Se apropie cu pași repezi sfârșitul de an școlar. E prima dată când îmi este extrem de greu să trag linie și să adun, mi-e teamă că acolo unde dă cu minus e prea cu minus, și unde e cu plus, prea pare mult plus, risc să mă las iluzionată. Îmi este greu să rămân și cu picioarele pe pământ și să nu exagerez, nici într-o direcție, dar nici în cealaltă. Încerc, și nu e ușor, să urmez sfaturile prietenilor și să rămân optimistă, să văd partea plină a paharului, chiar dacă e fracție subunitară. Perioada aceasta a fost un fel de rollercoaster și pentru mine suișurile și coborâșurile acestea vertiginoase pe interval scurt mă obosesc îngrozitor.

Vine vacanța și nu știu ce planuri să îmi fac pentru la vară. Am așa o vagă impresie că iar voi sta cu carnețelul după mine să notez ideile care vin când nu te-aștepți, cum să mai rezolvi ici-colo ce părea la început fără soluție. Problema e complicată: parcă te lupți cu balaurii din poveste, tai un cap și cresc trei la loc. Întrebările sunt mai multe ca niciodată. Vom continua online? Vom începe câteva luni, mutăm apoi online? Lucrăm pe grupe? Dacă cu copiii mai mari mai ai o șansă să o scoți la capăt, cu ceilalți… cei mici… nu am nici cea mai mică idee! Până acum singura soluție să îi învăț la clasa întâi scrierea online să e avem mâini robotice conectate la pc, să pot să le „țin“ mâna, plus o cameră mobilă, să văd cum ține stiloul. Și dacă nu mai facem scriere la clasa întâi, căci nu se poate online, ce facem?? Când o învățăm? Ce fac cu ei online…?

Murphy spunea că nu merită să-ți bați capul cu ce nu se rezolvă de la sine. Așa că încerc să apăs pe Stop și să mă gândesc la altele… scenariul clasic, în care ne întâlnim frumos la școală, dar un pic îmbunătățit, căci vom avea platforma școlii și un mod de interacțiune mai civilizat. Abia aștept! Am multe motive. Așa mă pot concentra pe partea de management al clasei, mai exact la capitolul „ce e și mai ales ce nu e doamna“. 

Indiferent că e vorba de grădiniță sau de școală primară, doamna  este profesor/institutor, nu este în niciun caz secretară sau îngrijitoare, așa că nu îi pui pamperșii în brațe și nici nu o întrebi dacă a mâncat elevul în pauză ori dacă s-a descurcat la toaletă în cele 10 minute disponibile, ori poate să îi ceri să-ți reamintească de o întâlnire fixată. Pentru că… nu e treaba ei.

La școală copilul trebuie să aibă deja autonomie și să se descurce în situațiile normale. Trebuie să poată deșuruba un capac la sticlă (deși sunt și unii care le strâng „să nu curgă în ghiozdan“ de nici doamna nu le poate desface), să încheie un nasture sau să lege un șiret. Și dacă i-ai cumpărat trening, asigură-te că știe să închidă fermoarul. Dacă nu știe să rupă un ambalaj, taie-l cu foarfeca, nu-i trânti chipsurile în ghiozdan și când trage vârtos de pungă să le verse pe toate pe jos. Ca să nu mai zic că nu e cazul să-i dai chipsuri când ne chinuim la școală să îi învățăm să mănâce sănătos.

Nu e cazul să ai pretenția să fie a doua mamă, căci fiecare copil are nevoie de una singură, cea de acasă. Doamna trebuie să rămână doamna, obiectivă și corectă de fiecare dată față de toți. Da, se atașează de ei, nu știu pe nimeni care să nu spună „copiii mei“ celor de la clasă și de multe ori apar gelozii acasă. În carantina aceasta, la cât am avut de lucru, mi-au retezat-o ai mei de câteva ori că de „cei“ de la școală îmi pasă mai mult! Și totuși, mi-e dor de ei, îmi sunt dragi, abia aștept să am voie să-i smotocesc și să facem o grămadă mare de îmbrățișat în grup!

La școală avem ghiozdan

Rolul doamnei la școală este să pună copilul în situația de a deveni responsabil. Știți cum pisica își învață puii la litieră, cam așa și cu părinții. Își învați copiii ceea ce ei știu. Dacă copilul nu salută, nu te aștepta să te salute părintele. Dacă părintele nu e responsabil, de unde să învețe copilul să fie punctual și să nu își uite cele necesare?

Prima ocazie pe care o văd este făcutul ghiozdanului (combinat, dacă vreți cu transportarea acestuia la școală). Dacă nu le-aș fi trăit, aș zice că sunt basme, dar „mi s-a atras atenția“ că nu e vina copilului că nu a tras linia folosind rigla la evaluare, ci a mea, că nu am căutat în ghiozdan să i-o scot! (La 10 ani.)

Nu-mi amintesc să-mi fi făcut mama ghiozdanul, dar nici eu nu l-am făcut copiilor mei. Și acum, când pleacă în excursii, își pregătesc singuri. Când și-a bătut joc de „atribuție“, s-a trezit că plouă și e frig și nu are decât tricouri și pantaloni scurți, așa că s-a îmbrăcat cu trening de fată ca să nu dârdâie. Trist, nasol, dar data viitoare a avut ce trebuie. Poate că nu citim suficient de des poezia cu Zdreanță și nu vrem să înțelegem că, dacă nu îi scoatem din zona de confort, chiar și cu lecții mai dure, nu merge.

Să vedem: care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla dacă nu își ia ce trebuie la școală? Doamna se supără, dar vă garantez că, dacă vorbiți cu ea înainte și îi spuneți ce vreți să faceți, va fi de acord. N-ai caietul? Scrii pe foaie, dar mâine vii cu totul transcris pe caiet. N-ai cartea? A doua zi e ascultat fix din ce alții au avut voie să-și noteze și el nu. Este normal să îl asiști, la început, până înțelege ce e orarul, ce are nevoie la fiecare obiect. Însă… el nu se duce la școală să caște gura, trebuie să fie atent la ce se întâmplă și ce se cere.

Am făcut un experiment cu seria din anul acesta, le-am cerut să aducă a doua zi ceva. Apoi ne-am gândit împreună cum să facem să ținem minte. Ne-am făcut un x pe mână. Ai grijă, când te duci acasă și te speli pe mâini, te chinui să cureți semnul… să-ți amintești să-i spui mamei ce să-ți dea! A doua zi am avut un sfert din obiectele necesare. Oricum eu eram pregătită cu toate (optimist!), alții au spus că au comunicat, dar mama a uitat – însă nici ei n-au mai întrebat-o, restul au uitat complet de semn și de ce semnifica. Însă nu era grija mamei să țină minte, ea are destule pe cap, tot ei sunt datori să fie responsabili și să îi reamintească. Poveste lungă, însă când am mai avut situații de acest gen și au uitat (nu doar ei, ci și părinții), au stat și s-au uitat la ceilalți cum lucrează.

Ce teme avem?

Temele sunt o poveste lungă și tristă. Sunt sigură că, de la prima temă dată, fiecare profesor stabilește cu copiii un sistem de notare a acesteia. Fie că faci pe carte/caiet un semn, dacă sunt ale tale, fie că scrii într-un carnețel, pe caiet sau la sfârșitul caietului, în mod sigur tema se notează. Doar că unii… au altă treabă în acel moment cheie. Seria trecută îmi spuneau fetele că pe grupul lor e mereu unul dintre colegi care cere tema și că nu mai vrea nimeni să i-o dea. El se joacă toată ora, nu e atent, nu își notează, și apoi îi stresează pe ei?! Ultima nebunie la modă este să dai temele pe grupul de părinți. Nici nu recuperează bine fiecare copilul de la școală, că sigur se găsește o mămică preocupată să întrebe ce teme avem azi. Și răspunsuri așteaptă de la părinții copiilor atenți și silitori, care sunt conștiincioși și pot da corect tema. Dar de ce sunt ei mai speciali și sacrificați spre binele tuturor? Ia să vedem ce se întâmplă dacă nimeni nu mai dă tema! Este datoria elevului să știe ce sarcini are de rezolvat…

Paranteză: nu se includ aici cazurile medicale și cele justificate de absență (nu cele din seria a plouat, a fost frig, acum a luat mama bilete la mare), când rogi colegul de bancă sau un altul cu care te înțelegi să îți fotocopieze fișele sau să îți dea și ție ce s-a lucrat la școală, să recuperezi. De-asta e bine să ai măcar un prieten adevărat în clasă, nu să faci pe deșteptul să enervezi pe toată lumea, că nu se știe când ai nevoie de ajutor…

A doua situație e aceea în care ești nemulțumit că nimeni nu îți satisface cererea și o suni pe doamna. Nu-i așa? Ea trebuie să știe cel mai bine ce teme sunt de făcut! Îi dai mesaj, o buzzui pe whatsapp, insiști, că doar nu îl lași pe Goe să se ducă cu tema nefăcută, nu? Tu ești părinte responsabil, ce naiba! Doar că nu ești capabil să îți înveți și copilul la fel! Mă bucur că am făcut regulă clară cu „nu mă suni“ (nu merge, stați liniștiți – dar nici eu nu răspund), dai sms, dacă eu consider că mă privește problema, îți răspund, dacă nu – nu. Îmi repet mereu acea strategie de rezolvare a problemelor: definește problema, a cui e? Dacă nu e a ta, să și-o rezolve. Mi-e teamă că nebunia aceasta cu online-ul, cu menținerea claselor virtuale în paralel, ascunde multe capcane, și cea a temelor pândește după colț. Dacă tu ai dat tema în clasă, le-ai explicat-o, le-ai cerut să o noteze, atunci consider misiunea încheiată și orice dialog ulterior pe acest subiect nu face decât să afecteze dezvoltarea autonomiei la copil. Îți dai cu stângul în dreptul, mai pe românește.

A treia situație e aceea în care doamna e o drăguță (eu nu sunt, recunosc) și dă mură-n gură, din proprie inițiativă, temele pe grup. Să zicem că cine știe ce s-a întâmplat și n-ai apucat să dai tema și e vital ca până a doua zi ei să rezolve acea sarcină. Însă tema… se explică în clasă. Nu dai exercițiul 3 și 5 de la 42, rezervi două minute să le citești și să vezi ce e cu ele, preferabil să semene cu ce ai lucrat în clasă, dacă nu și să fie mai ușoare. Dar de ce ai da tu zi de zi temele pe grupul de părinți?! Ok, le comunici când ai nevoie de ceva anume și ți-e teamă că nu au înțeles copiii despre ce material e vorba. Dar în rest?!

Sunt temele vitale sau nu?

Sunt discuții interminabile despre cât de benefice sunt temele pentru acasă și, dacă sunt, cât ar trebui să dureze. La fel de lungi sunt acuzele că temele distrug relația dintre părinte și copil, care se tensionează pe un tărâm pe care cei doi nu prea au ce căuta împreună. Responsabilul cu „făcutul temelor“ este copilul. Dar dacă l-ai crescut împins de la spate în orice situație și el nu are nicio îndatorire, miracolul temelor nu va avea loc și coșmarul vieții tale de părinte de școlar e pe cale să înceapă.

Totuși, consider că greșeala aparține tot profesorilor, pentru că încalcă regulile. De ce evaluezi temele? De ce le dai atâta importanță de parcă toată activitatea se învârte în jurul lor? Lucrează în clasă, temele nu sunt obligatorii, sunt pentru cine realizează importanța lor. Există un procent infim de copii care nu au nevoie de acest exercițiu suplimentar, însă rolul tău e să îi faci să conștientizeze că e în beneficiul lor să lucreze singuri și să nu trișeze – adică să îi scrie părintele tema, să fie „bine“. Și dacă știi că copilul merge la after, verifică atent dacă nu cumva i se scrie rezolvarea pe tablă și el o transcrie în caiet, fără să știe despre ce e vorba, dar are tema „făcută“, căci în cazul acesta părintele plătește cai verzi pe pereți și ești singurul capabil să îi sesizeze situația.

De ce trebuie să fie tema făcută fără nicio greșeală?! Personal nu am nicio satisfacție când văd o temă impecabilă, pentru că nu pot să nu mă gândesc câte pagini au fost rupte, de câte ori a scris același lucru pe alt caiet până a trecut pe „curat“, unde a greșit și ce nu a înțeles de fapt, câte chinuri se ascund în acea perfecțiune sau… ce părinte responsabil a contribuit. Singurul moment în care chiar mă simt bine e când acest rezultat apare în clasă, la o evaluare, la muncă independentă, la o dictare. Atunci poți să te bucuri tu, ca profesor, că acel copil a reușit. În rest… numai de bine. Nu a făcut tema? Găsește soluții. Teste fulger din temă, întrebări rapide care îți arată clar dacă a muncit cu adevărat. Și sunt isteți foc, după ce se dau un pic cu capul de pragul de sus și realizează cum stă treaba, nu se vor mai fofila de la teme.

Ca să închei, ce e doamna?! E de toate, să fie acolo, că doar de-asta e plătită, nu? E om, are limite, are un nivel mai mic sau mai mare de toleranță, și cu siguranță îi datorezi respect. Nu este la dispoziția ta zi și noapte doar pentru că tu consideri că îți poate rezolva o problemă.

Și pentru că azi e 5 Iunie, La mulți ani! tuturor celor care dau în fiecare zi o părticică din suflet copiilor veniți la școală și dornici să învețe. La mulți ani educatorilor, învățătorilor, profesorilor, tuturor celor care nu renunță să încerce, zi de zi, să producă o schimbare. Așa înțeleg eu învățarea: tot ceea ce faci trebuie să creeze o cale!