Săptămâna aceasta am aflat, aşa, pe ultima sută de metri de programul de teatru muzeal de la Palatul Mogoşoaia, La palat animat. Ne-am dus un pic sceptici, nu ştiam la ce să ne aşteptăm, dar ne-am făcut curaj şi am plecat.
Ne-am trezit cam devreme, şi am plecat cu metroul, apoi cu microbuzul de la 1 Mai către Buftea. 4 lei tarif unic, şi coborâţi la staţia Palatul Mogosoaia. Eu eram chitită după un panou maaare cu palatul, pe fond maro, care era acolo acum vreo 10 ani. Nu mai e, aşa că noroc că am întrebat.
Palatul m-a surprins în cel mai plăcut mod cu putinţă. Parcul arată demenţial. Tot ce îmi aminteam de-acolo era o pădure curată. Mi-am petrecut una dintre cele mai faine zile de la catedră, împreună cu copiii mei de-a cincea (mi-e un dor nebun de ei, de jucat ascunsa printre copaci, şi ţară-ţară vrem ostaşi, după ce-am vizitat muzeul). Acum parcul este aranjat, băncuţe, alei, gazon. Arată incredibil! Merită să mergeţi, dar dacă îmi urmaţi sfatul, vă rog, nu lăsaţi hârtii sau alte lucruri care să amintească trecerea.
Curtea din faţa castelului arată minunat. Merişori tunşi frumos, labirint, plini de trandafiri de toate culorile. Cu vedere către lac. Pariez că pe vremea Brâncovenilor, când acolo se întindeau codrii Vlăsiei, priveliştea era de vis. Acum ne-am mulţumit şi cu câteva vile.
Palatul e la fel ca întotdeauna, deşi aş zice că sunt ceva mai multe exponate decât îmi amintesc eu. Mozaicul aurit e tot acolo. Dar ceea ce au avut copiii astăzi nu găseşti în fiecare zi la muzeu. Au avut parte de un ghidaj original, adaptat vârstei lor. În pridvorul castelului ne-a întâmpinat prinţul Ştefan, venit la noi cu maşina timpului şi fentând cumva decapitarea din 15 august 1714. În haine de epocă (nu ar fi stricat nişte cizme, căci şireturile se vedeau totuşi de sub cămaşa lungă), parcă trezit din somn de ciripelile copiilor, i-a primit „la el acasă” după ce a făcut cunoştinţă cu boierii şi cuconiţele venite în vizită.
Am avut parte de o prezentare originală a sălilor palatului, a vieţii cotidiene de atunci, într-un mod accesibil copiilor, şi pe care aceştia l-au înţeles. În sala tronului copiii au ajutat la punerea în scenă a episodului de la Constantinopol, când domnitorul şi fiii săi au fost condamnaţi la moarte. N-am decapitat pe nimeni, ne-am oprit la sentinţa sultanului. Am mers apoi în dormitoare, ne-am strecurat pe scări în formă de melc, am studiat mozaicul, şi, în final, în cancelaria domnească fiecare copil a primit un înscris oficial, cu litere slavone, prin care deveneau prinţi şi prinţese. M-am chinuit să buchisesc un pic, am uitat atât de mult în 15 ani, dar parcă aş scutura un pic de praf cursurile alea de româno-chirilică!
Mi-a plăcut enorm ideea de prezentare adaptată copiilor! Eu nu aş putea face asta singură, deşi sunt conştientă că un copil mic, într-un muzeu de istorie nu prea are ce să facă. Este motivul pentru care am şi evitat până acum muzeele de profil, deşi abia aştept să împart cu ei un pic din pasiunea mea. Ei sunt încă la nivelul de poveşti… şi au mers deocamdată la Adamclisi. Pentru restul mai aşteptăm un pic.
Ce nu mi-a plăcut: părinţi care au venit cu copii mai mici decât vârsta indicată, 6 ani. Care e foarte clar ca nu înţelegeau nimic, şi se plictiseau cumplit.
Al doilea lucru care mă deranjează enorm, ca profesor mai ales, este încălcarea regulii de aur a muzeelor: Nu atingeţi exponatele! şi da, cu riscul de a stresa un copil, îl baţi la cap până pricepe. În muzeu nu se pune mâna sub nicio formă pe obiecte, vitrine etc. Îmi venea mie să-i iau de-o aripă pe cei care atingeau vasele, sau puneau picioarele pe covoarele întinse pe jos… ori se aşezau că erau obosiţi!! La un moment dat chiar i-am zis foarte tare Irisucăi să nu atingă, e în muzeu, când ea săraca era complet nevinovată… dar poate erau şi alte urechi să audă.
Aşa că, dragi părinţi, muzeele nu sunt locuri de joacă. În spatele exponatelor se află ani de muncă de restaurare. Nu le atingeţi, şi învăţaţi copiii care este comportamentul corect într-un muzeu. (Apropo, nu fotografiaţi cu bliţ, căci lumina lui distruge culorile, regulă care se aplică şi în bisericile vechi!)
Al treilea lucru, mai mult poate o sugestie, a fost alegerea personajului care ne-a însoţit în muzeu. Doar ce le povestisem copiilor de cei patru băieţi, decapitaţi la Istanbul, şi Andrei era cam derutat… ce cauta unul din „decapitaţi” în faţa noastră. Cred că era mult mai potrivit un logofăt, un spătar, cineva cu funcţie la palat. Mai anonim, pentru a nu crea întrebări.
Oricum, nota 10 din partea noastră pentru idee, şi abia aştept să văd programul şi în alte muzee!
Vineri am ajuns şi noi, într-un final, la muzeul Antipa – varianta de după renovare. Am aşteptat, pentru că am promis unui prieten din provincie că mergem împreună. Ne-am dus cu mari speranţe că vom vedea ceva revoluţionar în materie de muzee bucureştene, dar am avut senzaţia puternică a două proverbe… cel cu sacul la pomul lăudat, şi cel cu leopardul de dincolo de gard. Nu înţeleg şi pace de ce a durat trei ani…
Printre multele muzee care există în Bucureşti, dar cărora vizitatorii le trec pragul foarte rar, este şi muzeul CFR din Calea Griviţei. Recunosc, ca bucureştean de vreo 14 ani, că ştiu de ceva vreme de existenţa lui… şi am reuşit să-l vizităm la a doua tentativă. Prima dată ne-am dus tocmai în zilele în care muzeul este închis, şi copiii au fost dezamăgiţi. Mda, cine s-a gândit că, pe lângă ziua de luni, când toate muzeele sunt închise, acesta e închis şi marţi!? 
