Când mi-am zis că a vorbi despre ninsoare în toiul lui ianuarie e o idee bună, căci înveți despre ceea ce vezi, nu am luat în calcul faptul că ne vom apropia cu clima noastră temperată de variante tropicale în care… zăpadă e doar în poze. Discutam luni despre „cum a fost în vacanță“ și foarte mulți copii s-au declarat „triști“ pentru că… nu a nins. Am promis solemn că, dacă va ninge și se așază zăpada, în ziua aceea ultima oră ne tăvălim până nu mai putem.

Și mai trist a fost că a urmat o discuție serioasă despre ninsoare și fulgii de nea. Pe net sunt o mulțime de filmulețe despre cum se formează un fulg și nu îți trebuie decât puțină voință să înțelegi câteva detalii importante. Întâi de toate, apa cristalizează în jurul unui fir de praf sau de polen din atmosferă. Apoi, la îngheț, moleculele se dispun în hexagon, mai mult sau mai puțin regulat. Forma acestuia determină forma fulgului, influențată apoi de cantitatea de apă și de temperatură. Ne-am uitat cum se formau cristalele, apoi la fulgi fotografiați pe haine, ba chiar curiozități de prin Siberia cu apă clocotită și pulverizată la -40, și nu puteam să încheiem decât cu confecționarea unui fulg din hârtie.

Ei bine, tot planul meu frumos parcă și-a lovit degetul mic de la picior de colțul canapelei când am realizat că, după ce le spun copiilor că fulgii sunt mici steluțe cu șase brațe (iar dacă este foarte frig, chiar douăsprezece), fulgii pe care îi confecționam îndoind și decupând hârtia au, de fapt, patru brațe. M-am simțit ca Harap-Alb când a primit sacul cu grăunțe. Ia și rezolvă dacă poți! Nu că nu puteam face fulgi cu șase brațe… e o bagatelă, dar să faci fulgii ăștia cu niște copii care abia îndoaie pe jumătate o hârtie și să ai pretenția să și împartă exact un unghi alungit în trei de 60 de grade „din ochi“ e nebunie curată.

A fost până la urmă ca la examene când, dacă treci cu bine de cele cinci minute de panică de la început, îți revii și găsești soluții. Una îmi trecuse prin mână acum ceva vreme, când am răsfoit numărul 84 al colecției Idei creative.  Pe coala cu modele erau trasate liniile la 60 de grade, potriveai hârtia folosită și îndoiai după model.

De aici mi-a venit și ideea relativ salvatoare. Pe lista de rechizite am trecut trusele geometrice, în primul rând pentru rigle, ca să trasăm spații de scriere; celelalte erau pentru joacă – cum să faci, de exemplu, un cerc cu raportorul. În schimb, acum echerul de 30 de grade urma să mă salveze pentru că… avea celălalt unghi de 60 de grade!

Așadar am împărțit colile, am îndoit/marcat la mijloc, am pus echerul, am trasat o linie, am îndoit, apoi încă o dată și am început să desenez și decupez. Explicația a fost prima piatră de încercare, căci, dacă echerele le aveau, de îndoit au îndoit cumva prima dată (noroc că nu conta, ca la alte proiecte, îndoirea exactă), ba chiar unii au tras corect și linia… ei bine, să îndoi pe linie a fost punctul final. Tragedia a venit când vreo doi au reușit. Am decretat oprirea lacrimilor, voi îndoi eu toate foile. Cei care așteptau să le vină rândul veneau cu mine la banca celui care tocmai era ajutat și observau manevra de câteva ori. Cu coada ochiului am urmărit ambițioși care, după un număr satisfăcător de demonstrații, s-au dus să mai încerce singuri.

Partea cu decupatul a stârnit alte valuri de apă de dat la șoricei, căci stăpânirea acestei unelte dă mari bătăi de cap. Dacă modelele le-am desenat eu (acolo unde nu s-au descurcat să imite modelul de pe tablă), de decupat am refuzat. Trebuie să se străduiască, să strângă, să se concentreze. Fiecare proiect nu are provocări tehnice atât de ridicate cât apar altele, care țin de motivația intrinsecă a copiilor. Mi se pare ireal și nu înțeleg cum am ajuns la acest dezastru. Punem atâta accent pe „rezolvarea de probleme“, aici înțelegând înlăturarea oricărui disconfort, de orice natură, întâlnit în viața de zi cu zi, dar creștem copii incapabili să găsească dorința de a trece peste un obstacol.

Când eram mică am primit o carte cu povești și snoave chinezești. Îmi amintesc una singură foarte bine, m-a impresionat nivelul maxim de prostie existent. Un bărbat avea o nevastă leneșă. Atât de leneșă, că nici să ducă mâncarea la gură nu era în stare. Într-o zi trebuia să plece la târg și să lipsească trei zile, așa că a copt o pâine mare din care nevasta să mănânce cât lipsea. A făcut-o sub formă de colac și i-a pus-o la gât. Când s-a întors acasă, a găsit nevasta moartă. Mâncase doar bucățica din dreptul gurii. Am reținut-o pentru că mi s-a părut mai tare decât Povestea unui om leneș și știu că atunci îmi spuneam că totuși, nu mori de foame în trei zile… e nevoie de mai mult.

Mi-am adus aminte de ea când mă uit la generațiile acestea de copii care nu fac niciun efort să găsească o soluție, pentru că totul le este servit pe tavă. Sunt atât de cocoloșiți și protejați, nu cumva să întâmpine cel mai mic disconfort. Așa cum nici muierea de mai sus nu și-a pus problema să sucească pâinea, nici ei nu gândesc ce ar putea face să iasă dintr-un impas. Nu realizează că, dacă îți e frig, poți închide un geam sau te poți îmbrăca. Dacă s-a desfăcut șiretul și nu știi să îl legi, îl poți îndesa în pantof. Ieși afară și e ger – închizi geaca. Nu ai creion roșu, dar există un bol cu creioane la autoservire, te ridici din bancă și te duci și iei. S-a terminat rezerva la stilou – pui alta, iar dacă nu ai, împrumuți ori scrii cu altceva. Când ni se înfundă, renunțăm și la a ne gândi că ar putea să existe o soluție! Mi se pare îngrozitor de greu să încerci să creezi acel disconfort care să determine copilul să vrea să știe, să afle, să descopere, când el e obișnuit să aibă totul înainte să apară nevoia unui lucru. Iar dacă reușești să îl provoci, descoperi siderat că rezistența la frustrare este zero, crizele de plâns sau de furie capătă proporții apocaliptice și încercările tale se duc pe apa Sâmbetei.

Concluzia zilei de azi a fost că lor le-a plăcut, își doreau să facă, rețeta e bună, funcționează, doar că e nevoie de exercițiu. Nu trebuia să renunț la ideea mea de a filma etapa de demonstrație a profesorului și de a lăsa imaginile să ruleze în looping până când fiecare considera că a înțeles, ca să se apuce de treabă. Mi-am pus pe listă, pentru weekend, și acest lucru mărunt de realizat. Apoi să pun filmul la școală, din nou, până învățăm să facem fulgi reali, cu șase brațe. Dacă cristalizarea e un proces chimic complicat, cred că confecționarea fulgilor din hârtie atinge cu ușurință același grad de dificultate!

Mai jos creațiile de azi – cele care au fost gata până la sfârșitul orei.