Cred că nimic nu e mai prețios pentru un dascăl decât ca, peste ani, un elev să vină și să-ți spună că tu i-ai fost model și călăuză, că datorită ție a reușit, că l-ai inspirat să-și depășească limitele… La fel cum nu cred că există ceva mai dureros decât să te uite, pur și simplu, peste ani, să nu-și amintească nimic. Nici un cuvânt despre materia ta, niciun gest, nicio trăsătură a feței…

Sunt însă și profesori, nu chiar ca Domnul Vucea, însă care, prin „exemplul” pe care îl oferă, nu vor fi cu siguranță uitați de cei cărora au avut pretenția să le pozeze drept mentor. Pentru mine, personal, există niște limite de bun simț atunci când decizi să pășești în fața unei clase. Ceea ce înțelegi tu că include rolul tău acolo este esențial pentru a defini atitudinea ta față de cei din bănci, indiferent de vârsta acestora.

Și, dacă pentru unii nu e clar, când vii și îți faci doar „datoria”, ca să „dormi liniștit” că „ai bifat”, se simte al naibii de tare. Să nu te aștepți la entuziasm și înțelegere… căci nu, nu există!

Istoria e condamnată să se repete

Se împlinește în curând anul de când scriam acest articol. Eram șocată că în Universitatea București, instituție ce este tânără comparativ cu alte universități europene, dar pentru România, are totuși un secol și jumătate, ultimii 20 de ani nu au adus neapărat schimbări pozitive. Să nu-ți faci orele… și să nu vii tu, profesor, la examen!

Și da… istoria e condamnată să se repete. Dacă prima întâmplare m-a lăsat jumătate de an fără grai, ar trebui să devin mută permanent… din nou, alt curs, același profesor. Care… nu numai că nu a apărut la primul curs din semestru, dar nici măcar nu și-a cerut, de formă, scuze pentru absența la examen. Am luat drept glumă „semestrul acesta procedăm ca data trecută, cu portofoliu”, și nu mi-a trecut niciodată prin minte să înțeleg, mot-a-mot, mesajul. Trecem peste câteva absențe, și vine… ziua predării de portofoliu.

Nimeni n-a îndrăznit să parieze pe varianta „nu apare”. Pentru că, pur și simplu, era de neimaginat… cum să procedezi, a doua oară… la fel?! Glumele din seria „ce zici, vine?” se loveau imediat de „hai mă, fugi de-aci, cum să nu vină?!” Ei bine, a existat o diferență! Data trecută nici nu ne-a răspuns la telefon, acum ne-a comunicat, după vreo oră, că nu vine, să le lăsăm, cu listă, la secretariat… și… dacă sunt colegi care nu le-au predat, să i le ducă la celălalt loc de muncă…

Să nu zici hop până nu sari

Dar acesta nu e singurul moment în care m-am șters la ochi, bine de tot, și m-am ciupit, să fiu sigură că nu visez! Tupeu există, și fantastic… primul pe listă este acela de a te ambiționa să ții un curs pentru care zici tu că te descurci din mers. Bagi un discurs motivațional la prima întâlnire, mai lipsești vreo 2-3, îngrași porcul în ajun și iese ceva. Sigur un rând prețios la CV, care se cheamă activitate universitară, și ceva zerouri în contul de salariu, mereu binevenite. Căci, vorba aceea, dacă tot ai un job stabil, într-o instituție privată, de ce nu să faci și peste program ceva? Așa, că dă bine.

Dar e „amuzant”, dacă aș mai avea putere să râd. La primul curs nu apari. Pe motiv că, deși știi că ai semnat un contract pe semestrul universitar (calendarul e afișat oficial, din toamnă), „nu ai fost anunțat să te prezinți”. Nu e însă singura scuză de genul, am mai auzit-o și la alții. Profesorii pur și simplu nu știu când începe semestrul, și află stupefiați de la studenții care se ambiționează să-i aștepte la ora stabilită și apoi îi sună și-i întreabă dacă vin… Cu alte cuvinte, în prima săptămână universitară nu se fac seminarele, că nu poți înaintea cursului (culmea, la Facultatea de Istorie se putea, în primul seminar chiar eram ocupați cu administrativele până peste cap), iar cursul nu îl faci că nu a fost anunțat profesorul să vină…

Serios acum, mie nu mi se pare nimic mai jenant decât să te sune elevii tăi să te întrebe dacă apari la oră…

Altă problemă, că tu nu te poți prezenta la curs în intervalul stabilit în orar (de ce n-ai cerut altul, când s-a făcut orarul?!). Că tu vrei să vină toți sâmbăta, să faci tu în două întâlniri tot ce „trebuie”. Și când zeci de oameni nu vor, îi etichetezi… Tu nu poți nici să vii la „fix”. Pentru că fix la acea oră trebuie să pontezi cartela de ieșire din instituția de bază. Las’ să te aștepte… ce sfert academic, dacă ajungi cu 45 min întârziere, nu-i nimic. Au stat până la ora aia, mai pot sta până la 20.30, când intenționezi tu să declari că „i-ai ciuruit”. Îi anunți că recuperezi, în ziua de, la o oră matinală. Ce dacă fraierii stau apoi 4 ore degeaba până la următorul curs, tu îți faci datoria. Aaa, ce surpriză: Nu vor! Nu-i nimic. Te duci acolo, mori la datorie… doar tu ai servici, și nu poți să-ți faci și datoria pentru care te-ai angajat și ești plătit… iar elevul nu trebuie să comenteze în fața profesorului.

Rolul profesorului s-a schimbat

Din păcate, nu toți au observat că profesorul nu mai poate poza în deținătorul absolut al informației. Iar autoritatea pe care o pretinzi se bazează pe respect. Însă respectul pe care îl ceri trebuie în primul rând să-l oferi, apoi să-l meriți. Și respect nu înseamnă doar a vorbi politicos. Înseamnă să nu vii cu scuze din categoria „n-am știut că am oră”, „am altceva mai important de făcut”, „eu nu pot ajunge la fix”.

Eu, care am plătit cu vârf și îndesat facultatea, chiar nu am treabă cu aceste scuze. Am fost acolo conform orarului, și am avut pretenția ca serviciile educaționale pe care le-am plătit să fie prestate. Sunt curioasă, oare ce s-ar întâmpla dacă și la Universitate s-ar introduce cartele de pontaj? Câtă „economie” ar face departamentul financiar al instituției, dacă cineva s-ar ocupa serios de condica de prezență? Așa cum, într-o școală, făcea directorul când îți tăia ora! Sau să cer Universității restituirea taxei, conform condicii? Chiar nu mi-ar sta rău deloc vreo 3.000 lei acum!

#altăîntrebare

Ca să închei zâmbind amar, am avut și surpriza să aflăm – la un alt curs – că punem prea multe întrebări. Că nu este deloc ok ca studentul să întrebe când nu înțelege! Că atunci când mai mulți spun că n-au înțeles, și-au propus… să te zăpăcească cu întrebări! Doamne ferește, nu cumva să recunoști că discursul tău e dezorganizat, că a te lăuda că vorbești liber, fără o schiță în față, nu e neapărat o calitate didactică. Dacă cei din fața ta nu înțeleg, undeva e o problemă. Și când nu vrei să reiei informația, atunci e clar la cine e problema… E vina ta, n-ai fost la curs! citește notițele colegilor… aaaa, ai fost la curs… atunci recitește-ți notițele. Nici așa nu pricepi? Păi, dacă nu ți-a fost dat… El nu e pus acolo să-ți explice ție, când e clar că ești greu de cap…

Sunt câteva lucruri despre meseria de profesor pe care eu le-am învățat în casă, de la ai mei. Părinții mei au fost profesori, și, chiar dacă pe coclaurii unde încercau ei să se lupte cu mințile ce nu se lăsau luminate nu au avut șansa să aibă copii cu potențial olimpic, ca să-și pună în palmares diplome și dosare, au fost profesori buni. Dar ceea ce au avut, cu mult peste un foarte mare număr de profesori pe care i-am cunoscut, a fost bunul-simț.

Tata e omul care nu a lipsit de la ore nici când nu mai avea voce, aerul fierbea sau viscolea. Știu că primul concediu medical și l-a luat acum 10 ani, după vreo 30 de stat la catedră, pentru o intervenție chirurgicală, că nu s-a nimerit doctorul în vacanță… știu că o scotea din minți pe mama, că punea „școala” mai întâi, dar el e omul care și-a făcut meseria. Nu pentru că îl obliga cineva, și nici nu-i păsa ce făceau ceilalți. El intra la oră la fix, își făcea lecția, atât cât îi țineau curelele pe elevi… Nu stătea la fumat, nu-i plăceau colegii care trăgeau chiulul. Nu a cerut clase „bune”, pentru că acolo muncești mai puțin și e viața mai ușoară, el lua ce îi revenea, și îi ducea până în clasa a VIII-a să treacă examenul (Dar, na, de unde nu e, nici el nu cerea, că nici Domnul n-o face…). Nu a acceptat niciodată la meditații copii din clasele la care preda, pe motiv că a-i cere așa ceva înseamnă a-l acuza că nu-și face treaba la oră. Ceea ce făcea el la clasă, și modul în care lucra cu copiii, și suplimentar dacă voiau, era suficient. El are conștiința împăcată.

L-am avut profesor la „home-schooling”, pentru că la școala unde mergeam am avut „norocul” ca la matematică să am o debutantă mai mult gravidă în primii doi ani, și apoi mai mult prin concedii medicale, cu te-miri-ce suplinitor liber și neinițiat în ale matematicii venea pe-acolo să nu ne omorâm în orele libere… Am lucrat cu el din clasa a V-a până într-a VIII-a, și mai apoi de câte ori am avut nevoie, inclusiv acum, la facultate, și-i datorez enorm din ceea ce sunt.

Mama mi-a fost profesoară de chimie. Trec peste faptul că e o mare prostie să iei la clasă propriul copil, și că, încercând să-i faci un bine, îl izolezi și îl soliciți peste puterile lui. A fost, cu obiectivitate, un profesor autoritar. La ea nu mișca nimeni, dar își făcea treaba, și ori învățai, ori nu. De la fix la fără 10, nu ieșea înainte, nu stătea peste, și, cu tot stilul ei, a avut mereu partea de laborator în lecție, nu a sărit un experiment, a cutreierat țara cu acizi în borcănașe pe tren, ca să aibă cu ce să le arate copiilor la școală lumea nevăzută a chimiei. Nu a făcut rabat de la calitate, indiferent cât de jos sau de sus era nivelul elevilor. Dacă se întâmpla să aibă nevoie de un liber, îl trimitea pe tata să-i țină orele. I-am ținut și eu câteva, când eram studentă. Dar nu i-a găsit nimeni copiii pe coridor vreodată, să-i întrebe ce oră au… și ei să spună că nu știu unde e profa de chimie…

Au lucrat 15 ani împreună, apoi la școli diferite, și ceea ce se întâmplă în mediul școlar a făcut mereu parte din viața mea. Suplinitori, calificați sau nu, care își bat joc de copii, profesori care trag la măsea și nu-și fac orele, oameni care intră la fără un sfert și dau lucrare, ori citesc ziarul când se conspectează… o întreagă liotă de oameni care n-au ce căuta la catedră, dar pentru care se găsea un loc… De la ai mei am învățat că tu răspunzi în primul rând în fața conștiinței tale, că a te duce fără să-ți pregătești lecția e lipsă de respect pentru tine, pentru copii… și că, indiferent de salariu, de copii nu-ți bați joc, dacă ai decis să te duci la catedră.

Am ajuns la rândul meu să am în mână un catalog, și-am întâlnit oameni din toate categoriile despre care ai mei povesteau. Au trecut 15 ani de când un coleg „mai în vârstă” mi-a trântit ușa cancelariei în nas, că cine sunt eu să mă duc la oră când se sună, că a făcut directoarea scandal după ce eu și încă doi plecam la clasă și restul stăteau la țigară… Mi s-a cerut să-l trec pe cutăriță, că e rudă cu nu-știu-cine, și i-am trecut pe toți, că așa era corect, dacă „trebuie”. Eram copil, debutant la catedră, și așa silă mi-a făcut sistemul, că am hotărât să plec. Mi-au trebuit alți 15 ani să hotărăsc că locul meu e în școală… și cum am vrut la „cei mici” – după tot ce-am trăit cu blogul de 8 ani, m-am întors și pe băncile facultății, pentru a doua specializare. Pentru că n-am vrut să fiu „suplinitor necalificat”, așa cum mă încadrau ca învățător, deși sunt profesor cu acte în regulă.

Cum e să fii student la 30+? Cum e să vii în sistem după ce ai lucrat în privat? Eu știu că la opționalele mele, dacă copiii nu se simt bine, nu le place ce fac, nu simt că le e util, nu vin. Implicit, nu plătesc. Nu le caut în coarne, nu le fac eu lucrările ca să iau ochii părinților, se duc acasă fix cu ce sunt în stare să facă într-o oră. Și muncesc de-mi sar capacele pentru fiecare bănuț pe care îl câștig (și dau și statului jumătate, ca PFA…)

M-am trezit din nou studentă într-un sistem haotic, în care orele mai mult nu se țin, în care sfertul academic este ceva… cum să-i spun, devenit nu arhaic, ci antic și de demult. A intra la oră la fix este de domeniul SF-ului (da, am 4 excepții pe listă, dar cu o floare nu se face primăvara), dar a intra la fix o oră după ce se „sună” devine mai realist. A nu veni deloc este și mai aproape de realitate… și a-ți face „treaba” este se pare o pretenție exagerată în anul 2016, (în universitate de stat, plătită), într-un moment când vorbim despre reformă, învățare eficientă, centrare pe elev, evaluare formatoare…

Dar nu mi-am închipuit – niciodată! –  în viața mea, că este posibil să nu vii tu, ca profesor, la examen. Să știi că ai examen, să nu dai un telefon, să nu răspunzi la telefon, să nu dai niciun semn, de parcă este „locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Mă depășește… (pur și simplu nu-mi revin din șoc), așa ceva chiar poate exista.

De fapt, acesta este sistemul. Locul unde toate merg „și așa”, pentru că sunt tolerate, acceptate, înghițite, și nimeni nu face/spune nimic, de frica consecințelor. Pentru că, în fond, acei oameni care trebuie să-și facă treaba au pâinea și cuțitul, și sunt puțini cei care pot lua taurul de coarne și să-l pună jos. Nu sunt un om extraordinar, sunt un om capabil și cu multă voință, și poate n-aș trece un examen cu notă foarte mare, în condiții drastice, dar l-aș lua, cu o notă bunicică. Dar sunt și mulți care preferă să tacă, să treacă ca rățușca prin apă prin facultate, decât să încerce să ia cât de mult se poate în acești ani de formare care nu se mai întorc niciodată.

Și mai mult, mă depășește modul în care cei responsabili cu formarea viitorilor profesori pentru învățământul primar și preșcolar răspund în fața conștiinței lor. Cum poți tu să dai undă verde unui om pe care nu l-ai testat? Pe care nu l-ai pregătit? I-ai da pe mână propriul copil? De ce îi dai pe mână copiii altora? Cum îți permiți să le sacrifici viitorul?

Am văzut în filmele SF cum doi oameni se ating și-și transferă amintiri. Aș vrea să le pot transmite celor responsabili o amintire a mea, când Andrei era clasa a III-a, și doamna lor a intrat în concediu de maternitate. A venit o suplinitoare… Am deschis caietul de matematică. Fata nu știa să facă împărțirea cu rest! A fost momentul în care cu greu m-am stăpânit, căci i-aș fi sucit gâtul ca la porumbei. Cum ai tu atâta tupeu, cât ești de nemâncat încât să sacrifici o generație de copii cu neștiința ta? Iar acum, când văd de fapt că problema pleacă din altă parte… îmi dau seama că era o victimă nevinovată.

Într-o zi caniculară, când 100 de oameni au așteptat în van profesorul să apară, apoi au plecat, m-am răcorit un pic… Există, totuși, și nivelul acesta, „academic”, în care îți permiți să dispari… și să nu vii la examen…