“:

  • Pot organiza clasa pe discipline (Topics, Subiecte) și la fiecare dintre acestea pot să adaug teme.
  • Lecțiile pot fi publicate imediat sau pot fi programate. Așa pot aranja frumos orarul pe o săptămână și sper ca săptămâna viitoare să îmi iasă mai bine.
  • Temele se predau de către elevi individual și un plus pe care nu l-am văzut inițial, sunt doar între mine și familie/copil, nu vede toată clasa ce face copilul tău. Pe grupul de facebook erau toate vizibile. Pe de-o parte regret, căci recomandările de lucru erau citite de toți cei care se poticneau în același loc, pe de alta, unii se simt mult mai confortabil în privat și au început să trimită temele.
  • Există mai multe tipuri de teme, în funcție de ce ai nevoie. Mâine încerc primul „test“ (de fapt o lecție sub formă de întrebări pentru copii), mai mult cu răspunsuri deschise decât cu puncte acordate. Cum de ceva ani mă joc cu Google Forms, nu mi se pare complicat. A fost nouă doar setarea pentru acordarea punctajului și introducerea răspunsurilor corecte, la care încă am de studiat.
  • Fișierele puse la dispoziție pot fi și linkuri, trimiteri pe youtube, dar poți crea și fișiere în Google Drive, iar elevii, la rândul lor, să cloneze și să rezolve provocarea.
  • Verificarea temelor mi s-a părut complicată, însă am descoperit că, dacă o fac direct de pe catalog, merge mult mai repede. Văd dacă cineva a urcat tema, o deschid, o verific, dau punctele (chiar dacă e clasa pregătitoare, dau un număr de puncte în funcție de dificultate) și văd apoi automat, centralizat, cine și cam cum stă cu lucrul.

classroom

Sunt prezenți online 17 din cei 20 de elevi.  

Celebrele „conferințe“

Da, normal că am încercat și întâlniri video, dar e halucinant și cumplit de obositor cu copii mici.

Părți bune:

  • Copiii au fost atât de emoționați prima dată când s-au revăzut că am stat jumătate de oră să ne salutăm și să ne facem cu mâna.
  • S-a lăsat cu lacrimi, cu declarații, au uitat ce voiau să spună…
  • Dacă proiectez ceva (share screen), văd toți foarte clar, nu ca ce se zărește cu proiectorul de la clasă.
  • Chiar aveau nevoie de aceste momente!

Părți mai puțin bune:

  • Este aproape imposibil să le explici cum e cu liniștea. Nu știu de ce mă agit atât, nu îmi ieșea nici la clasă, dar… cum zice fiimea, cine te oprește să le tai microfonul? Păcat că nu merge și la școală… Sunt însă optimistă, căci săptămâna viitoare trebuie să predau litere noi așa cum nu ne-a învățat nimeni niciodată! Dacă deja ați încercat, vă rog, orice sfat e binevenit!
  • Când manevrez o prezentare, pierd din vedere fețele lor. Aici cred că o rezolv, voi atașa laptopului încă un monitor. Pe unul rulez prezentarea, pe unul mă uit la conferință.
  • Toți vor să vorbească. Noroc cu memoria vocilor, îmi dau seama cine deschide gura și fără să văd.

Sugestii:

  • Am stabilit că ridicăm mâna. Data trecută am realizat că nu îi pot vedea pe toți, așa că azi le-am spus să scrie un V pe chat dacă vor să vorbească. Când ne-am luptat cu litera V și am căutat-o în jur, ei au descoperit că, atunci când ridică două degete se formează un V de la vreau (să) vorbesc. Rezultatul a fost bun, pentru că așa am avut o listă clară de luări de cuvânt. Probleme au avut cei care au intrat de pe telefon.
  • Pentru că m-am gândit totuși la o ordine, le-am pregătit propoziții scurte de citit care începeau cu numele lor. Îți vezi numele – e rândul tău să citești. A mers și nu prea, căci erau și absenți, am redistribuit rolurile. Dar e o idee, să pregătesc sarcinile de lucru și să scriu numele copilului.

Dincolo de toată această agitație, profesorii au ridicat mănușa provocării. S-au adaptat, citesc, participă la webinarii ajutătoare pe net. Inspectoratul se mișcă și el, deși abia miercurea viitoare e o conferință despre Google Classroom, când probabil deja voi fi dibuit multe chichițe. Rămân însă lucruri pe care nu le vor putea rezolva: copiii care sunt privați de o șansă pentru că părinții lor decid să nu se implice sau sunt pur și simplu depășiți și copiii care, deși și-ar dori, nu au cu ce, tehnic vorbind.

 

 

 

 

Colaj de cuvinte

Un cuvânt este, conform dicționarului, unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) cu un complex sonor. Ce este de fapt un cuvânt? Este ca o carte de joc. Uneori jocul îți merge bine, alteori nu.

Lectura, oamenii și muzica m-au făcut să realizez că nu-ți alegi tot timpul cărțile, uneori joci cu ce ai, alteori intri într-un joc necunoscut fără a-ți da seama. Descopăr că lumea este o mare scenă de teatru în care fiecare își joacă rolul cât de bine poate, iar cuvintele sunt ca o masă plină de cărți unde fiecare ia „pe apucate“ și le folosește cu grabă, fără a gândi de două ori; rezultatul este o lume nebună în care unii pot face ce doresc, iar ceilalți suferă, totul din cauza grabei cu care ne jucăm cuvintele. Nu poți spune că n-ai rănit niciodată o persoană cu cuvintele tale, intenționat sau neintenționat tot ai făcut-o, iar dacă negi acest lucru e ca și cum ai susține că tu n-ai fost rănit de cuvinte. Trebuie doar să accepți și să treci mai departe.

Judecata cuvintelor

De câte ori ai ținut cuvinte în tine? De câte ori ai scăpat o înjurătură pe lângă persoane mai puțin deschise la „glumițe“? Toți suntem judecați după ceea ce facem, dar mai ales după ceea ce spunem. Acum, în zilele noastre, dacă nu înțelegi ceva, dacă pui întrebări, dacă uneori râzi fără motiv ești clar, după opinia publicului, prost sau proastă. 

Nu-i spune cuiva că-l înțelegi, pur și simplu n-ai trecut prin ce a trecut el, nu gândești ceea ce gândește persoana de lângă tine și în niciun caz nu simți ceea ce simte. Tu poți doar să-ți imaginezi și e alegerea ta dacă îi ești sprijin sau nu. 

Nicio viață nu e roz

Înțeleg, ești profesor, viața nu e roz, știu că nu ar trebui să te judec, dar nici viața elevilor nu e. Majoritatea dintre noi avem meditații, pasiuni, activități extrașcolare, fiecare dintre noi are o viata. La oră se aude o înjurătură din spate, profesoara X o acuză imediat pe eleva Y că a înjurat. Eleva nu înjurase, i-a spus și profesoarei cu un ton calm. Ce să facă profesoara? Nimic altceva decât să zică: „Hai lasă, dragă, că eu știu, ești fără obraz, ca să nu zic altcumva…“ Cuvintele și intonația pur și simplu m-au scos din minți, deși nu vorbea cu mine. Nu pot spune că mi-e prietenă la cataramă, dar o admir că nu a renunțat, i-a mai spus încă o dată că nu ea a vorbit. Așa-zisa discuție s-a încheiat în momentul în care a întrebat-o dacă vrea cumva să fie ascultată… 

Acesta este una din întâmplările cu profesorii care folosesc catalogul pe post de armă! Le mulțumesc acestora că m-au făcut să înțeleg că nu toată lumea muncește din pasiune. Dacă urăști să te chinui cinci zile din șapte cu o clasă de copii, de ce te-ai făcut profesor? În același timp le mulțumesc profesorilor care se străduiesc în fiecare oră să ne facă să înțelegem ceva.

STB și nebunii lui

Oamenii în vârstă. Păi se spune că bătrânețea aduce înțelepciune – se pare că m-am înșelat. Citeam o carte SF în autobuz, când dintr-o dată apare o doamnă în vârstă și începe a se rățoi la mine: „Vai, Doamne, cu ce se ocupă copiii din zilele de azi!“, că… ce o să ajung eu când o să mai cresc, cu ce mă ajută asemenea cărți, peste jumătate din autobuz se întorsese înspre noi. Doamna nu se lăsa, ba chiar tot ridica tonul, m-am ridicat de pe scaun ca să mă duc în cealaltă parte a autobuzului, cum am trecut pe lângă ea mi-a zis că nu voi reuși nimic în viață. Am tăcut, doar atât am putut să fac, pur și simplu mă copleșise.

…și totuși

Să gândim pozitiv. Uneori cuvintele îți pot aduce un strop de culoare în viață. Într-o dimineață m-am trezit să alerg, m-am uitat pe geam – era încă destul de devreme încât să nu umble lumea pe străzi. Am alergat puțin, cât am putut, cu căștile în urechi și fredonând melodia nu prea observam puținii oameni pe lângă care treceam. Intru în bloc, îmi scot căștile și încep a urca scările…. De lângă ușa liftului se aude vocea vecinei: „Ah, tu erai! Nu eram sigură… felicitări! E de admirat ceea ce faci! Ține-o tot așa!“. Cuvintele ei au reușit să-mi aducă un mic zâmbet, o bucurie într-o zi plină. 

Dacă nu s-a înțeles,  joacă cu grijă cărțile cuvintelor. Niciodată nu poți ști ce schimbări poți produce.

Reformăm învățământului, dar cu ce profesori…?

Mocirla jalnică în care se zbate învățământul românesc are vinovații ei, începând cu minunații care ne conduc, și care trag mâța de coadă într-un mod înfiorător. Însă o reformă adevărată nu se va produce până când omul de la catedră nu va înțelege care e cu adevărat rolul lui acolo, că nu este un „job” funcționăresc unde vii, pui placa și la oră fixă spargi ușa. Iar ca să avem oameni de calitate la catedră, trebuie să-i formăm…

Am ales să fac a doua specializare ca învățător. Îmi era simplu, conform sistemului, să mă duc la catedră, ca profesor de istorie, să accesez un curs de doi ani la ID pentru reconversie profesională, și să am apoi la mână ceea ce „sistemul” îmi cere: o hârtie, că pe ei patalamaua îi doare, nu competența. Puteam, de asemenea, să aleg specializarea de 3 ani, la ID. În fond oricum plătesc studiile, și diploma e aceeași. Însă am ales drumul cel greu, studii la zi, cu frecvență, la Universitate, nu la particular, convinsă fiind că, dacă vrei cu adevărat un lucru de calitate, nu îl faci superficial. Dar dezamăgirile s-au ținut lanț. Dacă sunteți nemulțumiți de metodele tinerei învățătoare care vă păstorește copilul, proaspăt absolvente de studii superioare, nu fiți foarte supărați pe ea. Și dacă s-a străduit, mititica, n-a prea avut cum să se lupte singură…

Am citit, tardiv, recunosc, regulamentele care reglementează activitatea universitară. Doamne, ce frumos scrie că ar trebui să se întâmple lucrurile! Și totuși, nu se întâmplă, pentru că unii sunt perfect inconștienți de rolul lor acolo. Vin doar să semneze condica… sau nici pe aia în multe cazuri, că la ce bun să te stresezi.

Însă fraza care mi-a plăcut al naibii de tare, și care este și punctul de referință al reformei în învățământul preuniversitar, și mai ales primar și preșcolar, este „centrare pe student” (elev, în celelalte cazuri):

„Art. 133. Universitatea promovează conceptul de educație centrată pe student, cu următoarele trăsături :
b) relevanța cunoștințelor și ritmul asimilării ideilor fundamentale de către studenți au prioritate față de caracterul exhaustiv sau complet al predării unei teme ; (Carta Universitară, aprobată de Senatul Universității din București în ședința din 27 iulie 2011)

Număr pe degete (la o mână) profesorii care au răspuns la o astfel de cerință, care au ales să sacrifice un timp, pe care poate îl planificaseră altfel, făcând „altceva”. Însă am ajuns în ultimul an cu un exemplu de inflexibilitate cruntă, exact tipul de „profesor” cu care reforma nu poate merge înainte. Pentru că la el la curs, el e șeful, el face legea, iar eu pot să vin cu ce Regulament vreau, nu-l interesează. Nu mi-a fost niciodată lene să învăț, în momentul în care consideram folositor, și mă interesa. Consider însă că sunt la vârsta la care pot discerne ce am nevoie și să triez conținuturile.

Știu că nu sunt o persoană ușor de digerat, incomodă de la primele replici, dacă ne aflăm pe poziții diametral opuse. De la alți profesori din facultate am învățat că o catedră nu este decât o mobilă. Pentru unii însă, profesori slabi, catedra este refugiul mai înalt de unde ai impresia că ești superior celorlalți, mai ales dacă te consideri a-toate-cunoscător. Așa că tot ce poți face e să vii acolo, să te postezi pe scaun, să scoți niște foi, pe care le-ai verificat de câteva ori, și să dictezi cuvânt cu cuvânt. În pauzele de respiro, mai faci un moment de teleshopping, că doar ai publicat de curând o carte, și dacă vreunul o cumpără – menționezi că nu e cerută la examen! – dai și autograf. Concret, reușești, cu chiu cu vai, să dictezi aproape pe litere 1200 de cuvinte în două ore, care devin o oră și un pic, că doar nimeni nu se supără dacă începi mai târziu, sau termini mai devreme. Că doar anunți la fix, dar hai, să acceptăm sfertul academic, accepți până la :15, iar tu, normal, îți iei și tu un sfert, și vii la :30.

Dacă oamenii din fața ta au făcut totuși în anii anteriori niște cursuri de proiectare didactică, este momentul să le arăți tu că sunt proști. Și ei, și profesorii care i-au învățat. Că doar n-o să vină nimeni din departament să te ia pe tine la întrebări de ce ții morțiș să scrie „proiect didactic”, și nu „proiect de activitate/lecție”, ori de ce la disciplina ta obiectivele operaționale nu se operaționalizează, adică Mager și  De Landsheere erau niște oarecare.

Evaluarea e iarăși un moment delicat. Căci obiectivele tale sunt să vezi ce „nu știe” omul din fața ta, nu să evaluezi ce știe… Iar criteriile sunt obiective, baremul se rezumă la două-trei pagini scrise, care cu siguranță acoperă subiectul. Ce dacă e formulat ambiguu, dacă poate înșira trei pagini, preferabil cât mai bine reproduse cele dictate anterior, e perfect.

După trei ani de studii, voi avea dublă specializare, profesor pentru învățământul primar și preșcolar. În mod normal, fiecare disciplină trebuie să acopere, atunci când îi este alocat un singur semestru, ambele. Doar la disciplina aceasta – nu. Se discută doar despre preșcolar, pentru că la „școală” e la fel. Pfff, zău că nu mi-am dat seama că un copil de 10 ani rezolvă o sarcină ca cel de 3! Acum chiar că mi-am pierdut timpul învățând la psihologia vârstelor… Mai dificil este că, la școală, cele mai multe dintre absolvente nu vor preda această disciplină, însă se vor lovi de ea, căci este bine integrată cu altele. Culmea însă, obiectivele acelora sunt diferite, nu „la fel” ca la grădiniță.

Am încercat, pe cât mi-a permis răbdarea și politețea, să solicit, în virtutea articolului citat mai sus, să se țină cont în câteva cursuri de interesul nostru special. Mai avem trei întâlniri, dar nu se anunță nimic. Aștept. Însă când răbdarea mi-a ajuns la limită, și am cerut documentele pe care, ca student, am dreptul să le primesc, un atac de panică, combinat cu o criză de isterie, a izbucnit, căci a îndrăznit „una” să-ți conteste metoda, că „niciodată” nu ți s-a întâmplat asta!

Este un avertisment pentru toți profesorii, nu mai aveți demult acel rol intangibil. Oamenii din fața voastră nu vin de la coada vacii, nu sunt analfabeți, și rolul vostru este să-i îndrumați, să-i ajutați să-și descopere potențialul, nu să-i umiliți și să-i supuneți! Și mai ales, dragi profesori, nu vă îmbătați cu iluzia unei dispute verbale câștigate și nici nu vă umflați apoi în pene pe la alte clase. De multe ori, cel mai deștept cedează.

Monede descoperite la Isaccea, Dobrogea, iesite dintr-un atelier al Hoardei de Aur.

Cum să faci un ban în plus la catedră

Afirmația din titlu are atât de multe nuanțe, încât declar de la început că, dacă îmi scapă ceva, mă bazez pe voi să completați lista. Așadar, o persoană, aflată la catedră, are mai multe variante, mai mult sau mai puțin legale ori bătătoare la ochi de a realiza un venit. 

Dacă predai la clasele preuniversitare, și recomanzi auxiliare, editurile oferă, mai mult sau mai puțin, discount-uri sau alte avantaje: seturi de materiale gratis, cărți pentru biblioteca clasei etc. Exceptând variantele în care tu, ca profesor, bagi fizic niște bani în buzunar, celelalte mi se par relativ recomandabile, dacă există transparență și părinții sunt informați. Dragi cotizanți la succesul școlii în salvarea sufletului odraslei din dotare, dacă luăm de la editura X, avem 15% reducere și 3 planșe pentru perete. 

Dacă catedra ta e situată însă la un nivel superior al școlii, ești de-a dreptul fraier dacă nu profiți, nu? Sunt facultăți la care profesorul X are ditai cărămida de curs tipărit, pe care obligatoriu trebuie s-o iei dacă vrei să treci. Nu contează câte cifre are prețul, însă… la examen ai voie să ții pe bancă pentru „nevoi speciale” doar cartea lui. Curat murdar, coane Fănică. Știe omul exact ce tiraj să scoală în fiecare toamnă, pe stoc la chioșcul facultății, și nici nu trebuie să îți spună să cumperi. Te faci frate cu dracu’ până treci puntea, că doar la plăcinte… înainte…

A doua e cea în care îți vorbește frumos la curs, dar uite, nu știu cum se face, azi nu termină o temă, însă e importantă, mâine asemenea, și, ptiu, drace, sunt esențiale, musai trebuie să aprofundezi. Ia ghici, la același chioșc găsești cartea. Vai de cel care nu „recuperează”. În situația asta am fost în prima facultate. Un profesor, tare la modă, jumătate din prelegerile unui semestru a tot procesat așa, și cum înainte de examen mi-am dat seama că altfel nu se poate, mi-am cumpărat cartea. Era prea nouă, și-am așteptat în zadar să apară la bibliotecă… Am și citit, jumătate din ea. Examenul – oral. M-am îmbrăcat cam cum se îmbracă toată lumea la 20 de ani, fustă mini, sacou și tocuri, am luat foiletonul în mână și-am intrat. Și… cum m-a văzut cu ea în mână… a zâmbit… iar eu i-am cerut autograf și dedicație pe volum. Și-a revenit din șocul cerinței, m-a întrebat dacă am citit-o. Am răspuns sincer că jumătate, că am cumpărat-o abia ieri. Dar că pot susține orice discuție pe ceea ce-am citit. Și-am discutat îndelung, frumos și relaxat, argumentând corect acolo unde nu eram de aceeași părere. Am luat 10. Mi-a recomandat să citesc și restul. I-am zâmbit, am mulțumit pentru autograf… Acum vreo 2-3 ani, la Gaudeamus, o prietenă îmi spune… Trebuie să-ți prezint pe cineva deosebit! Mă întorc… și zâmbesc… și aud… Dar ne știm… mi-a fost studentă! Omul e trecut bine de 70. Este umbra a ceea ce era odinioară. Însă eu n-am uitat examenul. A fost de departe cel mai relaxat examen pe care l-am susținut în viața mea!

A treia e cea în care profesorul se poartă la curs ca la teleshopping. Ca să vă imaginați exact, amintiți-vi-l pe Florin Piersic și al lui „castravete”. Oricum ai da-o, ajungi la 90% apă… ei bine, orice subiect se abordează, „puteți citi mai multe în cartea mea, apărută la editura…, costă doar 30 lei, cu titlul…”, frază urmată de scoaterea cu mâini tremurânde de emoția citirii numelui pe copertă, a volumului din paporniță, și prezentarea, de vreo 3 ori pe curs cel puțin, că poate nu erai concentrat de la început și-ai ratat primele pauze publicitare, că nu-și făcuse efectul cafeaua la 8 dimineața. Dar specifică: nu se cere la examen, e așa, pentru cultura ta generală. No, pe lângă faptul că la fazele de teleshopping folosesc intens telecomanda, acolo n-ai. Și rabd… doar reclama e sufletul comerțului, nu? Cum era? Iese cu puțină apă caldă… 

A patra e cea în care a scos cartea la editură, și ți-o aduce la prețul de vânzare din librării, dar la școală. La școală nu se dă bon fiscal. Cât te costă pe tine tirajul… așa, că mai vrei să scoți în regie proprie 100 de bucăți… dar i-ai luat ISBN, are un preț pe ea, faci și tu un ban cinstit, neimpozabil. A, nu vor de la tine, că i-ai adus-o așa, ca la botul calului, cu transport gratuit, s-o ia din librărie… dar acolo plătește și transportul. Ei, nu-i nimic, la elefant sunt mai mereu reduceri, plus că au inventat și chestia asta mișto cu pick-up point, oricum treci prin Centru să mergi la școală, așa că nu mai plătești transport. Și primești și bon! Acum sincer, dacă profitul tău e 5 lei la 50 de volume… zău că nu merită să te cobori atât… 

A cincea e aia care mie îmi place de mor. Când îi spui studentului că în volumul acela, (din care tu ai târât o traistă întreagă, fiind sigur că o vinzi, și deloc ieftin), se află cheia promov… ptiu, drace, succesului în carieră, că va descoperi lumina acestei discipline, altfel o să se zbată în mocirla necunoașterii. Aaa, pur întâmplător, cartea nu se găsește nicăieri la vânzare în librării, nicăieri pe net, pe coperta 4 nu există un preț imprimat. Are un ISBN… așa, și? La fel de întâmplător e momentul în care specifici că una din cerințele obligatorii ale examinării se rezolvă cu ajutorul acelei minuni care prin grația Domnului, întrupată în mâna ta, a văzut lumina tiparului. Dar, Doamne ferește, scuipi în sân și faci de trei ori cruce, tu nu obligi pe nimeni să cumpere! Doar faci o listă, așa, orientativă, cu cine a rămas fără, iar data viitoare, când mai aduci, i-o trimiți prin colegi, ca doar na, tu ai cărat-o, el s-a trecut pe listă, nu se cade să se răzgândească pe banii lui, și, normal, fără bon fiscal. Bonus, la toată afacerea, le faci un favor fantastic să intermediezi o altă aprovizionare de materiale e-sen-ți-a-le. Te oferi tu, bunul samaritean, să mergi la editură să cauți dacă mai „iegzistă”, și… rotunjești prețul la 20 lei, că doar na, dacă nu dai bon, nu se cade să dai rest. Ce contează că la elefant e 10,24 lei, cu reducere?!

Poate că la primele ai, teoretic, și în funcție de propriile valori, o alternativă: o bibliotecă, pui burta pe carte, mă rog, ce te țin curelele să faci. Însă ultima… ultima se tratează cu învățăminte din lumea animalelor. Și există, aici, două lecții pentru a „ieși” dintr-o situație dificilă: prima – oile, a doua – șobolanii. Pe ambele le-am învățat din cărți, cărți din acelea care merită înzecit cât dai pe ele, nu de-astea de se pot recicla la bunica în fundul curții. 

Oile merg înainte cu capul plecat. Dacă una sare în prăpastie, sar toate. Una nu gândește. Când se scot produsele la vânzare, e de ajuns să se ridice primul să ia, și apoi vine și valul. Ați văzut alba-neagra? Acolo strategie…

Șobolanii trimit mereu un cercetaș înainte. Dacă acesta găsește o soluție pentru problemă, se întoarce și ia tot grupul. Dacă nu se întoarce… un alt șobolan caută o altă variantă. Și tot așa, câte unul, e imposibil să nu rezolvi, fără să-i sacrifici pe toți. Oare cum ar fi fost dacă… s-ar fi comportat ca șobolanii? N-am aflat, că a fost prima variantă. Domestică.

A preda egal cu a dicta

Dacă aveți cel puțin 30+, sunt sigură că titlul sună undeva acolo un clopoțel, cum că așa e, cu siguranță. Dacă azi ți se predă o lecție, cu siguranță ai de scris cel puțin jumătate din timpul alocat lecției, pe caiet. Și, cu tristețe remarc, este încă modalitatea cea mai simplă de a rezolva o situație… atunci când refuzi să deschizi ochii și să faci „altceva”.

Avem norocul să nu trăim nici în peșteră, nici în Evul Mediu. Avem electricitate, și o mulțime de mașinării care ar trebui să facă lucrurile „altfel”. Și când discutăm despre schimbare, discutăm și despre procesul de învățământ. V-am tot spus că mă „distrez” la facultate pe banii mei și aș fi rămas fără o groază de subiecte… Iar cum „predăm” este încă o nebuloasă pentru mulți dintre profesori. Și îi voi lua pe rând.

Avem profesorul de 70+, care se crede buricul pământului, unicul. „Așa, și dacă nu vă convine, și mă reclamați, nu intrați în licență, că eu sunt singura alternativă pe care facultatea asta o are”. Pentru că omul o știe doar pe-a lui, ne-a dat „referate”. Conspecte mai bine zis, din cartea lui, „unica”, băgată pe gât, fără bon fiscal, la 35 de lei. Cum adică vrei să vii cu un pps să prezinți referatul? (sălile sunt toate dotate cu proiectoare) Dar ce, nenică, te crezi aici la doctorat?? Nuuu, vii și-l citești în fața clasei! Randamentul metodei este garantat. Nefericitul care citește în față este complet ignorat de restul poporului care doarme în front, așteptând să termine, chiar dacă este relativ interesant subiectul abordat. Doar că a citi referatul este neproductiv. A vorbi liber despre o temă, adresându-te publicului, urmărindu-i reacția, lămurind problemele, este cu totul altceva.

Tot pe acest interval de vârstă, dictezi după notițe. Doar că mai sari 2-3 rânduri, mai pierzi firul, dar dacă dictezi repede, nefericiții nu se prind, că sunt disperați să scrie mecanic. Iar dacă e vreunul care și gândește în timp ce scrie, și mai pune și întrebări… dregi tu cumva busuiocul cu două scuze că n-ai fost atent. Dar la examen ceri fix ce ai dictat, nici mai mult, nici mai puțin. E drept că ai putea recomanda cartea din care le-ai scris tu frumos pe foi, și să faci exerciții și analize, să priceapă și subiectul educat cum stă treaba. Dar de ce să te stresezi? Nu-i mai ușor așa?

Și avem și profesorul care se vrea tânăr, un 40+, dar care, în ciuda faptului că are laptopul după el, tot după foi dictează. Sunt scrise la calculator, deci există un material pe care ar putea să-l dea spre lectură. Dar… dacă în două ore poți dicta 4 pagini TNR, cu 12, dacă te-ai apuca să discuți pe temele respective, ai avea nevoie de vreo 8 pentru un curs… Și pentru ce atâta zbatere? Că doar îs niște tonți, care nu înțeleg misiunea ta acolo, și se vor descurca ei la catedră cum vor putea. Numai că… dacă există potențial, elevul „cere”. Și am insistat să facem poze, să nu mai scriem aiurea, să le citim, să explicăm, să înțelegem… Nu înțeleg de ce, atunci când se poate folosi flipped-classroom, nu o faci. Dacă clasa ta are acces la materiale, de ce nu le permiți acest lucru. Iar în întâlnirea stabilită doar să discutați problemele care nu au fost înțelese și au nevoie de lămuriri suplimentare. Sau să faci o aplicație practică. Sau… orice, orice, numai să ieși din tiparul ăla în care te așezi la catedră și dictezi!

Câteva cauze am găsit: profesori poate insuficient pregătiți, nesiguri pe ei, care preferă să controleze 100% ceea ce se întâmplă în clasă, care se tem de capacitatea copiilor. Profesori care nu înțeleg că rolul lor s-a schimbat, că nu mai sunt deținătorii adevărului absolut, nu mai pot controla informația. Profesori care, în loc să se preocupe de metodă, se țin cu dinții de conținut… profesori inflexibili, care – nu știu dacă nu vor, dar cu siguranță nu pot să devină parteneri în educație. Poate așa, cine știe, se vor mai schimba și la noi lucrurile.

Pe la voi cum e?

Ce le lipsește profesorilor de azi…

 

Se împlinește aproape un an de când am răspuns unei provocări de sinceritate, despre cum mă văd eu, la catedră. Întrebarea  venea pentru mine într-un context mai vechi, căci la catedră am mai stat, stau, și voi mai sta. A fost mai mult un exercițiu introspectiv, pe care nu aș fi avut poate curajul (ironic, după ce veți citi rândurile de mai jos!) de a-l pune public, dacă profesorul care l-a citit în primă instanță nu m-ar fi împins să-mi iau inima în dinți.

Cei care mă citesc, sau mă cunosc, știu că scriu greu despre mine, personal. Îmi e ușor să-mi susțin și să-mi argumentez o părere, însă las destul de greu fereastra deschisă spre mine. A gândi „public”, a pune dorințe pe hârtie, este pentru mine un risc pe care nu mi-l asum.

Mi-am ascultat cele câteva rânduri ale mele în lectură publică, cu mențiunea că am avut ocazia să rămân anonimă. Și, recunosc, n-am avut curaj să ridic mâna și să spun „e al meu”. De ce? Pentru că am învățat pe pielea mea că în România nu e „bine” să ai păreri, să ți le spui, atunci când ești pe treapta cea mai de jos în ierarhie. Că păcatul de a gândi se plătește scump, și să rănești orgoliul cuiva, sau să stârnești vreo invidie e periculos, și că e bine să stai în banca ta. Patul lui Procust funcționează încă, și nu e sănătos să ieși în evidență.

Însă vorbim de schimbare într-un sistem de care depinde viitorul nostru, și cred sincer că aceasta nu va veni cât timp nu vom avea curaj. Mulțumesc cu această ocazie doamnei C.R., pentru aprecierile făcute la adresa temei mele, care mi-au dat curajul de a o publica.

Sper că veți avea răbdare să citiți (și comentariile se fac cu „verde”, mai jos 🙂 )

 

Temă: Cum vă vedeți ca profesor la finalul primului semestru de specializare?

Este normal ca orice experiență, fie ea și de învățare, să aibă un impact mai mic sau mai mare asupra fiecărui individ. A da un răspuns întrebării de mai sus are multe în comun cu o provocare la care am răspuns în cadrul unui atelier pentru părinți.

S-a cerut participanților să facă o listă de valori cu care și-ar dori ca propriul copil să fie înzestrat la maturitate. Listele au fost lungi, foile de flipchart au curs, erau chiar câte patru lipite pe perete.

  • Acum alegeți doar 10. Numai pe acestea i le puteți transmite copilului dumneavoastră.

Provocarea a devenit și mai grea. Cum să alegi trăsăturile perfecte pentru copilul tău, în doar 10 cuvinte? Dar ne-am descurcat. Am ales.

  • Considerați că viața nu vă oferă timpul necesar pentru a forma 10 valori. Și aveți doar 9. La care renunțați?

Exercițiul a continuat, prin eliminare, până a fost identificată acea unică valoare, cea mai mai importantă, pe care o dorești pentru copilul tău.

M-am gândit la acest exercițiu acum, când trebuia să aleg dintr-o lungă listă acele valori „perfecte” pentru un profesor. La multe dintre ele mi-am dat seama că lucrurile au totuși mai multe nuanțe, că pot fi făcute altfel… și lista a crescut impresionant, în loc să scadă.

Este nerealist să consideri profesorul un superman, care va putea să atingă acest „ideal”. Acum ar fi nevoie de exercițiul de mai sus. Însă, așa cum atunci când aplici un chestionar, întrebi subiectul dacă lucrează în domeniul cercetării de piață, și îl excluzi din eșantion dacă răspunde pozitiv, tot așa trebuie să decid că nu-mi pot aplica testul. Nu pot alege zece valori pentru mine, chiar dacă teoretic sunt capabilă să aleg zece din listă – pentru că știu scopul: acela de a ajunge la o singură valoare, cu adevărat importantă, care să mă definească pe mine, la catedră. Acea valoare fără de care toate celelalte ar fi în zadar. Și, „trișând”, am sărit toate etapele și am ales răbdarea. Tot ce îmi doresc să vadă la mine prima dată copiii, după ce mă vor cunoaște, este că „doamna are răbdare”.

Răbdare cu ei, căci vor crește încet și frumos.

Răbdare cu mine, căci nu voi putea învăța tot ce e nevoie dintr-o dată.

Răbdare cu părinții, până vor învăța la rândul lor să aibă răbdare, să se cunoască pe sine și să-și cunoască copiii.

Răbdare cu sistemul de multe ori potrivnic, răbdare cu superiorii, care în cele mai multe cazuri vor judeca realitatea după șabloane clasice și învechite.

Răbdare, căci schimbările vin încet.

Îmi dau seama că mai am nevoie de ceva: curaj. Curajul de a lua o decizie și de a-mi asuma consecințele, curajul de a spune ce gândesc și de a-mi susține ideile, curajul de a accepta eșecurile. Curajul de a spune „NU”, curajul de a le transmite copiilor aceste două valori.

Poate pare puțin, dar asta mi-aș pune în penar în prima zi de școală: o rezervă de răbdare, și un vârf de curaj, și sper să mă simt ca având inelul Arabelei: trebuie doar să-mi doresc, și lucrurile pot deveni posibile.

(Ca „cercetare”, la final mi-am întrebat copilul ce calitate vede ea ca fiind cea mai importantă la doamna ei învățătoare: E amuzantă și răbdătoare! Q.e.d.)