Casa memorială „Mihail Sadoveanu” – Vovidenia, Neamț

Una din excursiile – puține – din copilărie, cu părinții, a fost și în ținutul Neamțului. Îmi aminteam foarte clar vizita la casa lui Mihail Sadoveanu, chiar dacă nu și foarte multe detalii de acolo. Ce țineam însă minte, înainte să ajung acum, după 30 de ani, cu copiii mei, era faptul că reședința era una foarte spațioasă (comparativ cu ce locuințe aveam noi, era un lux la care nici nu visam) și frumoasă. Însă mi-a rămas cumva întipărit că nu acolo s-a născut, motiv pentru care nu înțelegeam de ce au numit-o „casă memorială”. Deh, tocmai veneam de la Humulești, noțiunea se asocia cu copilăria autorului…

Acum am pășit din nou în muzeu. Îmi aminteam ușile… inexplicabil, dar modelul floral al fierului forjat, prins și pe un colț de fotografie, s-a fixat bine. Însă momentul în care am pășit în camere a fost acum unul ce îți trezea toate simțurile, căci pe fondul sonor al Rapsodiei Române, Mihail Sadoveanu recita poeziile lui Eminescu. Le-am făcut imediat semn copiilor și le-am explicat… tocmai simțim ceea ce nu mulți au ocazia să o facă, în acel colț de natură.

Casa de la Vovidenia i-a fost dăruită lui Sadoveanu în ultimul deceniu al vieții, de Mănăstirea Neamț, după ce își petrecuse în zonă, la schitul Vovidenia, aflat în vecinătate, bună parte din tinerețe. Nu vreau să deschid o discuție lungă, privind compromisurile pe care scriitorul le-a făcut conducerii comuniste în primele decenii după cel de-Al Doilea Război Mondial, însă oamenii politici de atunci s-au folosit la maxim de imaginea și popularitatea sa. Trecând prin camere, admirând obiecte ce i-au aparținut, se scuturau de praf în minte imagini ale lecturilor de demult. Am ajuns la rafturile cu publicații, și le spuneam pe scurt copiilor care mi-au plăcut și de ce. Generația actuală cu greu se mai lasă antrenată în lecturi din timpuri apuse. Pentru ei – acolo e o lume pe care n-au cunoscut-o…

Mai multe detalii despre muzeu și foarte multe imagini puteți găsi aici. De asemenea, am descoperit și o înregistrare cu drona, ce surprinde reședința de sus, în ansamblul schitului Vovidenia. Vă recomand, dacă ajungeți în zona Neamț, să nu ratați. E – cred eu – mai importantă decât vizita la ZOO, în vecinătate, unde am văzut că era mare aglomerație.

1960. Fotografie de familie

Fotografie din 1954. Sadoveanu cu soția sa, Valeria, și fiica lor, Profira

Sadoveau, la pescuit – iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

1955, alături de Gheorghe Gheorghiu Dej

Muzeul Ciprian Porumbescu de la Stupca-Suceava

Cutreierând munții Bucovinei în diverse locuri, este imposibil să nu fi auzit măcar odată răsunând acorduri de muzică dumnezeiască, ce-ți mergeau la suflet și cântau singure durerea acestui ținut. Am pășit în casa memorială a lui Sadoveanu, de la Neamț, și l-am ascultat recitând Eminescu pe muzica lui Ciprian Porumbescu. Asculți vrăjit…

Acesta a fost motivul pentru care, pe lângă Humulești, Ipotești și Vovidenia, am pus pe traseu și Stupca, azi localitatea Ciprian Porumbescu. Știu că dragostea de țară e greu de crescut la școală, și că orele de istorie, ca să-și atingă obiectivul final, ar trebui să se desfășoare pe teren. Pentru că nu poți simți cu adevărat românește decât copleșit de peisajele mirifice, călcând pe urmele marilor noștri patrioți. Bucovina a avut acel destin tragic al provinciilor românești jucate la masa verde de marile puteri. Anul 1774 marchează o mare tragedie pentru românii din Țara de Sus a Moldovei, sau Arboroasa, denumită apoi de austrieci Bucovina – Țara Fagilor.

Este greu să înțelegi acum, la mai bine de 250 de ani, ce a însemnat lupta românilor la acel moment, contribuția familiei Hurmuzaki, centrul de rezistență culturală românească de la Cernăuca. Putna, inima Moldovei, ce adăpostește mormântul marelui nostru domnitor Ștefan cel Mare, funcționa ca un catalizator al trăirii românești. Serbările din 1871, la hramul mănăstirii Putna, celebrau 400 de ani de la ridicarea mânăstirii și au adunat aici românii de pretutindeni. Printre ei, Eminescu și Ciprian Porumbescu. Este momentul în care cel din urmă a strunit vioara și a afirmat în lacrimi că a cântat Daciei întregi. Ciprian Porumbescu este omul care, în ciuda tinereții sale, a simțit românește așa cum puțini alții au făcut-o. Patriotismul său este cel are îi aduce 11 săptămâni de închisoare. În momentul în care Casa de Austria celebra cu mare fast 100 de ani e la anexarea Bucovinei, românii din Moldova răspundeau cu comemorarea lui Grigore al III-lea Ghica, domnul Moldovei care a plătit cu capul pentru îndrăzneala de a se opune cedării Bucovinei. Ciprian Porumbescu, ca președinte al societății Arboroasa, trimite la Iași o telegramă de condoleanțe, pe care austriecii o consideră trădare și este arestat.

„Primăriei Iassi. Arboroasa, societatea junimei române din partea detrunchiată a vechei Moldove, aduce condoleanțe membrilor săi, pentru tutorul decapitat. Comitetul” *

Detenția îi aduce agravarea bolii de plămâni, care îi va grăbi sfârșitul la nici 30 de ani, chiar dacă a fost achitat în primul proces politic al românilor din Bucovina.

La Stupca nu mai există acum casa părintească, ci numai o anexă a acesteia, amenajată casă memorială. Există însă în centrul comunei muzeul „Ciprian Porumbescu”, unde te întâmpină, încă de la poartă, acordurile sale unice. Este un muzeu mic, cu câteva săli, care adăpostesc fotografii din viața compozitorului. Găsiți aici mobilierul original din casa părintească, folosit și în anii 70 când a fost filmat Ciprian Porumbescu. Dintre obiectele care i-au aparținut: pianul, violocelul, bagheta de dirijor, și husa magicei sale viori, pierdută în primul război mondial.

Poate veți spune că nu e nimic interesant într-un muzeu mic. Este mult, mult suflet. Nu știam, de exemplu, că Porumbescu este singurul compozitor care are două imnuri naționale: Tricolorul, la noi, și Pe-al nostru steag, imnul actual al Albaniei. Nu știam nici că ultima sa dorință a fost ca pe cruce să i se pună tricolorul, și să fie scrisă ultima strofă din Tricolor: Iar când fraților m-oi duce/ De la voi și-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneți/ Mândrul nostru tricolor.

N-am să spun mai mult. Eu am ajuns pe drumul din pădure, nerefăcut de mulți ani, căci venind dinspre Humor, am urmat primul indicator. Există însă un drum proaspăr asfaltat, prin Ilișești, fiecare însă cu farmecul său. Ajungeți repede, și merită. Biletele sunt 5 lei de adult, 2 lei de copil, și uneori este deschis și lunea în sezon. (Contact)

Intrarea în muzeu

Husa viorii și bagheta de dirijor

Violoncelul

Decorul și afișul filmului

Bilet de învoire

____________________

*Ștefan Pavelescu, Viața lui Ciprian Porumbescu, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 26

Ce-aș face dacă aș fi muzeu de istorie…

Din păcate, nu sunt. Dar așa mă apucă o furie când văd lipsa de interes pe care o avem față de educațiile „altfel”, că nu mai știu în ce colț de lume să mă duc să urlu la lună de neputință. Pregătesc pentru anul școlar următor un proiect experimental la istorie, clasa a IV-a, în care vreau să arăt că lucrurile făcute altfel pot avea rezultatele acelea pe care ni le dorim toți, și care încep cu copii zâmbitori, dornici să învețe, și abia așteaptă să ajungă la școală.

Una din componentele lecției de istorie este vizita la muzeu. Ei bine, la noi muzeele sunt făcute „științific” (asta dacă nu sunt închise!). Adică, te duci cu copiii, dar șansa să poți să și aplici efectiv ceva acolo e… mică. Iar cu clasa a IV-a nu mai spun.

Să luăm de exemplu prima temă – izvoarele istorice. O temă de-a dreptul minunată, care deschide incursiunea în trecut, și reprezintă primul pas pe care copiii îi fac pe tărâmul acestei discipline, nestudiată până acum la clasa a IVa (partea de cronologie e subiectul altui articol). Ce se întâmplă la clasă: împărțim repede izvoarele în categorii, facem schema, arătăm niște poze care să ilustreze fiecare categorie, și se cam duce ora, încercând să menținem interesul unor copii plictisiți. Copilul de 10 ani are încă gândirea ancorată în concret. Da, mai are un pas până la următorul stadiu, în care funcționează abstractizarea, generalizarea, dar dacă începem să-i vorbim științific de la această oră… se duc pe apa sâmbetei bunele intenții de a-i deschide apetitul față de această disciplină.

Și nu, nu se va ocupa de asta profesorul de la a V-a, anul următor, căci, dacă vine deja din primar cu ideea preconcepută că istoria e oribilă, și nu-i place, e muncă de Sisif să mai schimbi ceva!

Ce mi-aș dori să pot face? Păi, o vizită la Muzeul Național – în eventualitatea în care mai stă deschis, că oricum expoziția permanentă nu dă semne să mai fie vizitabilă în următorul deceniu (chiar, știți, ne apropiem de momentul în care putem scoate din școală o generație care nu a avut șansa să vadă în original Gânditorul de la Hamangia sau Donariul de bronz de la Biertan!).

Ce aș vrea să găsesc acolo? O expoziție mică, pregătită într-un colț, cum sunt multe în holul de la intrare, care să expună pe înțelesul celor mici tipurile de izvoare:

izvoare nescrise
- unelte, arme, podoabe, vase (și ce Cucuteni avem de arătat!)
- locuițe, morminte (expoziția „Radiografia unei lumi dispărute” este un exemplu minunat aici, despre cum se pot face lucrurile)
- machete de cetăți, mai ales cele care apar și în lecturile literare (exemplu: Neamț)
izvoare scrise:
- monede – din diferite epoci, materiale, dimensiuni
- inscripții – simple, pe care să le poată chiar înțelege
- documente
- acte
- hărți
- scrieri istorice și literare

Ce mi-aș mai dori? Expoziția să aibă un ghid, sau o prezentare detaliată care să fie furnizată înainte profesorilor însoțitori ai clasei, căci nu toți au pregătire de specialitate, să poată improviza la fața locului. Și vă garantez că în felul acesta veți avea parte de o experiență unică, de o lecție la muzeu așa cum scrie la carte. Care va fi impactul pentru elevi? Vor mai avea probleme în a clasifica izvoarele, ori în a da exemple? Dar nu se poate…

Așa că în proiectul pe care mi l-am propus am luat în calcul misiunea imposibilă, și faptul că a merge la muzeu pentru lecție este exclus. Nu am nevoie să văd tot tezaurul din seif, pentru că nu mi-am propus să fac un tur prin toată istoria României, și nici să bifez pe o listă „făcut lecție la muzeu”. Eu aș vrea piesele aranjate exact ca mai sus!

Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus. Histria

Ce-o să fac… păi probabil o prezentare frumoasă, cu multe-multe poze pe care le-am realizat de-a lungul timpului în scop didactic, la diversele expoziții vizitate. „Radiografia unei lumi dispărute” mi-a furnizat enorm material privind viața comunităților din vechime, turul la cetățile din Dobrogea la fel, și voi completa cu un tur „virtual” al unei cetăți, mai mult ca sigur cetatea Neamț. Puteți găsi AICI lista obiectivelor turistice care oferă tur virtual, mai ales că nu e la îndemâna tuturor vizita la fața locului. Mi-aș dori să am câteva cioburi, ceva, de pe un șantier arheologic, și voi încerca să văd dacă măcar aici pot să obțin ceva de la foștii colegi de facultate care lucrează în domeniu. Se adaugă un mic atac la buget, căci intenționez să trec pe la magazinul MNIR și să achiziționez o statuetă a „Gânditorului de la Hamangia”, nu miniatură, ci la dimensiune reală. Dacă mai rămâne ceva după acest atac, și „Femeia”, să nu se simtă singur.

În schimb, la categoria izvoare scrise, mi-aș fi dorit să le pun, concret, în mână, obiectele. Aș fi vrut să am o replică a primei monede bătute pe teritoriul României, la Histria, în secolul VII î.Ch., o monedă de argint mică cât o unghie. Dar Muzeul B.N.R., care deține acest exponat, nu face și replici, spre vânzare, și nici la monetărie nu poți rezolva nimic. Îmi rămân așadar câteva monede de prin epoca comunistă, vreo două bancnote de după revoluție, și două monede de argint din vremea regalității, una cu Carol I, una cu Mihai I.

La inscripții mi-am propus să confecționez o cărămidă din lut pe care să realizez ștampila unei legiuni romane care a staționat în Dacia. Ar fi extrem de ușor de înțeles, și, eventual, să completez cu două inscripții importante pentru noi: Tabula Traiana, de la Cazanele Dunării, și Donariul de bronz de la Biertan.

Tabula Traiana – Cazanele Dunării

Pentru documente și acte… n-am decât actele de studii ale părinților. Am căutat, de la bunici am doar certificatele de naștere emise după cel de-al doilea război mondial, nu cele din 1913. Mi-aș dori să pot avea măcar o foaie matricolă din secolul XIX! Am însă fotografii cu un Abecedar realizat manual de un învățător, la 1878, și de-acolo aș vrea să citim câteva propoziții, căci se zugrăvește exact tabloul din satul românesc dunărean la acel moment.

Titlu de abecedar din 1878, realizat manual de învățător. Imagine document. Preluarea interzisă.

Hărți – atlasul istoric, reproducere după Tabula Peutingeriană, pe care să și încercăm să o comparăm, în secțiunea dunăreană, cu o hartă reală. Scrieri istorice: Letopisețul lui Grigore Ureche, e drept, retipărit, din care să citim câteva rânduri din portretul lui Ștefan cel Mare.

Aceasta este schița mea de proiect pentru luna septembrie 2016. Mult? Puțin? Ce-ar putea face ministerul? Ar putea să revină la buna practică a pregătirii kiturilor didactice, la prețuri de bun simț, astfel încât școlile să și le permită – de fapt profesorii să și le permită… Cât ar costa un set care să-mi rezolve mie necesarul la această lecție? Dar sunt mai importante manualele virtuale, care nu conțin nici a mia parte din ce-am înșirat eu mai sus, ca necesar… și bunele intenții, alăturate multelor pretenții de a schimba „ceva” în ora de istorie.

Ceva ce să ne facă mândri să spunem că suntem români.

Edit:

Pentru că m-am plâns că „n-am”, mi s-a rezolvat problema… în târgul de vechituri de la Vitan, am achiziționat, cu 5 lei, certificatul de naștere (1925) și actul de absolvire a cursului de ucenic tipograf-zețar (1943) pentru Păun Dumitru, bucureștean. Răsfoind cred cutia cu acte a familiei, am găsit și carnetul de membru de partid, și legitimația de membru MAI, deci băiatul a crescut în carieră… doar că nu m-au interesat. Personajul în cauză și-a luat, în 1960, și bacalaureatul, însă pentru aceasta trebuie să ajung la un centru foto, căci am găsit, pe film, fotocopiată, diploma: 8.89 media generală, și ca probă de examen era Istoria R.P.R. și Bazele comunismului, la care are 9.

Ca idee, timbrele fiscale de pe diplome sunt minunate, primul cu Ferdinand, al doilea cu Mihai.

Am găsit și monede, de pe la 1900, dar 30 lei bucata încă nu sunt dispusă să sacrific, pe material didactic.

Muzeul Pompierilor „Foișorul de Foc” te provoacă la concurs

V-am povestit că toamna aceasta încerc să pun în practică câteva planuri frumoase. Unul dintre acestea este și parteneriatul cu Muzeul Pompierilor, în virtutea căruia veți mai găsi aici pe blog și alte proiecte deosebite. Astăzi vă voi povesti despre unul dintre ele, un concurs desfășurat pe durata lunii noiembrie, și în muzeu, dar și online, aici, pe site. Concursul este unul de desen, pentru copii de toate vârstele (maxim 18 ani, nu și pentru părinții/educatorii care încă se simt copii!)

Ce aveți de făcut: luați o coală de hârtie (A4 sau A3, cum preferați) și realizați un desen pe tema „Scenă din viața unui pompier”. Țineți cont că pompierii nu sunt doar cei care sting incendiile, sunt și cei de la SMURD, și cei de la descarcerare. Puteți folosi acuarele, creioane colorate sau carioci. Nu este un concurs de colaj, așa că vă rog să respectați materialele indicate!

Pentru a participa la concursul desfășurat în muzeu, trebuie să trimiteți desenul prin poștă (plic simplu, nu recomandat! Sau îl puteți duce personal, dacă vă este în drum), la adresa: Muzeul Pompierilor „Foișorul de Foc”, Bulevardul Ferdinand I nr.33, București, sector 2, în atenția dnei prof. Loredana Oprica. Scrieți pe spatele desenului nume, prenume, vârsta copilului, adresa, numărul de telefon, email. Un număr de 30 de desene, cele mai inspirate și reușite, vor fi alese pentru a fi expuse în holul muzeului (de aceea vă rugăm să nu scrieți pe față, vor avea etichete speciale, doar cu numele și vârsta!), iar autorii lor vor fi anunțați aici pe site și vor primi o invitație de patru persoane la un tur special, ghidat, în muzeu. Muzeul se află în București, la Foișorul de Foc, iar dacă sunteți câștigător, invitația este valabilă un an.

Dacă ați terminat de desenat, scanați desenul și participați cu el și la concursul online. Acesta este deschis tuturor copiilor, din toată țara. Un juriu va alege trei desene, iar autorii lor vor fi premiați. Trei premii, pregătite de Talente de Năzdrăvani și Muzeul Foișorul de Foc vor porni către trei copii talentați ori cu foarte multă voință. Premiile pentru participanții online includ: machetă mașină pompieri de colecție, plachetă aniversară a Muzeului Național al Pompierilor „Foișorul de Foc”, obiecte promoționale ale muzeului (breloc, magnet frigider, insignă), și un set de piese de ipsos cu tematică de Crăciun din partea Talente de Năzdrăvani.

Concursul (în cele două variante) se desfășoară în perioada 1-30 noiembrie 2015. Sunt acceptate desenele trimise cu data poștei cel târziu 30 noiembrie, care sunt predate personal la muzeu până la această dată inclusiv, sau care sosesc pe adresa de mail admin@talentedenazdravani.ro până la data menționată. Nu se acceptă în concurs desene copiate, planșe printate și colorate, indiferent de vârsta copilului. Desenele sosite la concursul online vor fi publicate în această pagină pe măsură ce sosesc. Desenele nu vor fi înscrise în ambele concursuri decât cu această mențiune din partea autorului, iar pentru concursul din muzeu, desenul trebuie trimis fizic.

Rezultatele concursului vor fi afișate în cadrul acestui articol, pe 8 decembrie, iar câștigătorii concursului online au la dispoziție 3 zile pentru a revendica premiile. Câștigătorii concursului desfășurat în muzeu vor primi invitațiile la adresa de mail menționată pe spatele desenului, nu este nevoie de revendicarea premiului.

Dacă vă plac activitățile cu și despre pompieri, vă recomand să accesați Pagina copiilor de pe site-ul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, de care aparține și Muzeul Pompierilor. Aveți aici materiale atât informative, cât și planșe de colorat, jocuri, sau diverse proiecte tematice.

Sperăm că provocarea noastră va fi acceptată, și cât mai mulți copii vor afla la timp de acest concurs. Dacă vi se pare interesant, puteți printa afișul A4 de aici, pentru a-l distribui la școală. Mulțumesc anticipat tuturor pentru sprijin!

Edit, 8 decembrie 2015.

După îndelungi dezbateri, am decis că cei trei câștigători ai premiilor oferite în acest concurs sunt:

Mădălin I., Vălenii de Munte, 16 ani
Livia G., Câmpina, 9 ani
Cristina I., Câmpina, 9 ani

Premiile au fost decise de un juriu format din 20 de persoane, reprezentanți ai Muzeului Pompierilor, copii și părinți din programul „Talente de Năzdrăvani”. Le mulțumesc tuturor pentru sprijin, știu că este cumplit de greu să decizi.

Am primit și mesaje de la juriu, dar cel cu feedbackul cel mai cald a fost acesta: „Absolut toate desenele au fost SUPERBE ! Toți copiii participanți s-au străduit (după cum se vede), a fost extrem de greu să aleg numerele câștigătoare!” (Timea)

Cei trei câștigători au la dispoziție trei zile pentru a revendica premiul (vedeți mai sus regulamentul). În cazul unui premiu nerevendicat, acesta va fi atribuit următorului clasat. Din motive obiective (experiența concursurilor precedente îmi spune că proverbul „să moară capra vecinului” nu este o dovadă de fair-play), nu voi afișa niciun clasament.

Concursul desfășurat în paralel, în Muzeul Pompierilor, a decis care sunt cei 30 de câștigători ai invitațiilor pentru un tur ghidat. Lista este mai jos. În maxim 2 săptămâni veți primi pe mail și invitația personalizată, pentru a o putea printa. Dacă vă grăbiți să ajungeți, puteți merge, tabelul nominal cu câștigătorii va fi disponibil la intrare. Invitația este valabilă un an. De menționat că, pentru a beneficia de ghidaj, trebuie să programați vizita la telefon 021 252 28 84.

Felicitări tuturor!

Bană Inona-Luiza, 9 ani, București
Căldăraru Diana, 9 ani, Câmpina-Prahova
Căpățână Andra, 8 ani, Telega-Prahova
Cojocaru Eduard, 7 ani, Telega-Prahova
Dobias Mara, 12 ani, București
Dobre Ionuț, 9 ani, București
Dobrescu Antonia, 9 ani, Câmpina-Prahova
Dumitrașcu Diana, 8 ani, Telega-Prahova
Grădeanu Mihai- Robert, 8 ani, Telega-Prahova
Graziani Livia, 9 ani, Câmpina-Prahova
Ifrim Cristina, 9 ani, Câmpina-Prahova
Ivan Miruna, 9 ani, Prahova
Ivașcu Mădălin – Gabriel, 16 ani, Vălenii de Munte-Prahova
Ivașcu Silviu- Dumitru, 11 ani, Vălenii de Munte-Prahova
Jitaru Andra, 9 ani, Câmpina, Prahova
Lamba Daniel, 14 ani, Telega-Prahova
Militaru Andra, 10 ani, București
Nechifor Mihnea, 9 ani, Telega-Prahova
Nedelcu Daria-Gabriela, 8 ani, Telega-Prahova
Onica David, 8 ani, București
Oprea Diana – Florentina, 11 ani, Băicoi –Prahova
Panait Diana, 7 ani, Telega-Prahova
Parascan Maya-Maria, 10 ani, București
Pavel Diana, 9 ani, Buzău
Popa Ilinca, 9 ani, Câmpina-Prahova
Repede Delia, 9 ani, Câmpina-Prahova
Rotau Luca-Horia, 9 ani, București
Stancu Rianna, 9 ani, Câmpina-Prahova
Stoicana Ciprian, 9 ani, București
Szabo Bianca, 9 ani, București

*Copiii care nu și-au primit încă invitațiile pe mail sunt rugați să semnaleze acest lucru printr-un comentariu la acest articol. Unele adrese nu au fost suficient de lizibile și mailurile s-au întors.

Participanți:

Diana Florentina O., 11 ani, Băicoi, PH

Daria S., Bragadiru, 8 ani

Andrei S., Bragadiru, 6 ani

Maria G., București, 9 ani

Luca M., 6 ani 9 luni, Bucuresti

Mario Dimitrie E., Drăgăneasca (GR), 7ani

Alexia Ana Maria D., București, 10 ani

Lucas Christian D., București, 7 ani

Gabriel P., 8 ani, Schela (GL)

Ana Adela B., 8 ani, Schela (GL)

Andrei B., 8 ani, Schela (GL)

Camelia D., 8 ani, Schela (GL)

Livia G., Ploiești, 7 ani

Eduard B., Ploiești, 7 ani

Amalia B., Ploiești, 7 ani

Maysa C., Ploiești, 7 ani

Miruna I., Cornu, 9 ani

Carla C., Câmpina, 9 ani

Cristian C., Câmpina, 9 ani

Andra J., Câmpina, 9 ani

Diana C.,9 ani, Câmpina

Ilinca P., Câmpina, 9 ani

Antonia D.,Câmpina, 9 ani

Andreea B., clasa a IVa, Bacău

Rianna S, 9 ani, Câmpina

Cătălin B., Clasa a IVa, Bacău

Bianca R., Clasa a IVa, Bacău

Andreea L., Clasa a IVa, Bacău

Antonio C., Cocorastii Caplii, 9 ani

Eduard F., Brebu,9 ani

Andrei P, Câmpina,10 ani

Izabela P, Câmpina,10 ani

Iustina S, Câmpina,10 ani

Călin S, Câmpina,10 ani

Paula V, 9 ani, Jina (SB)

Dănuț A., Clasa a IIa, Giurgiu

Vladimir S., Baia Mare, clasa I

Cristina I., Câmpina, 9 ani

Delia R., 9 ani, Câmpina

Cristina Mihaela C., Limanu, 4 ani

Cosmin C., Campina, 9 ani

Gabriel L., Costeiu, clasa a VIa

Alexandru D., Baia Mare, 7 ani

Theodora C., Ștefești, clasa a IIIa

Alina B., Ștefești, clasa a IIIa

Cristi B., Ștefești, clasa a IIIa

Ana Maria P., Ștefești, clasa a IIIa

Andrei G., Ștefești, clasa a IIIa

Andrei S., Ștefești, clasa a IIIa

Livia G., Câmpina, 9 ani

Alexandru, Bacău, 6 ani

Andreea-Narcisa U., 9 ani, Matca (GL)

Valentina S., 9 ani, Matca (GL)

Luca P., 9 ani, Matca (GL)

Larisa-Andreea P., 9 ani, Matca (GL)

Erik C., 7 ani, Tăuții Măgherăuși (MM)

Maya P., Baia Mare, 7 ani

Alexandru M., 7 ani

Mădălin I., Vălenii de Munte, 16 ani

Silviu I., Vălenii de Munte, 12 ani

Casian I., Vălenii de Munte, 4 ani

Andra C., 8 ani, Telega (PH)

Denisa G., 8 ani, Telega (PH)

Diana D., 8 ani, Telega (PH)

Adelina B., 8 ani, Telega (PH)

Valentina D., 8 ani, Telega (PH)

Lavinia C., 8 ani, Telega (PH)

Natalia R., 8 ani, Telega (PH)

Cristina P., 8 ani, Telega (PH)

Cosmina P., 8 ani, Telega (PH)

Daria N., 8 ani, Telega (PH)

Ana Maria G., 8 ani, Telega (PH)

Andra P., Baia Mare, 7 ani

Teodora D., Telega, PH, 8 ani

Mihai G., Telega, PH, 8 ani

Ruxandra T., Telega, PH, 8 ani

Rares T., Baia Mare, 7 ani

Alexandru B., București, 10 ani

Maria P., București, 10 ani

Tudor M., București, 10 ani

Andrei V., București, 10 ani

Alessia C., București, 10 ani

Ionuș Ș, Baia Mare, 7 ani

Marc A., Baia Mare, 7 ani

Andrei I., Fundeni, clasa a VIa

Florin N., Fundeni, clasa a VIa

Florentina M., Fundeni, clasa a VIa

Florin Constantin R., Fundeni, clasa a VIa

Andreea M., Fundeni, clasa a VIa

Angela S., Fundeni, clasa a VIa

Roxana Viorica T., Fundeni, clasa a VIa

Doris Z., Fundeni, clasa a VIa

Alexandru T., Pașcani, 9 ani

Bianca T., Pașcani, 5 ani

Cristian T., Curcani (CL), 12 ani

Dana A., Curcani (CL), 12 ani

Ruxandra A., Curcani (CL), 12 ani

Remus M., Telega (PH), 7 ani

Sebastian B., Telega (PH), 14 ani

Daniel L., Telega (PH), 14 ani

Cosmin B., Telega (PH), 7 ani

Diana P., Telega (PH) 7 ani

Eduard C., Telega (PH) 7 ani

Cristian R., Telega (PH) 7 ani

Luigi G., Sibiu, clasa a VIa

Adina Maria U., Subcetate (HR), 9 ani

Elisa Eva T., Solca (SV), 5 ani

Iustin I., București, 6 ani

Castelul Huniazilor – Muzeul Corvinilor de la Hunedoara

Partea cea mai interesantă a primei zile de școală a fost întotdeauna răsfoirea manualelor. Fie că erau noi, sau (în cele mai multe cazuri) rupte, dădeam paginile cu aceeași plăcere. Una din fotografiile care mi-a atras atenția de la început, și care părea ruptă din alt colț de lume, a fost cea a castelului de la Hunedoara. Părea că așa ceva nu există și la noi… exemplele cu Peleș, Bran, erau totuși recente. Dar evul mediu era cumva asociat în mintea mea cu cetatea Neamț, prima cetate pe care am vizitat-o, așadar – ruine. Însă Hunedoara e departe de Bărăgan, și n-am avut ocazia până acum să ne aventurăm. Vara asta în schimb m-am supărat pe kilometri, și am pus pe traseu și castelul Huniazilor.

Am ajuns într-o zi toridă. Orășelul în sine era deprimant, avea în el ceva din urbea de pe malul Dunării, în care am copilărit: mic, încins și trist. La castel în schimb era agitație, însă parcarea (7 lei) era suficientă. Am urcat cătinel, și a fost prima dată când m-am bucurat enorm că sunt studentă, căci biletul pentru adulți era 30 lei, în timp ce pentru elevi și studenți – 5 lei. Este primul muzeu pe care îl găsesc cu prețuri sezoniere, adică în funcție de luna anului în care mergeți, prețul este altul… Vă recomand să verificați, pentru corectitudinea socotelii de-acasă cu cea din târg, prețul biletului de vizitare. Și aici am avut minunata taxă foto, pe care o urăsc din tot sufletul, mi se pare o dovadă de ne-evoluție, ca să nu zic de prostie… Dar speranța moare ultima, tot aștept momentul în care nu va mai exista în muzeele românești!

O bilă albă o primesc cei de la Hunedoara pentru audio-ghid (aplicație ce se instalează pe telefon), sau pun la dispoziție ei tabletă în acest sens. Așadar, am instalat Tour Pipe, am primit contra cost un cod de acces, și am pornit prin castel. A fost de-a dreptul minunat, un ghid răbdător, care mi-a explicat frumos tot ce vedeam prin castel. E drept că, de când au înregistrat aplicația, au mai mutat câteva obiecte, dar nu tragic. Nici nu s-a comparat cu o vizită de capul nostru, nici măcar cu informația oferită de panouri. Aplicația este minunată, include și prezentări free, dar și contra cost, cum sunt cele de la Castelul Corvinilor, Bran, Cetatea Făgărașului (e și ea pe lista noastră, doar să stea muzeografii la program!), Muzeul Satului din București, Muzeul Antipa (care îl vinde la preț dublu, normal, la ei și aerul de la bătaia unei aripi de fluture costă!). Vă recomand să vă jucați cu ea, sunt sigură că veți afla lucruri interesante. Prezentările audio se fac pe lângă un slide de imagini foarte faine. Dar partea proastă a aplicației e că, deși cumpărați codul, acesta nu funcționează decât în locație… so… stați pe loc și aprofundați, nu veți putea face asta acasă, cum am sperat eu, mai ales că proiectam de pe-atunci acest articol, și informațiile mi-ar fi fost utile acum.

Muzeul în sine a fost aproape la înălțimea așteptărilor. Nu găsești, dar nici nu speram să găsesc aici mobilier ori obiecte deosebite. Însă arhitectura, în mare parte adaptată nevoilor militare, este impresionantă. Turnurile de apărare și pasarelele din lemn, peste prăpastie, care le leagă, gurile de foc la nivelul podelei, dar și camera de tortură (mobilată explicit și nerecomandată copiilor), toate creează o imagine unică.

Intrarea în castel – vedere spre dreapta pasarelei.

Totuși, din fiecare locație rămâi cu ceva fixat. Nu, nu ne-a marcat camera de tortură, ce-am citit despre Inchiziția spaniolă încă nu întrece ce-am văzut aici, chiar dacă o imagine face cât 1000 de cuvinte. Am reținut că locuitorii castelului erau oameni cu o mentalitate diferită de cea din epocă, în castel existând o sală de baie, lucru aproape nemaiauzit în evul mediu. Bănuiesc că știți ce spunea Louis XIV, marele rege al Franței: baie faci de trei ori în viață: la naștere, la însurătoare și la moarte. În rest – există parfumuri. Despre una din locuitoarele castelului doctorul povestea cu îngrijorare faptul că e periculos să faci atât de des baie, ca ea. Adică… de trei ori pe an! Lăsând gluma la o parte, baia în sine putea fi și periculoasă. Sursele de apă nu erau întotdeauna cele mai potrivite, și, în cazul în care exista o rană, o infecție ulterioară putea genera o cangrenă de toată frumusețea. Însă, dacă vreți să vă delectați vreodată, citiți despre viața cotidiană în evul mediu, sau chiar la noi, în perioada interbelică, la țară.

O senzație „unică” o ai când urci în turnul nou al porții (turnul vechi, cu vechea intrare în castel, se vede din galeria cu arcade de la nivelul 1)… de peste 70m! Niște întrebări apar în momentul în care ești atenționat să nu supra-încarci pasarela exterioară. Te întrebi de ce… până îți dai seama că pasarela este de scânduri, iar când privești în jos, golul din stomac este comparabil cu hăul ce se cască în față. Era al doilea, după Sighișoara, dar emoțiile au fost cu mult mai mari.

Sunt o mulțime de povești despre castel și locuitorii acestuia, de bună voie sau siliți. Am văzut temnița prin care au trecut Gheorghe Doja și Vlad Țepeș, fântâna săpată de prizonierii turci. Căutând cum îl chema pe călugărul ce spiona ședințele Dietei dintr-o chilie, am găsit aici multe dintre legendele pe care le-am ascultat pe ghid. Pe site-ul muzeului sunt două, și prezentările sunt ceva mai scurte, deși cred că lucrurile ar trebui să stea tocmai invers, însă cum multe dintre rubrici sunt încă goale, nu mă miră nimic.

Castelul Corvinilor de la Hunedoara rămâne până acum unul dintre cele mai frumoase castele pe care le avem, comparabil cu fortărețele occidentale. Dacă nu ați ajuns încă, merită să vă abateți din drum, dacă nu chiar să faceți un drum special până acolo. Nu vă grăbiți să treceți repede prin castel, luați ghidul și admirați peisajul. Galeria foto de mai jos am completat-o, pe cât m-a ajutat memoria, cu explicații.

Curtea interioară, vedere dintre arcadele de la nivelul 1.

Detaliu de acoperiș

Curtea din spate a castelului, fosta grădină, cu pasarela ce făcea legătura cu bucătăria.

Curtea interioară. În spate, turnul care adăpostea cuhnia, punct de pornire pentru numeroasele incendii care au devastat castelul.

Dormitorul, cu câteva piese de mobilier. Nu sunt cele originale.

Fereastră gotică.

Fierăria castelului

Scurgerile pentru apa de ploaie de pe acoperiș, în forma unor capete de grifoni.

Sala închisorii, pe unde au trecut Gheorghe Doja și Vlad Țepeș.

Inscripția în vechea limbă otomană, a prizonierilor care au săpat fântâna.

Intrarea în castel – vedere spre dreapta pasarelei.

Sala cavalerilor, cu superbe arcade gotice, sprijinite în centru pe stâlpi de marmură.

Sala Dietei.

Salonul de vânătoare.

Intrarea în castel – vedere din turnul porții.

Detaliu din pardoseala sălii cavalerilor, ce marca înrudirea cu casa de Valois, crinul fiind simbolul familiei regale franceze.

A doua sală de tortură. În această poziție, moartea survenea prin sufocare, când, de oboseală, victima lăsa capul în jos și bloca traheea.

Soba din sala domnițelor, cu însemnele heraldice ale familiilor – corbul negru cu inel de aur în cioc – simbolul familiei Corvin.

Prima sală de tortură

Curte interioară, legată de groapa cu urși, unde erau aruncați la fiare condamnații.

Trapa condamnaților la moarte, care se deschidea în „groapa cu coase”.

Guri de foc în turn, la nivelul podelei.

Străjerul aflat în vârful turnului pictat

Detaliu – turnul pictat.

Turnul pictat

Turnul porții – vedere din curtea interioară

Ioan de Hunedoara – vitraliu în capela castelului.

Muzeul Băncii Naționale a României

Anul acesta Noaptea Muzeelor a început cu un pas stâng pentru noi, căci ne-am dorit să intrăm la Muzeul Băncii Naționale, și am stat la rând aiurea. În schimb am aflat că muzeul nu e nicidecum vizitabil doar atunci, și că putem veni oricând. Cum nu se poate intra decât în zilele lucrătoare, între orele 9-15, am așteptat vacanța, să nu lipsim de la școală, chiar dacă în interes cultural. Așa că ne-am făcut programare – a durat o săptămână între momentul în care am dat mail și vizita propriu-zisă. Intrarea este gratuită, însă vizita nu se face decât programat, cu ghid (mail la Muzeul[at]bnro.ro, în care se menționați numele şi CNP-ul, data şi ora când puteți merge, și un număr de telefon pentru contact).

Așa că la 9 trecute fix am urcat treptele intrării din strada Doamnei nr. 8, unde am trecut prin toate scannerele și filtrele unei bănci. Dacă ați vizitat muzeul Cotroceni, ei bine, e mai ceva ca acolo. Am intrat întâi în Palatul Nou al băncii, un proiect al Serviciului de Arhitectură al BNR în 1940, numai marmură, și totul impecabil. Ne povestea că o bancă, construită din astfel de materiale solide și impunătoare, inspiră la rândul ei respect și încredere pentru cetățeni. Oare băncile cu plăci și termopan ce inspiră?!

Trecerea în Palatul Vechi este aproape insesizabilă, pentru două clădiri despărțite de jumătate de veac. Simți parcă stilul mai apăsător, dar se păstrează unitatea. Palatul a fost ridicat în deceniul 9 al secolului XIX, devenind funcționabil în 1890. O istorie a construcției găsiți pe site-ul muzeului, cu o detaliere aproape „la chitanță” pentru cheltuielile făcute, începând cu exproprierea terenului fostului han Șerban Vodă, achiziționarea sortimentelor de la piatră din carierele de la Bahna (MH), până la realizarea și montarea gratiilor decorative din fier forjat, apoi descrierile continuă cu exteriorul și interiorul, precum și cu modul de funcționare a clădirii băncii până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Vă recomand să le citiți, eventual înainte de vizită, căci ghidajul nu este unul exhaustiv în ora alocată vizitei.

Am avut norocul să putem vizita în Palatul Vechi inclusiv holul și sala de consiliu, căci nu erau alte întâlniri programate, și accesul publicului era permis. Cantitatea de piatră, marmură și statui metalice, deși într-o perfectă armonie, mie mi se părea copleșitoare. Din această zonă, Irisucăi i-au plăcut mochetele roșii, mai ales că simțea cum i se afundă tălpile în ele. Altfel a înțeles destul de puțin din explicațiile ghidului, căci referințele la istoria modernă a României sunt numeroase. A reușit să învețe succesiunea regilor, dar momentele principale ale istoriei epocii îi rămân încă ascunse, și dacă mă uit la programa de istorie de clasa a IVa, nici nu cred că le va înțelege prea curând, dacă nu compensez cumva.

Sala de consiliu mi-a dat impresia că mă aflu la Peleș, deși cei doi arhitecți nu au în comun decât spiritul epocii, iar gusturile germane ale regelui Carol I nu au influențat nicicum proiectul băncii. Aici am avut surpriza să descopăr tabloul lui Grigorescu – La secerat – pe care îl știam din copiile care decorau casa bunicilor, însă habar n-aveam că dimensiunile lui sunt atât de impresionante! (2,5×3,5m) A fost realizat pe comandă, special pentru această sală, la fel ca și celelalte trei tablouri care completează arhitectura sălii. Ghidul ne spunea că, după 1949, când comuniștii au mutat tot ce însemna tablou în Muzeul Național de Artă (și de unde nu le-au mai primit înapoi!), din toată colecția muzeului doar acestea patru au putut rămâne, deoarece angajații băncii au susținut că sunt fresce, și nu au fost luate. Aici am avut voie să facem și poze.

Istoria monedei noastre naționale a fost destul de greu de urmărit. Am început cu prima monedă bătută pe teritoriul țării noastre, la Histria, acum aproape 2600 de ani, o monedă de argint pe care am căutat-o în zadar în muzeul cetății de la malul mării, unde nu exista nici măcar printată pe hârtie. În momentul în care ne-a arătat-o, i-am și spus că nu există această monedă nici la Histria, nici la Constanța, deși momentul este extrem de important în istoria economică a cetăților de la malul mării. Chiar ghidul a fost uimit, că nu există nici măcar o copie acolo, când tot ce ar avea de făcut respectivele muzee ar fi să solicite la BNR o replică a acesteia… Nu mă miră, muzeografii de acolo nu se străduiesc nici să completeze etichetele cu detalii pentru vizitatori, o asemenea cerere oficială probabil i-ar epuiza complet!

A continuat cu moneda – tot de argint – a lui Vladislav I (1364-c.1377), în Țara Românească, cu românul lui Cuza și apoi cu monedele din perioada regalității, până la celebrii cocoșei. Istoria monedei, expusă în piese originale, este prezentată în interiorul a opt piramide de sticlă, expuse la intrarea în Palatul vechi. Din păcate, limita de timp nu ne-a permis să vedem și celelalte colecții numismatice organizate în această sală. În schimb, cu o securitate desăvârșită, am intrat la tezaurul mic, unde am văzut celebrele lingouri de aur expuse și în noaptea muzeelor. Sala – foarte mică, bănuiesc că un seif complet la cum arăta ușa, era decorată cu o hartă a lumii, pe care erau marcate marile bazine aurifere de pe planeta noastră. În vitrină parcă tocmai își vărsase comoara cocoșul din punguța cu doi bani, erau „doar” 3.400.000 euro în aur, și patru lingouri, de la 1 la 12 kg, cu puritate 999,999 la mie. Însă în această sală mai atrăgătoare mi s-au părut cele trei roci – minereu de aur în stare naturală – ceea ce n-am văzut niciodată (Roșia Montană e pe listă însă). Arătau într-adevăr impresionant, și, privindu-le, încercam să înțeleg febra aurului, și să n-o las să mă stăpânească.

Nu vă dezvălui mai mult, căci, cumva, trebuie să ajungeți. Există un ghidaj adaptat pentru cei mici, mai ales că de câțiva ani Muzeul a intrat în circuitul „Școala Altfel”, și primește grupuri de copii. Vă recomand să încurajați o excursie cu clasa, dar nu în această săptămână, când înghesuiala este maximă, ci înainte, după, sau într-o zi de vancanță a celor mici. Noi am beneficiat de ghidajul pentru adulți, așa că, acum, când am întrebat-o pe Iris ce i-a plăcut, mi-a spus următoarele:

La muzeu nu vorbește pe limba copiilor. Mi-a plăcut, dar nu ne-a arătat toate seifurile. Și ghidul era amuzant, căci mai spunea bancuri, acela, cum să dai patru români pe un bou. Mi-a plăcut și sala cu pereții-hartă, dar și cum i-au păcălit pe comuniști că nu sunt tablouri, sunt pictate pe perete. Și telefonul din sala de consiliu. Și medaliile.

Regele a murit! Traiasca Regele!

Aşa cum ne-a obişnuit, Muzeul Naţional de Istorie a României ne pregăteşte surpriză după surpriză. Săptămâna aceasta îşi deschide porţile o nouă expoziţie, sub patronajul Ministerului Culturii, şi în colaborare cu Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional Peleş şi Muzeul Naţional Cotroceni.

Prin intermediul acestei expoziţii, MNIR îşi propune să onoreze memoria primilor doi regi ai României, cu ocazia împlinirii unui secol de la încetarea din viaţă a regelui Carol I şi venirea la tronul României a regelui Ferdinand.
Carol I este, fără îndoială, cel mai mare dintre regii României. Realizările timpului său au fost atât de multe şi atât de profunde încât până şi simţul critic al celui mai exigent cercetător e condamnat să capituleze în faţa evidenţei: dacă românii şi România au avut vreodată un personaj providenţial în istoria lor, atunci acela a fost cu siguranţă Carol I-ul. Asumându-şi tronul României, l-a preluat ca domn al unei ţări umile şi l-a lăsat ca rege al unei ţări independente, mărite şi chiar temute (măcar de unii dintre vecinii ei). Aşa cum spunea Nicolae Iorga, Carol a trăit peste 70 de ani fără altă tovărăşie, fără altă comuniune de spirit decât a Datoriei. Zeul său pe pământ – şi ce zeu nobil, ce zeu teribil! – a fost aceasta. În afară de dânsa n-a cunoscut nimic. Din vremuri foarte vechi ca ale Romei n-a existat om care, în mijlocul vieţii, să se smulgă mai deplin din tot ce o alcătuieşte pentru a trăi cu ochii reci fixaţi la o singură stea care nu poate apune: Datoria Sa de Suveran!.
Prin comparaţie, domnia lui Ferdinand (13 ani) poate părea pusă în umbra de cea a lui Carol (48 de ani). Însă nu este deloc aşa. Pentru că domnia lui Ferdinand a fost plină de evenimente, de schimbări radicale, de zbucium şi trăiri cum rare sunt în istorie. O domnie care trece printr-un război european şi mondial, cu toate transformările în plan regional. Europa imperiilor lui 1914 devine Europa statelor naţionale din 1918. România Mică a lui 1914 devine România Mare a lui 1918. Iar regele Ferdinand a avut un rol decisiv în mersul înainte al ţării.
Tematica expoziţiei este structurată pe mai multe capitole, prin care se doreşte realizarea unei imagini cât mai complete a vieţii şi activităţii celor doi monarhi.
Expoziţia debutează cu prezentarea descendenţei lui Carol şi Ferdinand (germană, franceză, portugheză: bunici, părinţi, fraţi şi surori) şi continuă cu Familia regală a României (Carol – Elisabeta, Ferdinand – Maria şi copiii lor).
Un capitol este dedicat simbolurilor regalităţii în perioada 1866 – 1927, unde sunt analizate: stema, imnul, drapelul (apariţia şi evoluţia acestora), dar şi Coroana de oţel, sigiliul regal sau ordinele apărute în timpul celor doi suverani.
O parte importantă a expoziţiei este rezervată celor mai semnificative evenimente ale istoriei noastre moderne, petrecute între anii 1866 – 1927: Constituţia din 1866, obţinerea Independenţei, proclamarea regatului, Expoziţia Naţională din 1906, Al Doilea Război Balcanic (în timpul lui Carol I), Primul Război Mondial, Marea Unire, Încoronarea de la Alba Iulia, Constituţia din 1923 (în timpul lui Ferdinand).
Un segment cu adevărat spectaculos al expoziţiei este cel dedicat recunoaşterii internaţionale, unde vom prezenta publicului o parte dintre ordinele străine primite de Carol şi Ferdinand, din întreaga lume (din Rusia şi Austro-Ungaria, până în Brazila şi Peru, din Suedia şi Olanda, până în Japonia şi Hawaii).
Pentru că domniile celor doi regi se suprapun cu formarea şi dezvoltarea statului modern, un loc important în cadrul expoziţiei îl ocupă modernizarea statului, sub toate aspectele sale (economie, cultură, educaţie, infrastructură), între anii 1866 – 1927.
Expoziţia are un capitol dedicat oamenilor regelui, respectiv principalilor colaboratori ai suveranilor, cu care aceştia au colaborat în calitatea lor de preşedinţi ai Consiliului de Miniştri şi se încheie cu prezentarea ultimului an al domniei regelui Carol şi primului an al domniei regelui Ferdinand.
Demersul expoziţional este susţinut de numeroase obiecte originale, provenite din colecţiile muzeelor implicate, dar şi de un foarte bogat material iconografic şi informativ.
Expoziţia Regele a murit! Trăiască Regele! va fi deschisă la MNIR în perioada 30 octombrie 2014 – 1 martie 2015 şi va putea fi vizitată de miercuri până duminică, în intervalul orar 09.00 – 17.00.
Pentru informaţii suplimentare, accesati http://www.mnir.ro

Vizita se va regăsi cu siguranţă pe orarul nostru de noiembrie, şi voi reveni şi cu imagini din cadrul expoziţiei. Sunt aproape sigură că va exista şi un volum dedicat expoziţiei, foarte interesant dacă ţin cont de datele de prezentare pe care vi le-am redat mai sus, prin amabilitatea departamentului de comunicare al muzeului.

Sper că v-am trezit curiozitatea, şi vom putea curând discuta impresii post-vizită.

Histria. Muzeu. Cetate. Culoarul de acces spre turnul mare al zidului de incinta

Vizita la cetatea si muzeul de istorie de la Histria

Mersul la mare a fost până acum cel puţin distractiv, de dragul copiilor. Erau mici, muzeele le treceam cu greu pe lista, nu aveau suficiente ancore în timp ca să înţeleagă, şi nici răbdare pentru a vizita. Aşa că am ales ţinte uşoare şi accesibile, cum a fost Adamclisi. În ceea ce priveşte cetăţile, se pare că nu au o înclinaţie deosebită, şi pentru ei „zidurile” sunt toate la fel.

Anul acesta, dacă tot am renunţat la sudul litoralului ca să vedem şi cum e nordul, şi trecând destul de aproape de Histria, am considerat că e momentul să mai adăugăm pe listă una din comorile noastre. Aşa că am setat gps-ul şi am pornit la drum. Neaşteptat, monumentul era semnalizat destul de bine, la toate intersecţiile, iar cu o hartă şi ceva atenţie se poate ajunge uşor. Nu vă aşteptaţi însă la asfalt, căci intraţi pe drumuri judeţene şi comunale, aşa că multă atenţie. Pregătiţi-vă cu apă şi pălării de soare, Dobrogea nu este deloc blândă vara, iar vântul adie şi nu prea.

Am parcat. Parcare generoasă, deşi părea că lumea era mai mult venită la cherhanaua de acolo decât să viziteze muzeul şi cetatea. Cum la buget se aprinsese deja beculeţul roşu, n-am intrat să văd scorurile, aşa că nu vă pot spune la ce preţ vă puteţi răcori. Muzeul e acelaşi tip de clădire ca la Adamclisi, construită special cu această destinaţie. În imaginaţia mea deja simţeam că mă răcoresc în timp ce plăteam biletele – 14 lei adulţi, 7 lei copii. Program de vizitare – vara: 8:00 – 20:00, iarna: 9:00 – 17:00 (închis luni şi marţi). Am întrebat dacă nu au o hartă a cetăţii, ceva ce să ne ajute, căci aveam un feeling cum că e musai nevoie de o astfel de unealtă. Pentru 7 lei am primit un ghid al muzeului şi cetăţii, stufos şi complet nepractic, dar tot a fost mai bine decât deloc.

Şocul l-am avut în muzeu. După ce că leşinam deja de cald afară, când am intrat aici era saună. Clădirea, mai mult sticlă decât zidărie, nu avea niciun pic de izolaţie sau ventilaţie. Litrul de apă luat „să fie” s-a dovedit repede necesar pentru supravieţuite. Apa curgea la propriu de pe noi, ghidul cumpărat a devenit evantai, copiii nerăbdători, iar eu făceam eforturi disperate să rezist. Dacă cumva vă trece prin minte, aşa cum mi-a trecut şi mie, că într-un muzeu temperatura trebuie să fie constantă, căci aşa scrie la legile conservării, ei bine… aici nu e. Piesele din muzeu sunt inscripţii, ceramică, rar metal, os sau sticlă, aşa că probabil s-a decis că aşa cum au rezistat 2000 de ani, nu au nevoie de tratament preferenţial. Dacă Histria ar fi avut probabil locuire continuă, şi nu şi-ar fi încetat existenţa înainte de mileniul I d.Ch., poate s-ar fi descoperit şi alte piese… mai pretenţioase.

Din epoca grecească a aşezării nu aş putea spune că m-au impresionat exponatele. Mă aşteptam la mai multă ceramică pictată, dar ne-am mulţumit cu câteva cioburi(cum le spun copiii), e drept, foarte frumoase. Foarte multe inscripţii, şi, aşa cum constat cu foarte mare regret, habar nu avem să le prezentăm. Trei rânduri, un nume, probabil pentru arheologi, şi eventual o datare. E greu, mai ales acolo unde e o inscripţie, să o transcrii/traduci, să priceapă şi vizitatorul neiniţiat despre ce este vorba. Doar a dat 14 lei pe bilet, ar trebui să se simtă măcar binevenit. Aşadar, vă recomand să aveţi la voi un telefon cu net, să puteţi căuta în dex cuvintele. Pentru restul, fotografii şi documentare acasă!

Am ieşit din muzeu şi ne-am tras sufletul la umbra câtorva corcoduşi. Deşi ardea aerul afară, tot era mai bine ca înăuntru. Am răsfoit ghidul, căci timp de citit în detaliu n-aveam, am căutat o hartă, pusă cu susul în jos (în cele in urmă am dibuit şi unde era busola indicatoare!) şi cu ajutorul celor câtorva fotografii am pornit la pas prin cetate. Mai cu un ochi pe pagină, mai cu altul pe unde calc, am reuşit să ne „plimbăm” imaginar prin piaţa mare, să ne gândim de ce au venit milesienii aici, ce vindeau, ce cumpărau, şi în final – de ce a decăzut cetatea: transformarea golfului în lagună şi apoi lac. 1300 de ani de istorie, vitregiţi de valuri de migratori, împăraţi „pe care lumea nu putea să-i mai încapă”, şi care şi-au lăsat semnele asupra aşezării. Ceea ce se vede acum este ultima incintă a oraşului, deja epocă bizantină. Din epoca greacă doar în partea de nord au fost descoperite urme ale zonei sacre. Săpăturile au început la Histria acum 100 de ani, în 1914, iniţiate de Vasile Pârvan, şi continuă şi astăzi, aşa cum am văzut deja zone trasate, dar fără arhelogi ori studenţi practicanţi la lucru.

Atât cât ne-au ţinut picioarele şi ne-a ajutat ghidul am străbătut cetatea la pas. Am ajuns până la promontoriul stâncos, am admirat lacul, şi ne-am întors, gândindu-ne cât de utile ar fi fost aici panouri explicative pentru fiecare arie delimitată. În afară de cel de la intrare nu am văzut altele. Am încercat să glumesc, că poate măcar nişte cifre pentru un (audio-)ghid, pe care aş fi dat bucuroasă banii, sau măcar nişte biete coduri QR puse pe o bară… ceva ce să dea ameţitului de vizitator o idee despre locul în care se află, şi nu să pribegească precum o oaie rătăcită prin cetate.

Cu ce au rămas copiii voi vedea mai spre toamnă. Eu am continuat acasă cu lectura ghidului, şi am completat cumva imaginile pe care mintea mea le-a înregistrat. Mă gândeam la muzeu, cum se face că nici măcar o monedă nu este expusă, deşi rolul de centru comercial al aşezării este recunoscut pe toată durata existenţei sale. Mai mult, Histria este primul oraş de pe actualul teritoriu al României care a emis monedă proprie, în jurul anului 480/475 î.Ch., monede de argint cu simbolul oraşului – vulturul pe delfin spre stânga.

Nu ştiu dacă piesele care ar fi întregit istoria aşezării se află la muzeul din Constanţa, de care aparţine şi cel de la Histria, sau la muzeul din Bucureşti. La cel din Constanţa am fost demult, nu mai reţin detalii, şi o nouă vizită nu este programată prea curând. Cel din Bucureşti este – expoziţia permanentă – închis, până se vor găsi bani… Aşadar, învăţăm deocamdată clasic, din cărţi şi fotografii. Am venit mai mult decât dezamăgită de la unul dintre cele mai documentate şi analizate sit-uri arhelogice de la noi. Concluzia e aceeaşi: nu ştim să arătăm şi să valorificăm ceea ce avem.

Incinta romano-bizantina.

Sanctuar elenistic de la Nuntasi. Zeita Cybele

Capitel de anta din calcar. 480-450 a.Ch.

Histria. Muzeu. Cetate. Ceramica greaca arhaica. "Hydria" cu figuri negre,

Ceramica greaca arhaica. „Hydria” cu figuri negre, http://en.wikipedia.org/wiki/Hydria

Cupa „Mici maestri”

Vas de faianta egiptean din perioada elenistica

Decret fragmentar cu reprezentarea stemei Histriei

Statuete de teracota dintr-un atelier local. Sec. II d.Ch.

Baile romane. Terme II.

Culoarul de acces spre turnul mare al zidului de incinta

Arcade la edificiul termal.

Cartierul de est.

Promontoriul stancos

Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus.

Turnul mic al zidului de incinta

V-aş da un link către un site oficial al muzeului, dacă l-aş fi găsit. Pe site-ul Muzeului de Istorie şi Arheologie Constanţa există în meniu un link pentru „Muzee din teritoriu”, unde ar trebui să fie cel puţin Histria, Callatis şi Adamclisi, însă acel link nu este funcţional. Poate… cine ştie, într-un viitor în care vom pune mai multă pasiune şi atenţie la detalii. Câteva informaţii generale le-am găsit pe site-ul Consiliului Judeţean Constanţa.

Oraselul cunoasterii, un altfel de loc de joaca in Bucuresti

Cu aproape o lună în urmă am avut aici pe blog un concurs special pentru bucureşteni, în care am oferit o invitaţie la Orăşelul cunoaşterii, cea mai nouă propunere de petrecere a timpului liber cu copiii într-un mod educativ. Cum vremea „ţine” încă cu activităţile de interior, o vizită în orăşel vă poate umple cu uşurinţă o după-amiază în care nu aveţi idei ce să faceţi cu copilul (împreună cu el, nu cum să scăpaţi de el. Pentru ultima variantă aveţi întotdeauna la dispoziţie locurile de joacă din mall, unde el aleargă şi părinţii se relaxează la o cafea jucându-se pe telefon).

Am mers cu copiii chiar în weekend-ul de deschidere a muzeului interactiv. Recunosc că de fel sunt sceptică, mai ales că informaţiile prezente pe site nu erau foarte lămuritoare la capitolul „ce găsim acolo” şi cam cât o să ne ţină ocupaţi. Nu mi-am luat sacul, doar copiii. Le-am spus că vom merge la o expoziţie care seamănă cu ce-am mai încercat noi prin oraş (Simte matematica, Xperiment), doar că un pic mai mare. Nu visez (încă) să văd la Bucureşti un Cité des sciences, căci acolo e implicat statul francez (care, probabil, se ocupă ceva mai mult decât al nostru de cum şi ce învaţă generaţia tânără).*

Revenind, am luat metroul. Coborâţi la Jiului, şi de preferat staţi la coada trenului. Ieşiţi la suprafaţă, traversaţi strada pe la semafor, şi mergeţi un pic pe strada Pajura. Dacă mergeţi pe stânga în sensul de mers, ajungeţi la o troiţă, şi vedeţi şi un banner mare prins de poartă cu Orăşelul. Am remarcat că are parcare (cred că şi un autocar încape uşor, dacă o excursie în Bucureşti la teatru e completată cu o vizită aici). Din exterior nu ni s-a părut foarte mare, dar la interior impresia se schimbă. Ne-au întâmpinat câteva doamne foarte drăguţe, ne-au pus brăţări, căci biletul este valabil toata ziua, poţi veni de dimineaţă, poţi pleca să mănânci (în expoziţie nu se permite accesul cu mâncare şi băuturi), şi te întorci la joacă.

Ai mei copii au fost impresionaţi la intrare de holul izolat cu draperii, oglizi pe interior şi muuulte molecule suspendate. Din păcate din cauza oglinzilor pozele n-au ieşit, iar fără blitz şi fără trepied e doar o imagine neclară. Am intrat. Există o garderobă, dar nu supravegheată, unde poţi lăsa hăinuţele. Altceva n-am avut curaj, şi-am zis că n-are nimeni chef de glume proaste când afară e ger. Copiii s-au risipit ca vrăbiile peste tot. Întâi a fost raidul de recunoaştere, să vezi cam ce face fiecare. I-am lăsat în pace, apoi am început împreună să discutăm. Slavă cerului că la nivelul acela de fizică încă îmi funcţionează neuronul, iar detaliile scrise la fiecare mi-au trezit amintirile de prin generală. A fost mai greu să citim acolo unde panourile erau suspendate, iar la restul Iris a avut probleme cu fontul, mult prea rotund şi artistic pentru ea, obişnuită cu fontul de abecedar, arial sau times.

Prima sală, cea cu electricitate, viteză de reacţie, ne-a reţinut destul de mult. Reflexometrul cu băţ cel puţin m-a reţinut pe mine foooarte mult. Pur şi simplu nu m-am apropiat de capătul de sus, sub 0.25. Apoi ne-am distrat cu jocul de familie, măsuţa cu patru locuri. În mijloc se aprinde un bec, cine apasă primul pe buton câştigă tura. Ai cam 10 ture la un joc, iar Andrei ne-a făcut praf pe amândouă.

Zona cu apă era deliciul tuturor copiilor. Încerc să mă gândesc ce li se pare atât de „extraordinar”. Păi… când eram eu (noi) mici, încercam acasă tot ce ne trecea prin cap. Pistoale cu apă, după ce le goleai de şampon. Cum să stropeşti fratele venit la baie, punând degetul la ţeavă şi direcţionând un jet de apă (apa se usca până veneau părinţii navetişti). Vase comunicante, jocuri cu recipiente, circulaţie prin tuburi, şi mi se ridică pielea pe mine dacă mă gândesc că acum, eu, ca părinte, aş veni prea devreme acasă. E drept că i-aş lăsa, dar cu apă caldă, nu cum am experimentat cu fratele meu legea plutirii în cada cu apă rece, în mijlocul iernii, de-am primit penicilină de în Ajun de Crăciun. Ei bine, acelaşi extaz experimental îl aveau copiii aici, în zona cu pistoale, vârtejuri, serpentine. Pentru cei mici, aveţi şorţuleţe protectoare. Pentru cei mari, rămâne să le explicaţi să nu se lipească de bazin (nu merge, dar puteţi încerca). Sper ca în curând în zonă să fie amplasat un uscător de mâini, care poate fi folosit la nevoie şi ca uscător de tricouri. Paranteză, în interior este cald, nu mergeţi prea îmbrăcaţi.

Zona cu jocuri logice pentru adulţi nu ne-a atras foarte tare, în afară de masa-puzzle, la care nu i-am dat de cap. La o vizită viitoare poate. În schimb mai este o sală, tot cu jocuri, unde am stat… copiii s-au jucat la roţi, ceasuri, scripeţi, ori la panoul cu domino. Eu am încercat masa cu trei picioare, dar singură nu am reuşit. Acolo e nevoie de lucru în echipă, doi cel puţin, în trei a mers perfect, şi am apucat măcar să fac poză. Pentru zona sport e bine să mergeţi echipaţi de alergare. Cel puţin pentru fetiţe nu recomand pantofiori cu pietricele şi fustiţe, nu se vor simţi prea comod. Vă puteţi juca cu morişti, baschet cu tun de aer, proba de viteză cronometrată. Pe partea de optică cred că mai e de lucru, dar experimentele cu diferite tipuri de oglinzi, prisme sau cilindri au fost interesante pentru copii. Am mai stat la sectorul pentru noduri, nu e rău să ştii să faci câteva de-acolo, îţi prind bine mai ales dacă încerci o vacanţă la cort.

Ultima sală, cu forme şi culori, este mult mai potrivită pentru cei mici-mici. Acolo îşi pot face suficient timp de lucru. Pentru cei mai mari este puzzle-ul în orb. Ai modelul în faţă, şi trebuie să-l realizezi fără să vezi piesele, doar pipăindu-le. Nu e uşor, dar se poate. Completat cu exerciţiul de braille, îşi poate da o idee destul de bună cât de greu este să te descurci fără unul dintre simţuri.

Ultima atracţie pentru noi a fost ventilatorul cu celule foto – şi cu care, normal, nu am nicio poză. Imaginaţi-vă un ventilator de lustră, care pe fiecare braţ are 4 avioane. Fiecare avion are pe „burtă” o celulă foto. Cu ajutorul lanternelor (generator de lumină), pui în mişcare elicele şi ventilatorul începe să se învârtă. În funcţie de precizia şi rapiditatea cu care direcţionezi raza, avioanele pot prinde chiar viteză, nu doar să-şi învârtă elicele.

În primul weekend al expoziţiei organizatorii i-au aşteptat pe copii cu surprize. Din oră în oră era fie un concurs, fie un experiment. Andrei a venit la un moment dat la mine şi m-a anunţat că la alergare a fost cel mai rapid, şi are premiu un cub puzzle. Ora următoare am prins un experiment foarte interesant cu legume, legat de legea lui Arhimede. Este un foarte bun experiment pentru acasă, mai ales când pregătiţi legumele pentru supă. Le luaţi pe fiecare în parte… pluteşte sau nu pluteşte? S-ar putea să aveţi surpriza să nu nimeriţi mereu răspunsul corect!

Concluzii: copiii s-au distrat, iar cele patru ore petrecute acolo nu le-au ajuns. Voiau să mai stăm. Andrei a cerut apă prima dată după trei ore şi jumătate, Iris abia când am ieşit. La toaletă n-au cerut, deşi toaletele sunt în interior, accesibile. De mâncare nici n-a fost vorba, pe la Dristor când am schimbat metroul şi-au amintit că le e foame, că mirosea de la patiserie. Nici eu nu m-am plictisit. Labirintul cu bilă (cel ca o cutie din lemn, cu mânere) m-a ambiţionat mai mult decât credeam, căci tăvile suprapuse, fără echilibru, capcanele pentru biluţă… nu sunt floare la ureche. Nu vă imaginaţi că vă plictisiţi. Mereu o să auziţi mami, vino repede să vezi ceva!, sau mami, vino să mă ajuţi aici!.

Este un început bun, şi le doresc celor care au avut iniţiativa să aibă puterea să crească proiectul, astfel încât să le putem oferi copiilor şi altceva la nivel de distracţie şi timp liber în Bucureşti.

Informaţii despre preţuri, evenimente, petreceri, găsiţi la ei pe site; la capitolul pachete family eu am simţit lipsa unuia pentru familiile monoparentale, un adult şi doi copii, mai ales că toate celelalte variante erau acoperite. Şi, pentru că tot se apropie minunata săptămână şcoala altfel, poate ar fi bine să luaţi în calcul şi această variantă. Ţineţi cont însă că nu este o expoziţie pentru copii foarte mici, că au nevoie de un ghid, şi ideal este să ştie să citească.

Dacă aţi vizitat expoziţia, apreciez comentariile de feedback la acest articol. De asemenea, dacă aveţi întrebări referitoare la imaginile din galerie, răspund cu plăcere.

* Cititorii sunt rugaţi să treacă peste ironii, acestea vin doar din amărăciunea cu care constat că suntem tot la coada Europei… pentru că noi ne dorim să fim aici.

In vizita la Muzeul Municipiului Bucuresti

Am crescut într-un mic orăşel de provincie, şi îmi amintesc că am început studiul istoriei cu puţină culoare locală. Orăşelul era situat lângă unul dintre cele mai cunoscute situri arheologice ale culturii Gumelniţa, iar noi eram cumva mândri de micuţul nostru muzeu din localitate. Dacă îl priveşti din exterior, este o vilă cu etaj, un pic mai mare decât casele normale din jur, dar în interior ai suficiente săli cât să te ţină ocupat ceva vreme. Când m-am mutat în Bucureşti a durat până să mă simt acasă. Nici acum nu-mi găsesc locul, tot venetic pe aceste plaiuri sunt… dar copiii mei sunt bucureşteni, şi, pentru ei, trebuie să descopăr farmecul acestui oraş, atât cât mai găsesc.

Muzeul Municipiului Bucureşti ne-a atras atenţia de foarte multe ori. Îmi e şi ruşine să mă gândesc că patru ani am luat troleul de vis-a-vis, dar nu am intrat să-l vizitez. (Aceiaşi patru ani am trecut şi pe lângă Foişorul de Foc, şi am ajuns tot acum să îl vizitez.) Noaptea muzeelor ne-a prins în centru, şi am fi intrat atunci dacă nu era o coadă infernală… Azi m-am bucurat că nu am făcut-o, căci în aglomeraţie nu am fi înţeles nimic.

Am vrut în primul rând să văd pe dinăuntru palatul şuţu. Cel puţin din acest punct de vedere vizita a fost un succes. În rest, personal sunt dezamăgită. Sălile expoziţiei permanente reprezintă aproximativ o treime din etaj, şi atât se vizitează. Obiectele expuse par mai mult o coleţie temporară, itinerantă, decât un mod de a călători în timp prin istoria locală, de a învăţa „altfel”. Am simţit imediat lipsa ghidului (6 lei/vizitator), deoarece obiectele prezentate în muzeu au ataşată minima descriere necesară. Doamne fereşte să completezi descrierile, să faci o expoziţie pentru public, nu pentru profesionişti… să scrii un paragraf descriptiv despre exponat. Adaug la aceasta traseul de vizitare, total „sucit”. Începe – logic, cu epoca pietrei, epoca metalelor (are în centru superba zeiţă de la Vidra, vasul antropomorfic din cultura Gumelniţa), aterizezi într-o sală dedicată epocii moderne, moment în care nu ştii dacă să o iei la stânga sau la dreapta… dacă o iei la stânga, firul se continuă oarecum, cu administraţia bucureşteană, mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De fapt… trebuie să sari această sală, să intri în cea dedicată evului mediu, unde găseşti câteva exponate interesante.

Eu am rămas la sabia lui Constantin Brâncoveanul, ocazie cu care am văzut că-şi mai amintesc copiii ceva din vizita la Mogoşoaia, apoi la prima atestare documentară a numelui oraşului Bucureşti, în cancelaria domnitorului Vlad Tepes, la 20 septembrie 1459. Iris s-a oprit la un veşmânt de domniţă, din catifea, dar şi mai interesanţi erau papucii cu toc… şi de fapt percepuţi de picior ca fără. Deşi păreau cu 15cm mai înalte, domniţele medievale nu-şi distrugeau picioarele aşa cum fac „domniţele” de azi. Am găsit şi balanţe mobile şi cântare pentru verificarea monedelor, strămoşii lămpilor UV de la bancă. Am lămurit şi de ce monedele aveau găuri, şi cum arătau „puşculiţele” acum 200 de ani. Total rupt de această sală medievală este salonul roşu, vizibil după cordon, un exemplu de interior de secol XIX (interesant, mai ales prin manechinele cu costume de epocă, dar fără legătură cu sala precedentă).

Cum spuneam, noi am mers iniţial la stânga, către epoca modernă. Primul exponat la care s-a oprit Andrei a fost o bârnă din podul Mogoşoaiei. Normal, fără nicio explicaţie pe etichetă… i-am explicat cum se „asfaltau” străzile pe vremuri, când noroaiele inundau străzile, şi canalizarea era încă un vis. Alături era un exemplu de pavaj din lemn, care mi-a susţinut explicaţia. Privind cât erau de inegali buturii… mă gândesc cu groază cum ar fi o trăsură fără arcuri pe acele străzi… Am trecut mai departe, încercând să citesc cât mai mult din documentele expuse. Cel mai amunzant pentru timpul în care trăim a fost un bilet de avertisment către un cetăţean care risipea apa, deoarece cişmeaua din curte avea robinetul defect. Oare nu putem reînvia un pic administraţia bucureşteană?? Sau ar muri repede, istoviţi în lupta cu gunoaiele, câinii, risipa…?

Vă recomand să mergeţi să vedeţi muzeul. Este totuşi un colţ de istorie locală ce merită cunoscut. Dar neapărat să citiţi înainte prezentările de pe site-ul muzeului municipiului Bucureşti, dacă vă ţin nervii, căci nu înţeleg din ce motiv site-ul este scris cu majuscule (poate muzeografii responsabili nu au aflat că online acest lucru înseamnă a urla), şi se citeşte destul de greu. Apoi, navigarea este dificilă, îţi trebuie ceva răbdare să parcurgi întreg textul. Facem abstracţie şi de muzică… Sunt rea, şi recunosc, dar am fost furioasă după ce am ieşit din muzeu şi mi-am luat teme pentru acasă, cum ar fi descifrarea decretului de la 12 iulie 1848. Normal, în vitrină sub document scrie data, căci orice român e capabil să citească literele slavone, doar toţi am făcut rusă la şcoală… Am uitat mult din lecţiile de paleografie din facultate, am reuşit să citesc antetul documentului… „Dreptate-fratie. În numele poporului roman, guvernul provizoriu… şi este semnat de Neofit, mitropolit al Ungrovlahiei, Ctin Golescu, N. Bălcescu, Chr. Tell, I. Eliade, I.C. Bratianu, C.A. Rosetti, la Bucureşti. Abia aştept să văd despre ce e vorba, căci nu imi amintesc de niciun document al revoluţiei de la această dată… şi nici nu-l găsesc.

Ca să merg cu critica până la capăt, pe site-ul muzeului nu scrie, lângă preţul biletelor (6 lei adulţi, 3 lei copii/elevi/pensionari), şi faptul că exist taxă foto, în valoare de 15 lei. Am plătit biletele, am urcat la etaj, am întrebat pe unul din supraveghetori daca se pot face poze, da, dar fără blitz (pentru cei care încă nu înţelegeţi această cerinţă de bun simţ, nu este pusă pentru a frustra vizitatorii prin calitatea slabă a pozelor obţinute, ci pentru a proteja exponatele de flashul de lumină şi căldură puternică ce le degradează rapid). La ieşire, când mă îndrept din nou către taraba cu bilete, în căutarea unor cărţi poştale cu clădirile demolate, aflu pe un ton agresiv că există taxă foto, că e acolo în specificat într-un afiş ascuns după alte rânduri de ilustrate… Am replicat că am cerut lămuriri sus, la supraveghetori… păi nu ştiu fetele! Atunci, ma întreb şi eu, care este rolul supraveghetorilor de sală? Dacă nu pot verifica nici măcar atâta lucru? Ok, să nu atingem exponatele, lucru pe care oricine trebuie să-l ştie (e din cerinţele de bun simţ menţionate mai sus). Dar, dacă îmi stângeam camera înainte de a coborî, nu mă întreba nimeni de sănătate, nu?

Acestea fiind spuse, vă las în compania pozelor, unele mai bune, altele mai puţin.

Tavanul din holul mare

Carte de alegător

La secția de vot

Sabia lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), având încrustată pe lamă stema orașului București și următoarea inscripție în limba greacă: „Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atotștiitorule, dă cununa izbânzii asupra potrivnicilor, Voievodului și credinciosului Domn Constantin, precum ai dat-o altădată împăratului Constantin cel Mare”