sperietoare de ciori din tub de carton

Sperietoare de ciori din hârtie

A început școala și, odată cu ea, parcă ne-am mai relaxat. Încercăm să nu ne gândim la pericolele care ne pândesc, ascunse. Eu încerc să iau lucrurile așa cum sunt, să nu îmi mai propun să schimb acolo unde nu există dorință de schimbare. Și, atât cât pot, în cercul meu mic să fac lucrurile pe placul meu și al celor din jur.

Orele de arte și abilități vor rămâne pentru mine orele de suflet, chiar dacă arareori reușesc să duc la capăt ce îmi propun. Anul acesta am schimbat strategia. Am strecurat în planificare, nevăzute, momente de relaxare, să alternez cerințele programei cu proiecte mai amuzate, mai provocatoare. Cumva, acele „săptămâni independente” de care mă loveam în planificarea de la grădiniță.

Și săptămâna aceasta a fost una dintre ele.

Nu am pus în orar orele de avap împreună, vinerea, amândouă. Dacă ar fi așa, orarul de vineri ar cuprinde limba română, sport, două ore de arte… Totuși, prea ușor! Dacă nu e matematică, sunt științe, joacă și provocare.

Ca o paranteză, azi am trăit un miracol. Fără să spun eu ceva, fără să fac vreo observație, era o liniște incredibilă în pauză… Se așezaseră singuri, mâncau, nimeni nu se plimba. M-am speriat. Sunteți bine? Ați pățit ceva? E cea mai liniștită pauză pe care am văzut-o! Am aflat secretul. Doamna, muzica ne-a făcut așa! O, Doamne, dacă știam eu că Elton John are efectul acesta… Doamna, să lăsați muzica asta și la arte! Sir John, tnks!

Sperietorile de ciori

Sperietorile sunt recomandate pe Red Ted Art ca proiect pentru copii mici. Poate la ei acolo, la noi nu e chiar atât de ușor, ținând cont că e origami îmbinat cu alte tehnici. Însă cu acest proiect am început altă strategie. Vreau să îi determin să privească întâi obiectul finit și să înceapă să analizeze singuri procesul de realizare, apoi să pregătească materialele.

Așadar, le-am dat pe G-Classroom lista cu materiale și indicații, pornind de la tubul de carton. Chiar m-am gândit să îi învăț cum să coloreze hârtia cu ceai; mi-a părut rău că unii au ales soluția simplă, să printeze pe ambele fețe o coală crem și nu au încercat procesul de fabricație. Uneori, drumul e mai important decât finalul, dar lucrul acesta e greu de înțeles.

Apoi, le-am arătat la școală imaginea și am discutat despre ea, la ce folosește fiecare lucru de pe listă și și-au făcut o idee ce e cu adevărat necesar.

Și a venit ziua de lucru

Am făcut întâi, demonstrativ, un coif dintr-o coală mare, A4, cum aveau și ei. Ce să vezi, era prea mare pentru tubul de hârtie. Ce facem? Ce propuneri aveți?

Hai să o rupem pe jumătate, doamna!

Am rupt-o, am făcut din nou coiful, care s-a potrivit de data aceasta perfect. Așa au procedat și ei cu hârtiile pregătite și primul realizat a fost coiful. Și a urmat provocarea: cum să faci creația ta să semene cât mai bine cu modelul, iar când nu poți, ce soluție găsești?

Așezi, muți, dai jos, încerci iar, până când te declari mulțumit de rezultat. Și e important și cu ce lipești. Dacă e doar hârtie, lipici solid. Dacă sunt și alte materiale – plastic pentru ochi, ață pentru păr, mai sigur este silipiciul.

O zi au stat la școală, să se usuce pentru ședința foto. Dar abia așteptau să se laude cu ele acasă!

sperietoare de ciori din tub de carton

mimosa garden STEM

STEM să fie, dar cu ce?

Așa îmi plac toate programele acestea care urmăresc învățarea prin descoperire… mai ales la noi, unde n-am mai auzit de laboratoare, experimente, materiale didactice. STEM ajunge pe românește ȘTIM (știință, tehnică, inginerie, matematică), pentru că noi ȘTIM că nu avem cu ce, nu?

Anul acesta mi-am propus să repet figura de acum cinci ani cu plantele și animalele la „colțul viu” și am cerut ajutorul părinților. Sper ca în cele din urmă să am o pereche de hamsteri și o mimoză. Și cum mă plictiseam eu pregătind materiale pentru școală, n-am de lucru și-l întreb pe goagle el ce părere are, unde găsesc eu mimoză la ghiveci, că până la Antipa n-am chef să merg să văd dacă mai au.

Și… surpriză! S-au gândit și alții să facă un ban cinstit pe seama acestei „delicate” și există kit de însămânțare și creștere a mimozelor.

Am ceva experiență cu kiturile de știință pentru copii, de regulă ies, dar să nu îți faci mari speranțe, căci sunt foarte puține semințe și șansele scad dramatic. Însă una peste alta, ar fi interesant să le creștem ca pe copiii noștri. Încă nu uit fasolea crescută din boabele pe care noi le-am recoltat din păstăile uscate, ocazie cu care au văzut și copiii cum se „recoltează” și că nu e așa ușor, iar expresia „să bați ca la fasole” are o fundamentare solidă.

Mimoza precedentă, crescută de la 2cm, a ajuns la înflorire și a trecut cu brio încercările tuturor de a o alinta. Uneori parcă înadins, cum o vedeau cu frunzele relaxate la soare, se duceau s-o întrebe de sănătate. Dar așa sensibilă cum e, a prins o vacanță și n-a mai ieșit din ea.

Răsfoind însă kiturile disponibile, mi-a sărit în ochi și „Capcana lui Venus” (link) . Ei da, ăsta chiar ar fi experiment! Însă unde găsesc eu insecte s-o hrănesc, în eventualitatea în care mi-ar și crește în ghiveci?! Oare „digeră” și muște uscate? Că aș putea vara viitoare să strâng o cutie, să le pun la păstrat.

Am închis paginile cu tristețe. Atâtea lucruri faine s-ar putea face la școală… însă mai toate costă. Microscop de jucărie am, chiar două bucăți, dar să te uiți la poze nu are niciun farmec. Unul adevărat, să pui tu țânțarul pe lamelă și să-l examinezi, acolo e adevărata descoperire.

Așa merge școala românească mai departe.

Proiectul cu hamsteri n-ar avea de ce să nu iasă. Data trecută i-am avut doi ani, copiii s-au ocupat de ei și au învățat o mulțime de lucruri, de la cât dorm și ce mănâncă, la cum vin pe lume. Asta chiar nu cred că vor uita vreodată, cum ne-a fătat hamsterul în clasă și cum se vedea apoi la puiuți tot aparatul digestiv alb prin pielea străvezie când erau alăptați.

Mai jos e ultima serie de chițăitori mici, căci am avut două, iar pe instagram îi găsiți pe toți la #hamsterscolar .

În încheiere, dacă știți (în București) persoane care își doresc să scape de o pereche de hamsteri sirieni, clasa noastră îi așteaptă! Musai sirieni, alte rase sunt prea mici și prea rapide pentru copii, nu mai risc. Vor primi toate cele necesare și vor fi și foarte învățați, căci vor asista la lecții zi de zi.

Caiet lucru matematica

A fi sau a nu fi cerința scrisă în caiet?

Un subiect care riscă să aprindă tabere pro și contra este cel al scrierii – sau nu – al cerinței exercițiilor în caiet, de către elevi. Motive se găsesc pentru ambele variante și e greu, chiar și cu o analiză SWOT, să iei cea mai bună decizie. Sunt atâtea variabile de care trebuie să ții cont…

De ce să-mi pun problema?

Într-una dintre lungile noastre discuții de seară ca-ntre fete, Iris era iar nemulțumită de atitudinea unuia dintre profesori. Au avut temă: să rezolve niște probleme, la o disciplină care n-are treabă cu profilul. Toată clasa și-a rezolvat tema, sau măcar avea tema în caiet, că nu se acceptă să vii cu tema nefăcută. Dar… primii solicitați au o mare greșeală: nu au scris textul problemei. Clasa a unsprezecea. Generația aceasta este extrem de radicală și corectă; a protestat imediat. 1. Este inutilă, deoarece era aceeași ca la altă problemă rezolvată anterior. 2. Nu li s-a specificat că e o cerință obligatorie pentru temă.

Ora s-a dus naibii, fiecare argumentând punctul de vedere. Și țin cu elevii. Dacă ai anumite pretenții, ca profesor, spune-le. E o generație rezistentă, face față și la absurdități și-au învățat lecția să nu-și piardă timpul cu oameni inflexibili.

M-a deranjat însă faptul că o altă versiune a orei lor a fost prezentată, de același profesor, la o clasă paralelă… urât, chiar urât să-i etichetezi în lipsă, în fața unor alți colegi de școală.

Chiar e importantă cerința?

Uneori da, alteori nu. Personal alegeam când să scriu cerința, când să scriu doar datele. Dacă urma să folosesc acel caiet mai departe, dacă rezolvarea era deosebită, clar o scriam, pentru că urma să o păstrez ca model. Dacă erau doar exerciții de rutină – cu siguranță nu, era pierdere de vreme. Așa a fost scos de la naftalină vara aceasta caietul cu probleme rezolvate din facultate, ocazie cu care m-am felicitat încă o dată că, la fiecare dintre sutele de probleme, am lipit cerința, să știu ce e rezolvat acolo.

Dacă elevii mai mari au capacitatea de a decide dacă le este sau nu util acest efort depus, cu elevii mai mici e… mai dificil să ajungi la un compromis.

Multiplele materiale de lucru, cu spațiu de rezolvare inclus, i-au dezobișnuit să scrie enunțul exercițiului sau problemei. O ai în față, o rezolvi, treci mai departe. Foarte rar mai întâlnești materiale tip „culegere clasică” și trebuie să rezolvi separat, cu excepția manualelor. Și atunci apare dilema: ce faci? scrii sau nu „ce se cere”?

Dacă materialul de lucru este al tău, poți nota din ce culegere lucrezi. Dacă nu e al tău, atunci bine ar fi să scrii măcar datele, ca să-ți rămână. Însă de multe ori enunțul este amplu, rezolvarea – trei rânduri, randamentul – scăzut, dacă tot scrii ce nu ai nevoie.

Ce facem cu cei mici?

La clasa întâi, cât timp nu știau toate literele, nici nu intra în calcul să îi pun să scrie vreo problemă. Ar fi fost o tâmpenie să îi pun să scrie de tipar. Am preferat ca pentru orice enunț ce solicita o rezolvare pe caiet să le printez cerințele pe bilețele de dimensiunea paginii și să le lipim, apoi să rezolvăm. Cerința astfel atașată putea fi colorată, încercuită, subliniată, identificate datele utile, puse semne pentru operațiile solicitate.

În vacanța de dinainte de clasa a doua, ca să-i obișnuiesc totuși să scrie și pe pătrățele, am cerut ca, pentru cele patru exerciții săptămânale, să scrie cerința. Jale mare, în toamnă s-au plâns continuu ce tragedie au trăit ei. Și au promis luna de pe cer, numai să nu scriem cerințele la școală.

Așadar, nu am transcris cerințele și la matematică am continuat să le aduc textele pe bilețele, să le lipească în caiete, atunci când consideram necesar, sau să scriem trimiterea către manual, cu numărul și pagina exercițiului. Nu am de gând să schimb acest obicei nici în cele două clase rămase, pentru că mi se pare mult mai eficientă această metodă de raționalizare a timpului lecției ce-mi permite câteva exerciții în plus.

Până la urmă, dacă ora este de matematică, de ce trebuie să fac dictare sau transcrieri?

E suficientă solicitarea abilității de lectură conștientă a unui text, dacă trebuie să ținem cont de abordarea interdisciplinară. Decât să scrie cerința în caiet, mai mult mecanic decât prin filtrul gândirii, prefer să folosesc acel timp ca să o citesc de trei ori. Sau ca să rezolv o problemă în plus.

Cred că întrebarea e pusă prost. Am nevoie de cerință în caiet, lângă rezolvare? Da. Pot găsi o soluție mai rapidă de a răspunde acestei nevoi, fără să irosesc timpul și așa puțin al lecției? Da!

Caiet lucru matematica

Activități suplimentare – clasa a III-a

Ce facem cu temele?

Am văzut de multe ori solicitate „temele cu cerință”. Pentru ce? Ca să îi ia copilului de trei ori mai mult să le rezolve? Dacă trebuie să învețe să scrie și are nevoie de transcriere, mai bine îl pun să folosească câteva fragmente dintr-un text, unde se poate vedea și așezarea în pagină. La ce bun textele de matematică? Pot să-i cer să scrie și pe foaia cu pătrățele, nu mă oprește nimeni să solicit o compunere la română pe o altă liniatură.

Știu, e mai ușor de corectat pentru profesor o temă care are textul + rezolvarea. Însă de fiecare dată când simt acest lucru și deschid manualul să văd ce a făcut acolo, îmi amintesc cum mă simțeam când aveam eu, pe vremuri, elev fiind, de scris probleme de jumătate de pagină. Oribil. Frustrant. Furios. De ce să urăști matematica dintr-o pricină atât de absurdă?

Invatarea numerelor naturale

Planșă de lucru pentru învățarea numerelor naturale

Anul trecut, când încă eram clasa a doua, le-am pregătit copiilor o „jucărie” pentru a învăța mai ușor scrierea numerelor până la 1000. Ne-am descurcat bine cu ea și ei se distrau plimbând benzile.

Anul acesta toate au început prea repede. Timp între finalul meu de examen și începutul școlii nu am prea avut, ca să mă gândesc ce și cum fac. 5 septembrie a venit parcă mult prea repede și, dacă anul trecut le-am pus pe bancă semne de carte, anul acesta am zis să folosesc cât mai bine puținul timp pe care îl am la dispoziție. Am pregătit planșe de lucru pentru învățarea numerelor naturale.

Gândește pe termen lung

Cum foliile achiziționate anul trecut sunt din ce în ce mai puține, m-am gândit că nu strică puțină economie și să pregătesc planșa astfel încât să fie utilă și anul viitor. Chiar dacă în clasa a treia învățăm numerele doar până la 10 000, și aș fi avut nevoie doar de patru casete, am anticipat și am confecționat-o până la un milion.

De ce nu am inclus și clasa milioanelor? Pentru că nu o folosim. Copiii scriu 1 000 000, dar noi învățăm numerele doar până aici, așadar numai formate din șase cifre. Ca să nu trec totuși mai departe fără să o menționez, în clasa a patra voi avea pe perete o planșă-suport pentru învățarea numerației unde clasa milioanelor va fi prezentă cu toate ordinele, mai ales pentru cei dornici să învețe.

Cum intenționez să folosesc materialul

Cea mai mare problemă la clasele mici, când pui o întrebare, e că toți vor să răspundă. Și dacă găsești soluția să le dai tuturor ocazia este cel mai bun lucru pe care îl poți face. În fond, evaluezi imediat toată clasa și asiguri feedback celor care au nevoie. Știu că scrierea numerelor îi atrage, cel puțin la început. Pe lângă numărătoarea pozițională clasică, cea improvizată pe tablă cu magneți, să formezi un număr după dictare se poate face și în scris.

Pentru planșa cu casete, intenționez ca eu să dictez numărul, ei să îl scrie cu marker nepermanent, apoi ridică să văd și eu. După validare, șterg cu un șervețel uscat, dacă este umed, următorul număr nu se va putea scrie. Sau compară cu vecinul de bancă, dacă apar diferențe caută singuri greșeala.

Este mult mai ușor cu un material de mari dimensiuni, pe care cifrele se văd de la distanță, decât folosind caietul, pe care ar trebui să îl dea colegului sau să mă plimb eu la fiecare să văd ce-a scris – o soluție cronofagă, fără efecte pe termen lung.

„Fabricare”

De când se știu, profesorii confecționează materialele didactice, uneori sacrificând cantități enorme de timp, bani din buzunarul propriu și foarte rar sunt apreciați cum se cuvine. Pentru acest material, se printează (preferabil color) planșa (vezi detalii mai jos).

Eu le-am tăiat întâi pe jumătate cu ghilotina, apoi le-am așezat la 5mm una de cealaltă într-o folie și le-am plastifiat. După ce s-au răcit, am tăiat din nou folia pe jumătate. Produsul obținut astfel are margine sigilată de jur-împrejur.

Pentru că două dintre colțuri, la tăiere, devin drepte și înțeapă, am folosit un dispozitiv pentru rotunjirea colțurilor. Poate neimportant, dar la cei mici… în ultimul timp bați dinainte drobul de sare în perete, nu știi ce tragedie apare că s-a înțepat într-un material dat de doamna la școală!

Am inclus în documentul pentru print și două file care mie îmi sunt utile, atât la clasa a treia, cât și la clasa a patra. Sunt numărători desenate. Le printez, le dau copiilor câte trei pe un rând (sau două la clasa a patra) și le lipim în caiete. Le folosim pentru scriere, citire, comparare, chiar și pentru operații.

Bețele numărătorilor au marcaje, indicația pentru ei e să deseneze câte o biluță în fiecare interval, altfel sunt tentați să le facă mici și înghesuite, ceea ce e greu și pentru mine la verificat, dar și aproape inutil când vrei să compari două numere vizual, folosind numărătoarea.

Invatarea numerelor naturale

Fișerul poate fi descărcat gratuit de aici timp de o săptămână după publicarea articolului, după care este disponibil doar la cerere persoanelor care fac sau au făcut în ultimele 3 luni o donație către site.

Cei care au donat prin PayPal l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. Se poate utiliza și Revolut, la telefonul de contact al site-ului. Vă rog ca în momentul unei donații ulterioare datei publicării articolului să solicitați, printr-un comentariu, cu aceeași adresă de mail, materialul dorit. 

Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.

Dacă vrei să fii la curent cu articolele de pe blog, abonează-te aici.

Rechizite, metode moderne și scandal

Prima săptămână de școală se apropie de final. Mai peste tot s-a bifat deja și prima ședință cu părinții. Și, normal, au început certurile, ba chiar scandalurile, din seria da’ de ce dom’le, la ce le trebuie atâtea?

Mi-aș dori enorm să avem și noi școli ca afară. Să fie construite pentru a fi instituții unde educația să fie pe primul loc, să nu învățăm în schimburi, să avem pe hol dulăpioare individuale pentru toți copiii, sală de mese și cantină cu prețuri ca la Parlament, sală de sport, teren afară, materialele de bun simț să existe la toalete și să nu-ți vină în clasă copilul cu pantalonii în vine că nu e hârtie la budă…

Dar nu avem. De 30 de ani construim biserici și votăm idioți, care mai de care mai idioți, de la un scrutin la altul, numai de educație nu ne preocupăm, că doar dacă nu merge, se târăște ea cumva. Și dacă încă pare că se mișcă pe ici-colo, e pentru că stă pe umerii profesorilor. Rar mai auzi de o primărie care face minuni cu școala (era prin Dobrogea o comună cu o școală de vis), dar, în rest, mai nimic… În afară de panglici tăiate înghesuit la inaugurări și mesaje cretine pe covorașele puzzle.

Nici la mine la școală nu dau lucrurile pe-afară de fericire, dar n-aveți idee cât mă bucur că ne-a lovit pandemia. Strânse de …, primăriile au trimis măcar materialele igienice necesare. Acum văd că s-au relaxat. Poate era bine să le monteze niște electrozi să le mai electrocutăm din când în când, să nu uite, ce obligații au.

Predăm modern cu bagheta magică

De când s-au inventat metodele „moderne” acum niște zeci de ani, la noi abia dacă sunt luate în considerare. Oricum sunt privite ca Dumnezeu în persoană, deși nu orice e „tradițional” e perimat și nu orice e „modern” e bun. Orice inspecție, orice curs teoretic, toate bat monedă pe cum trebuie lucrat cu copiii, cum să nu mai scriem pe caiete, ci să interacționăm, să lucrăm în grup, să folosim organizatori grafici, bla-bla-bla, cum să înveți făcând, descoperind, cercetând… Ce și cu ce?

Să luăm un banal exercițiu pe echipe… ai nevoie de markere și coli mari albe, să lucreze fiecare grup, să le afișezi apoi și să le puteți discuta. Și scoci, să le lipești pe tablă sau pe perete. Sau de post-it-uri, preferabil adezive sau de diferite culori, dacă vrei să și jonglezi cu ele. De unde?! Păi din banii profesorului care vine cu astfel de idei…

Hai să învățăm fizică sau chimie prin descoperire. Mai există pe undeva laboratoare? Kituri de experimente? Am luat la întâmplare de pe net primul rezultat, o nimica toată ca preț, doar câteva sute de lei ca să faci câteva experimente. Dar ce mă gândesc eu să facă elevii singuri, rar am mai auzit să se ducă măcar profesorul să le arate o reacție…

De ce nu sunt?!

Bună întrebare! Eu am solicitat o dată, cu listă lungă, materiale didactice… m-am liniștit. Nu sunt fonduri. Am noroc cu asociația de părinți care funcționează, cei 3,5% ne ajută să ne mai cârpim nițel. Sunt însă foarte mulți cei care își doresc să aibă școala tot ce trebuie… să fie ca-n vest sau ca la privat, dacă se poate. Și sunt scandalizați că nu se poate.

Circulă acum liste cu de toate încadrate la rechizite, criticate că „se face magazin” la grupă, că „educatoarele stau pe telefon” și de fapt nu lucrează, ori că materialele „fac picioare”. Cusută și descusută, lista e tocată mărunt.

De ce atâta hârtie? Ia dă-i copilului acasă ca sarcină să decupeze dintr-o foaie un disc pe care l-a desenat cu un șablon (o ceașcă).  Pe o foaie A4 va desena cercul în mijloc, va irosi toată foaia, după care o aruncă, păstrând discul. Așa e când nimeni nu i-a făcut educație financiară, banii nu pică din cer, tăiem forma cât mai în margine. Cum m-a învățat mama asta? Făcând gogoși cu paharul… întinzi foaia, începi să tai din margine să intre cât mai multe! Și „resturile” le iei și le transformi în altă foaie…

Mai face cineva așa ceva? Nu cred. Dar la școală aveam „cutie de reciclat”, unde strângeam toate rămășițele. Sau acum au plicul lor unde pun ce rămâne și folosim la alt proiect… Și dacă la școală nu prea funcționează recuperarea materialelor, să vedeți ce e la cei mici de grădiniță cu decupatul liber și pe contur.

De ce îi trebuie la grădiniță ascuțitoare electrică?

E o „fiță”, am văzut pe undeva. Clar, moft! Doamna care a pus-o pe listă ar trebui să le pună în fiecare zi în ghiozdan creioanele să vină cu ele ascuțite. Și când o plânge și s-o tăvăli pe jos că nu are vârf la „roz”, și nici X nu vrea să-i dea, că i-l rupe, să vezi distracție… Când au încercat cei care comentează că nu e necesară să ascută cu una normală câteva zeci de creioane proaste? De nu-ți mai simți degetele sau te ustură bășicile de mori…

De ce hârtie igienică și săpun? Încă nu uit la pregătitoare cum îi uita Dumnezeu la baie pe-ai mei de la clasă, descoperiseră că, dacă pui mult săpun în chiuvetă, iese „un monstru” din podea, prin sita de la scurgere… și cum creștea monstrul mai mare, ei jucau fotbal cu el, de era toată baia plină de spumă. Doamna, nu e hârtie la baie. Normal că și eu am în dulap hârtie, să nu credeți că la profesori se pune și la elevi nu, doar n-o să-l lași să se descurce cu șosetele, ca în caz de urgență, nu? Cam câte role de servețele se consumă pe zi la grădiniță? Dacă sunt de-alea „pufoase și leșinate”, multe!

Imaginați-vă doar trei ture complete de mers cu ei la baie pentru spălat, pentru trei mese. Îi speli pe toți pe mâini, le rupi o bucată. 20 copii x 3 ture =60 bucăți. Să socotim de câte ori se duc ei singuri la toaletă, vin uzi pe mâini și își iau cu generozitate hârtie să se șteargă? Să nu mă întrebați de ce nu se revine la cuierul cu prosopele și etichete de pe vremuri. Probabil și-au dat seama că șansa de a te șterge exact cu al tău e foarte mică…

Câtă hârtie igienică consumă un copil de 5 ani la toaletă? Depinde de cum a fost învățat acasă. Sau dacă măcar e lăsat să se descurce singur, că am mai auzit și „eu nu pun mâna pe caca, că e scârbos”!

Soluții

Fără să mai stăm la discuții, vinovați sunt profesorii. Ei trebuie să înțeleagă foarte bine că în fișa postului nu le-a trecut nimeni susținerea financiară a sistemului de învățământ. Nu știu dacă vă încântă când vedeți clasele decorate, fotografiate în prima zi de școală. Eu acolo văd că e sărit calul, că se cheltuie nejustificat din fonduri personale. Atâtea țipete pentru „desființarea fondului clasei”, dar niciun zumzet despre cheltuielile din buzunarul profesorilor.

Așadar, adevărata grevă în învățământ ar fi să ne ducem la muncă așa cum o face orice funcționar al statului, fără nimic de-acasă. Dacă acum 200 de ani învățau să scrie și să citească cu o tablă și un ceaslov, sunt sigură că ne descurcăm și noi. Iar metode de învățământ sunt atâtea în categoria celor orale, iar cărțile cu povești nesfârșite!

O altă soluție este să stabilești un sistem de comunicare prin care să anunți cu ce să vină fiecare la el. Deși nu îl agreez, în pandemie nu am avut de ales. Cu câteva zile înainte de activitatea programată dădeam lista: doi ochișori mobili, trei bile mici de polistiren etc. O plăcere să cumperi singur! Se organizau, comunicau, luau și împărțeau. Nu exagerez, dar jumătate din sugestiile pentru acest an sunt să luăm la comun materialele necesare!

Poate e un efort mare pentru educatoare, dar să se străduiască să trimită de vineri lista, pe zile, pentru săptămâna următoare. Cu mențiunea că cine nu are stă și se uită, că nu poți obliga pe nimeni să împartă ce și-a adus. (Când e „la comun”, se împarte oricum tuturor.) La grădiniță măcar o activitate pe zi trebuie să fie cu „materiale”, va fi o plăcere să vină cu trei flori roșii, două frunze verzi, un carton, lipici. Abia atunci vor înțelege unii că, în absența unui stat funcțional, numai împreună vom reuși să supraviețuim. Ca pinguinii pe viscol la Polul Sud.

Dilemele unui pierde-vară

Undeva, cred că prin luna iulie, circula pe rețele un banc: Ce este un pierde-vară? Un profesor care învață toată vara pentru examene. N-am râs, căci la vremea aceea aveam toată vara deja tăiată din calendar tocmai pentru asta.

Nu îmi dau seama dacă data de 30 august fixată pentru examen a fost anunțată înainte sau după ce sinistrul a decis începerea școlii pe 5 septembrie. Dar știu că atunci când s-a anunțat și cea de-a doua zi de examen am realizat că, de fapt, anul acesta nu am concediu. Nu mergem toată familia, să stăm să ne prăjim liniștiți… Am furat totuși trei zile la mare cât a fost Iris în tabără, dar cu stres și mustrări de conștiință că îmi ies din ritm și vara aceasta altele sunt prioritățile.

Pe 30 august a fost ultima zi de examen și prima zi de muncă și acum, înainte de primul clopoțel, mă simt mai obosită decât am fost vreodată. În 9 luni am avut doar vacanță de Paști. Dar cum să îi pese sinistrului de ființele pe care le îndeamnă grămadă la muncă pe plantația școlii, prost plătite și veșnic amăgite?! Ce bine ar fi prins încă o săptămână de vacanță!

Nu e bine să citești prea mult

În urmă cu 19 ani, când venea pe lume Andreiul meu, m-am dus să nasc de parcă aveam examen la medicină. Citisem și înțelegeam cam tot ce se vorbea în jurul meu, eram atentă la orice… Și când l-am văzut prima dată am dezlănțuit întrebări în cascadă. Moașa râdea, mă lămurea, dar mi-a zis că uite, dacă citesc prea mult, nu pot să stau liniștită, îmi fac griji.

Cam așa fu vara asta. Am stat și am învățat. Am citit din nou cărțile pe care le aveam din facultate, am înțeles lucrurile altfel acum, la câțiva ani distanță. Și, normal, s-au conturat o sumedenie de alte întrebări la care atitudinea zeflemitoare a sinistrului nu aducea niciun răspuns.

Fundamentală a fost pentru ce mă spetesc eu în halul ăsta dacă oricum îmi trebuie doar un examen de pedagogie ca să predau?! Extrem de „motivantă” declarația! Știrile privind salariul care crește doar în visele noastre și toate celelalte, una mai stupidă ca alta, mă înfuriau și îmi creau o stare de i-aș fi îndesat pe gât, fără milă, pagină cu pagină, toate cărțile de pedagogie de pe birou.

Și-a bătut joc de noi în așa hal că ți-e rușine, îți vine să intri în pământ când te întreabă cineva cu ce te ocupi și tu spui că ești profesor. Se uită unii la tine de parcă ai cutia milei agățată de gât! Sau și mai și, de parcă ești preș de șters picioarele…

Câte umilințe poți îndura

De vreo 7 ani, de când zic eu că au luat-o lucrurile razna fără cale de întoarcere în școală (adică cam de când părinții își caută „dreptatea” și contestă orice începând pe facebook și terminând la inspectorate și minister) mi-a fost dat să văd multe și să îndur și pe pielea mea lucruri pe care nu mi le-aș fi închipuit. Mi-au dat o dispoziție de n-am cuvinte… să îmi pun bocceluța în vârf de băț și plec în lumea largă.

De ce-ai mai făcut atâta școală dacă vrei să pleci? m-au întrebat unii. Pentru că e greu să mai vezi persoane care nu știu să scrie corect că îți contestă „competența de evaluare”, sau te încadrează la „zero emoțional” și alte jigniri foarte greu de digerat.

Dacă mă bucur că unele dintre examenele de profesor le-am luat cu note maxime, e pentru că le poți închide gura unor astfel de exemplare umane care îți aruncă fără jenă în față „sunt sigură că ai luat postul ăsta cu un amărât de 5, acolo”. Și doamne, câte de-astea s-au strâns în ultimii ani, iar eu nu știu câte mai pot duce pe picioare, căci în genunchi nu vreau să merg.

Însă ceea ce face sinistrul în ultimul timp e picătura care umple paharul. Efectiv stau în prag, o mână pe clanță, o mână pe întrerupător. Ce fac? Sting lumina? Închid cu durere încă un capitol din viața mea?

Pot. Știu că pot!

Pot și să rămân, pot și să plec. Și sunt balanță… Și râd. Am gândit întotdeauna pe toate părțile deciziile pe care le-am luat în viață. Le-am luat greu, iar unele au lăsat urme adânci. Însă știu că atunci când le iau, nu mă uit înapoi. Pentru mine, învățământul a intrat sub un semn de întrebare.

gladiole

Prima zi de școală: oropsiții copii ai profesorilor…

Profesorii sunt acea categorie profesională de la care societatea are cele mai mai pretenții. Trebuie să exceleze în ceea ce fac, fără greșeală, pentru că pe umerii lor stă viitorul comunității. Ce se întâmplă atunci când acest umăr se îndoaie vedem în jurul nostru. Tot ei sunt aceia care trebuie să își planifice întreaga viață în funcție de calendarul școlar. Unii părinți, dacă au chef de concediu în prima săptămână de școală, iau copilul și pleacă. Cadrele didactice nu-și permit nici să se îmbolnăvească și operațiile, dacă pot, le programează în vacanțele școlare.

E drept că atunci când nimerești la catedră un profesor foarte tânăr, te gândești dacă rămâne, dacă… Doar că în ultimul timp parcă s-a trecut limita bunului simț și colege mai tinere sunt întrebate în față detalii personale. Ok, cine știe, poate că „aveți copii?” e doar un test de empatie, dacă ai, sigur placi copiii, dar și dacă n-ai pentru că așa ai decis? Nu veneai la catedră dacă nu îi iubeai! Lucrurile sar calul atunci când sunt întrebate, dacă nu au, când și i-au programat… Violare completă a intimității.

Poate că încerc să înțeleg și gradul de disperare la care neputința unui sistem de a se face funcțional aduce părinții. Când vezi că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior cu un profesor ca lumea, parcă nu vrei să-l pierzi doar pentru că nu așteaptă 5 ani să facă un copil la sfârșit de serie! Și eventual să aibă grijă să îi iasă și în vacanța mare, ca să termine anul!

Copiii profesorilor cresc împărțindu-și mama.

Nu știu dacă se poate măsura ce simte când o vede că se împarte cu atâția alții, că îi îmbrățișează cu aceeași pasiune (așa pare) și că le mai și spune „copiii mei” acasă. Sau îi spun ei mama la școală. Dar copilul profesorului înghite și strânge din dinți, se cuibărește lângă ea printre lucrări corectate și așteaptă să primească 30 de îmbrățișări, câte a dat ea la școală. Citeam demult că iubirea de mamă nu se împarte între frați, ea se multiplică la fiecare copil. Oare așa e și la școală? Dacă e atâta „loc”, de ce nu poate fi tot al lui?

gladiole

Gladiolele – coșmarul primei zile de școală. Să duci întregi, la festivitate, un buchet de gladiole, era o provocare. Mă simțeam ca un păun, trăgându-și coada… Tot buchetul era mai înalt ca mine!

Emoția începutului de an școlar, la fel de intensă pentru toți copiii, pentru el e pe jumătate. Dacă nu are norocul să fie în aceeași școală cu părintele, ci la o alta (poate în altă localitate), se va trezi și va găsi uniforma frumos călcată pe canapea, micul dejun pe masă și un bilet, cât se poate de motivațional, apoi va merge mereu singurel spre școală, invidiind la fiecare colț copiii care merg de mână cu părinții. Va sta la careu, străduindu-se să vadă printre părinții altora, care nu se dau la o parte și degeaba încearcă să spună „pardon”, nu e luat în seamă.

Dacă mama ar fi aici…

...le-ar spune să se dea la o parte, dar pe el nu are cine să-l apere.  La sfârșitul anului, dacă a luat premiu, când se va întoarce cu diploma din careu, nimeni nu îl va privi și felicita cu ochi calzi pentru reușită. Pentru că el de data aceasta nu-și mai împarte mama, a donat-o altor copii. Ce bine ar fi să o iubească și ei la fel ca el! Măcar să merite, să aprecieze că e acolo cu ei…

An de an – se va obișnui. Ce nu te dărâmă te face mai puternic. Va ieși mai întărit, va înțelege altfel dragostea față de oameni. Dar undeva acolo, bine ascunsă într-un cotlon, va rămâne mereu o rană pe care nu o poți închide.

Sunt cele de mai sus câteva rânduri pentru părinții-profesori, care în prima zi își strâng dimineața copiii în brațe și apoi aleargă spre prânz, sperând să mai prindă o frântură de ceremonie la școala copilului. Sau acasă, să afle cum a fost. Părinți speciali care răsfoiesc cu emoție pozele puse de ceilalți părinți pe grupul clasei, sperând să își vadă și ei copilul.

Sunt câteva rânduri pentru acei părinți norocoși care își pot însoți copilul în prima zi de școală și împart cu el emoțiile printr-o strângere de mână.

Dacă tot sunteți acolo, încercați pentru o zi să fiți și părintele celorlalți!

Sunt copil de profesori și profesor la rândul meu, iar prima zi de școală este epuizantă. Să te împarți  dimineața, să te multiplici apoi cu 25, să retrăiești amintiri demult uitate și să zâmbești. Să încurajezi. Să speri. Așa e jocul. […] Arde-l-ar focul!