Cartea poștală – aplicație la clasa a IV-a

Una din lecțiile simpatice despre cât de aplicabil e în viața reală ceea ce învățăm la școală este „cartea poștală”. M-am luptat cu ea și în clasa a III-a, dar acum, într-a patra, aveam deja experiența primei bătălii și am schimbat strategia. Cea de abordare, nu cea de utilizare…

Întâi de toate, am răscolit cutia cu colecția mea de cărți poștale. Nu știu dacă ați prins când erați mici jocurile acelea prin poștă, primeai o scrisoare cu un mesaj și o lista cu adrese. Trebuia să o multiplici de șase ori. Primul de pe lista din scrisoare trebuia să primească de la tine o carte poștală. Refăceai lista, nr. 2 devenea nr. 1 ș.a.m.d., iar la numărul 5 sau 6, nu-mi mai amintesc, rămas liber, te treceai pe tine și adresa ta. Expediai apoi cele 6 plicuri către 6 prieteni. Fiecare, la rândul lui, multiplica, refăcea lista… Cert e că, până ajungeai tu la nr. 1, adresa ta poștală figura într-un număr suficient de scrisori (vreo 200) și cam atâtea cărți poștale ar fi trebuit să primești.

Țin minte că mama a ales ca destinatari niște unchi plictisiți, pe vremea aceea să scrii 3 pagini de mână, în 6 exemplare, nu era ușor, așa că veriga mea s-a dus pe apa sâmbetei. Însă de primit tot am primit câteva zeci, din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Azi nu știu dacă acest joc ar prinde. Ar fi ușor de pornit, nu mai trimiți „scrisori”, trimiți email, merge repede cu copy/paste, expediezi doar cartea poștală de pe prima poziție… dar… hai, fiți serioși, câți nu dați în paranoia să scrieți adresa unde locuiți?

Nu le-am povestit asta copiilor la școală, însă i-am provocat să-și imagineze cum era „pe vremuri”, când oamenii aveau rar aparat de fotografiat și în niciun caz color, că ajungeai în concediu și… cărțile poștale erau cam singurul mod ieftin de a te lăuda unde ai fost în vacanță. Deh, nu aveai cum să pui poză panoramică de la etajul superior al hotelului, să crape toți cei de-acasă… Am luat și cărți poștale completate cu mesaje clasice, „Multe salutări din frumoasa stațiune…”, le-am analizat și pe acestea.

Am început cu timbrul. Dacă nu știați, e un „sticker” pe care îl cumperi. E important sau nu că are ștampilă? Da, căci e de „unică folosință”. Odată ce a fost lipit și stampilat, gata, nu are sens să îl desfaci, nu mai are valoare. Ce valoare trebuie să aibă… păi… există la poștă un tabel cu taxele poștale, în funcție de destinație. Și de greutatea plicului. Pe temele lor, câteva prezentate mai jos, vedeți că „emisiunile filatelice” chiar sunt speciale, dedicate Unirii.

Am trecut la adresă. Am stabilit că e bine să scrii frumos și citeț adresa, nu mai zic de corect, căci nu e nicăieri loc de expeditor și cărțile poștale nu mai au unde să se întoarcă, precum scrisorile, dacă au „adrisant necunoscut”. Mesajul trebuie să fie… neutru. Am găsit câteva cărți poștale trimise de mine din tabără, am râs ținându-mă de burtă… dacă și poștărița le citea înainte să le pună în cutie, cred că avea o meserie tare amuzantă! Nu le-am luat la școală, că nu erau un exemplu bun pentru lecție.

Utilizând cărți poștale adevărate, am „descoperit” că putem „afla” ce e în poza de pe față dacă citim cu atenție ce scrie cu litere mici pe spate. Am strâns multe cu București, intenționez să strecor în program un proiect despre orașul nostru cu o hartă mare, cu numere pentru obiective, să vedem care pe unde sunt, să căutăm informații despre ele… și, mai ales, poate pricep și ai mei odată pentru totdeauna că prin București curge Dâmbovița. (Mai am un pic și capitulez dacă mai întreb la geografie și aud Dunărea, când de la fereastra clasei admiri podul Mihai Bravu, larg aruncat peste… Dâmbovița.)

Revenind la cartea poștală, le-am dat două modele mai mici, albe, pe care le-am lipit în caiet. Prima a completat-o fiecare, către un prieten, căruia îi comunica un mesaj legat de ce se întâmplă acum în București. Au scris numele complet, iar adresa am copiat-o pe cea din carte. A doua carte poștală a avut altă cerință: Ai primit o carte poștală de la un prieten din altă localitate, care îți comunică participarea lui acolo la un festival de teatru. Cu două-trei excepții, s-au prins că trebuie să se treacă pe ei la destinatar și au respectat relativ ce cuprinde.

Tema pentru acasă a fost și mai distractivă. Alte cărți poștale albe, care nu se lipesc în caiete. „Ai primit o carte poștală de la un prieten care locuiește într-un oraș moldovenesc, în care îți menționează evenimentele la care a participat cu ocazia zilei de 24 Ianuarie în orașul lui. Pe față, cartea poștală are un desen ce reprezintă ceea ce sărbătorim în această zi”. În plus, i-am amenințat că verific adresele cu cele din catalog, așa că ar face bine să învețe odată unde locuiesc, că nu dai adresa de mail când te întreabă cineva unde stai!

S-au descurcat onorabil. Desenele au fost chiar inspirate și surprinzătoare, ba chiar au calculat că aniversăm 160 de ani de la marele eveniment. Au adaptat și logo-ul de la Centenar :D, idee care mi s-a părut super. Cu conținutul la cărțile poștale am mai șchiopătat. Mi-a plăcut că la „oraș moldovenesc” nu a contat de care parte a Prutului se află, așadar generația e promițătoare. A fost greu cu data, căci, dacă „ai participat”, nu poți pune 22 ianuarie… Apoi scrierea cu majusculă la 24 Ianuarie. Unul singur nu a înțeles că el este destinatarul și nu expeditorul, un altul a dat adresa școlii și doar opt și-au căutat integral adresa, cu cod poștal, cum am cerut. Le-aș fi spus că, stând în sectorul 4, începe cu 04… și îmi dau seama imediat cine a căutat și cine nu, dar i-am lăsat să spere că, dacă treci un număr acolo, doamna glumește când spune că verifică 😀 .

Au fost foarte interesante și mesajele. În „localitățile” lor, expeditorii au intrat în horă în mijlocul satului, au mers la expoziții și festivaluri și mai toți au regretat că prietenii lor din București nu sunt acolo.

Mi-ar fi plăcut să putem să și trimitem, de-adevăratelea, cărți poștale cu Bucureștiul altor copii… măcar una să aibă și ei, cu numele lor!

Marea Abrambureală, episod nou

Când lucrurile merg prost, dar prost, și din ce în ce mai prost, dacă nu îți păstrezi un pic speranța și simțul umorului o iei razna… Cam așa a fost și cu noile titluri care țin presa online (nu știu offline, că nu citesc). Nu mă țin nervii să o urmăresc live, pentru că eu încă îmi amintesc momentul în care ea a ajuns odinioară la minister, iar eu intrasem în învățământ… cum mi-am luat-o lejer în freză că s-a trezit să schimbe regulile la titularizare. Așa că momentul în care am auzit că iar e ministru mi-am pus mâinile în cap, am bătut drobul de sare în perete, numai Dumnezeu știe ce idei i-o da, deși mă îndoiesc că el o inspiră!

M-am apucat să ascult înregistrarea emisiunii de la Digi, cu Oana Moraru. Am avut așa senzația că e pe sticlă „Racul, broasca și știuca”. O discuție de „vorbe” din care doi oameni radicali n-au reușit să ajungă la o concluzie comună, benefică dezastrului de sistem pe care îl avem. În schimb „maxime” s-au lansat o mulțime. Mai jos pe cele care mi-au atras atenția…

Numărul de copii la clasă

La noi au luat-o razna rău de tot lucrurile. Avem școli suprapopulate, în trei schimburi, și școli care se închid că… nu au copii, pe o rază de 1 km. Prostia a început, părerea mea, de la nerespectarea circumscripției școlare. (Acceptarea flotantului doar la înscrierea la CP, neverificarea prin instituțiile specializare (poliție, DGASCP) a adreselor unde figurează câteva sute de copii într-un apartament – uite o idee de rezolvare.)

Mă duc dimineața la școală cu autobuzul. Cu o stație înainte să cobor, urcă de la Palatul Copiilor mulți pitici, de mână cu adulți. Nu coboară la următoarea… unde e școală chiar în stație, merg mai departe, spre altă școală. „MAI BUNĂ.” Cert e că stau la 5 minute de mers pe jos de școala mea. Recent primăria de sector a decis să ne „reorganizeze”. Pentru că nu avem copii, vom deveni localul secundar al altei școli mari și aglomerate, aflate la 3 stații de noi. La noi se învăța într-un singur schimb, toate clasele CP-VIII de dimineață, așa cum ar fi normal să se întâmple peste tot, doar este perioada optimă pentru învățare la un copil școlar. Dar… cum să lași atâta spațiu liber după-amiaza? Hai să facem grădiniță la parter, iar la etaj să se învețe în două schimburi. Aștept cu interes să văd cum vor reacționa preșcolarii când sună soneria la fix. Și mai ales cum vor dormi după-amiază când cca 15 min (în cel mai fericit caz) gimnaziștii se „joacă” în clase nesupravegheați. Deși am obsesia de a-mi începe ora la fix, uneori e imposibil când deasupra mea zici că e bătălia de la Termopile. Dar, așa cum a bravat un consilier local, deciziile le iau ei. Noi nu trebuie să gândim.

Adaug că la noi clasele nu depășesc 25 de elevi la primar. Nici la gimnaziu. Cum e să ai la clasă 20 de copii? Un vis pe care îl savurez în fiecare zi. Uneori am impresia că sunt prea mulți. Nu am timp să îi scot pe toți la tablă, așa cum și-ar dori și ei, dar și eu. Însă… ne costă. Ca să acoperim cheltuielile din subvenția per capita, se făcuse un calcul că ar trebui să avem minim 27 la clasă. Ai mai puțini, așadar există un preț. Cel pe care îl simt eu e că nu se plătesc orele suplimentare, căci nu avem cu ce (mai nou nici nu mai e voie)… Și când am deja 12 la activ, calculez câte zile de concediu mi se dau (sic!) compensator la vară.

Prietenii mei – fie că sunt profesori sau părinți – au copiii în clase „mari”. Garantat pe ei nu i-a întrebat nimeni nici dacă vor 30 de elevi la clasă, nici dacă vor să aibă 30 de colegi. Și pariez că, dacă pe formularul de înscriere la clasa pregătitoare s-ar introduce o rubrică „Sunteți de acord ca efectivul clasei să depășească 25 de elevi”, toată lumea ar bifa NU. Aș vrea să văd ce artificii face primăria, de unde scoate săli de clasă, profesori, pentru clasele care apar în plus. Că bani mai tipăresc ei dacă e nevoie. Să fii corect costă.

„Abrambureala” lansată acum conform căreia părinții sunt de vină, că ei vor să fie peste 30, e praf în ochi. Nu știu pe nimeni care să fi fost întrebat dacă e de acord, ca părinte. Profesorii care și-o fac cu mâna lor – nu discut despre ei – ci despre cei presați, obligați să accepte clase peste efectiv. Îmi e clar însă un singur lucru. Când tu vezi, ca părinte, la înscriere, că sunt 25 pe listă, iar apoi te trezești 31 la ședința cu părinții, ia poza, fă prezența, apoi fă reclamație. Dacă noi suntem de vină, ca părinți, apoi tot de noi depinde să o rezolvăm! În speranța lor, curge multă apă pe Dâmbovița… pe Dunăre… ce preferați!

4 săli de clasă în construcție modulară așteaptă ocupanți preșcolari. Dacă i-ar lăsa pe artiștii care au pictat picioarele podului Mihai Bravu să îi dea puțină culoare cu flori și fluturi ar arăta minunat.

Repetenția la clasa I

Am înțeles perfect argumentarea dnei Moraru (deși în general prezența dânsei a fost prea extremistă și prea generalizatoare în sens negativ). Trebuie să recunoaștem însă că, în cazuri extreme, aceasta ar trebui să existe. Nu doar la clasa întâi, chiar și la CP. Trecerea acestui nivel la școală a fost argumentată tocmai prin impunerea frecvenței. Ajungeau la clasa I copii care nu au mers la grădiniță, fără cunoștințe elementare. Clasa pregătitoare are tocmai acest rol… să îi „pregătească”. Dacă el nu frecventează… ce caută în clasa I? Același raționament și pentru clasa următoare. Dacă el nu știe să scrie și să citească după un an de zile, nu poate aduna peste ordin, ce faci cu el în clasa a II-a? Mă gândesc ce frustrare e invocată la el, că repetă clasa, dacă el de fapt nu a dat pe la școală? Îi oferi șansa de a merge, de fapt, prima dată în clasa I…

Orice copil poate învăța orice conținut, dacă îi lași timpul necesar să o facă în ritmul lui. De ce nu recunoaștem că unii chiar au nevoie de doi ani calendaristici pentru a parcurge unul școlar? Așa cum cei supradotați pot parcurge doi ani școlari într-unul calendaristic… nu?

Sunt însă sceptică. Nu se va reglementa nimic. Ei vor repeta conținuturile de clasa a II-a, când de fapt… ar trebui să le repete pe cele de clasa I. Acele programe recuperatorii sunt un vis. S-a făcut o analiză de nevoi? S-a calculat un buget? S-a evaluat dacă există spațiul necesar? Sigur, facem. Dar… copiii vor? Am în clasă două cazuri care ar avea nevoie de sprijin permanent. Unul ar fi trebuit să mai stea în clasa I măcar încă un an, i-ar fi fost de folos. Pe ambii i-am chemat la școală suplimentar sau le-am dat de lucru. Cazul X. nu a comentat, a executat, a venit, a muncit. Cazul Y… „a avut treabă”. Cam cum s-a gândit doamna că voi obliga pe Y. să se prezinte în timpul liber?

Așa că, da, sunt de acord ca, în cazuri excepționale, copiii să repete clasa I. Susțin asta așa cum susțin că la liceu nu ar trebui să se intre cu note mai mici de 5, că ar trebui reintroduse școlile profesionale, că am rămas fără electricieni și instalatori și n-are cine să-ți monteze ca lumea două becuri în casă.

Era o zi, cu cer senin… și urcam în Bucegi

Deliciul interviurilor televizate au fost însă pentru mine „Misterele din Bucegi”. Întâmplător tocmai am avut acest text, într-un manual de altfel destul de ok față de altele. Profesorii de la clasă pot ca, la limba română, dacă consideră textul nepotrivit pentru noțiunile teoretice pe care le au de abordat, să îl schimbe. Pur și simplu aduc un altul, așezat în pagină conform vârstei, scris cu diacritice… și îl utilizează. Am mai făcut acest lucru. Textul informativ despre Bucegi a fost ok. Și da, pasajul final a făcut deliciul lecției. Însă pentru cu totul altceva decât s-a bătut câmpii la tv și pe net…

În primul rând, a trebuit să explic ce e acela „un kilometru pătrat”. Nu de alta, dar nu se fac noțiuni despre suprafață cu unități de măsură nici măcar la clasa a patra. Se calculează pentru un pătrat cu latura de 5 pătrățele o suprafață de 25 de pătrățele. Ei bine, la cuvinte necunoscute copiii au pus pe listă. Cu explicația m-am descurcat eu, dar s-a trezit alt isteț să adauge că nu se scrie ca în carte, ci „km cu un doi mic sus. Doamna, dar de ce se scrie așa?” Alelei, și ajung iar la capitolul acela că nu le putem învăța chiar pe toate în clasele primare, vor învăța în clasa a V-a…

Despre acele „informații științifice” cu efecte „benefice” auzisem și eu. Sunt legende vechi… mituri. Cei care le-au demonstrat or fi savanți britanici. Am inventariat cine din clasă a fost sus la Babele, dacă a simțit ceva. Nu am avut „dovezi”. Doamna, dar dumneavoastră ați fost acolo? Ați simțit ceva? Am mărturisit că am fost de mai multe ori, dar n-am simțit nimic.

Cine știe, doamna, poate nu erați suficient de obosită!

Așa că, dacă nu simțit nimic, de la telecabină vi se trage. Sau poate că nu eram în sandale… ci în bocanci! Eu am urcat pe jos, pe Jepi, și tot degeaba. Însă niciun moment nu a crezut cineva pe bune… Le-am încadrat la povești și atât. (Ca o paranteză, am fost și la Templul Dacic al Ursitelor de la Şinca Veche, tot degeaba!)

Despre „evaluarea calitativă” a manualelor sincer nu vreau să-mi amintesc prin ce-am trecut cu al meu și ce modificări stupide am fost obligați să facem… Așa că doamna ministru, șeful meu ierarhic absolut, înainte să retragă abramburește vreun manual, să ne dea unul făcut cum trebuie, la care să nu avem ce să-i reproșăm! Și schimbăm noi de bună voie și nesiliți de nimeni.

Concluziile vă las să le trageți voi, mai jos.

Eu și Moș Crăciun – Matt Haig

Matt Haig Eu și Moș Crăciun Mi-e ciudă că nu v-am povestit de această carte înainte de Crăciun, să o puteți citi în tihnă sub brad, dar după cum cred că ați observat, am ratat sezonul de sărbători pe blog. Motive… ca tot omul, dar mai bine mai târziu decât niciodată, pentru că – de ce să nu recunoaștem, au mai rămas 330 de zile până vine iar Moșul, nu? La cum s-au livrat cadourile în decembrie de către spiridușii de la curierat, n-ar strica să faceți deja lista și comenzile! (Ca plus, eu încă scriu articolul sub bradul meu, încă foarte verde, foarte drept și foarte încăpățânat să stea în casă.)

Dar să revin la Matt Haig. Eu și Moș Crăciun este cel de-al treilea volum al seriei. După „Viața și aventurile lui Moș Crăciun”, de F. Baum (una dintre cele mai frumoase povești pe această temă pe care le-am citit), seria lui Matt Haig este în topul meu de super-povești despre misteriosul personaj care ne tulbură copilăria. A rămas, așa cum a fost marcată încă de la apariția și pe piața românească, „cea mai frumoasă poveste de Crăciun din ultimele decenii” pe care, cu siguranță, nu trebuie să o ratați.

Dacă la începutul primului volum nici măcar nu exista Moș Crăciun, acum are deja o familie – o soție iubitoare, grijulie și un copil de suflet. În caz că ați avut cumva impresia că povestea va fi mai slăbuță, v-ați înșelat. Suspansul domnește la tot pasul, liniștea ce ar fi trebuit să domnească între spiriduși e doar aparentă, invidia și complotul sunt la ordinea zilei. De data aceasta „inamicii” nu mai sunt trolii, ci – nu m-am așteptat, recunosc – iepurașii… Dacă îl iubeați foarte tare pe Iepurașul de Paște, imaginea lui apare destul de șifonată în prima parte. Dar… în Țara lui Moș Crăciun, unde totul e bine când se termină cu bine, normal că finalul este unul pe gustul cititorului și, în ciuda încurcăturilor și pericolului ca Moșul să dispară de-a binelea, lucrurile se rezolvă spectaculos.

E ceva ce se reia mereu în aceste cărți și ceea ce încerc să nu uit: O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. Atunci când lucrurile par fără ieșire, trebuie doar să o iei de la alt capăt și să încerci să înțelegi, să rezolvi altfel, fără să renunți să speri.

Volumul este disponibil în librăria editurii Nemira, dar și la Libris, Diverta , librarie.net, cartepedia , elefant, cel.ro.

Știința prinde viață și când nu ți-ai programat

Circuitul apei în natură, stările de agregare ale apei, toate acestea sunt destul de dificil de imaginat la clasele a III-a și a IV-a când se vorbește despre ele concret, la orele de științe. Oricâte desene am folosit, scheme, tot nu merge. Am făcut și experimentele, am topit cuburi de gheață, am ținut apa pe foc până a început să fiarbă, am condensat pe o lentilă… dar aceea era „lecția”.

Până nu începi să te oprești să admiri știința în viața de zi cu zi parcă nu are niciun farmec.

Clasa mea are o tablă imensă, clasică, cu cretă. Azi a fost în București o zi de iarnă din acelea în care ai nevoie de ochelari de soare ca să nu fii orbit de scânteierile amețitoare. Am tras draperiile, căci clasa era inundată de o lumină prea puternică și de o căldură pe măsură, căci îmi frigea spatele la un moment dat (nu-mi dădeam seama că razele strecurate băteau direct pe mine). Razele însă se strecurau printre.

Ștergem tabla cu bureții umezi, să ne vedem de ale noastre matematici, paranteze și operații buclucașe…

Razele de soare s-au mutat între timp pe tablă, au încins apa și au provocat o evaporare rapidă, spre fericirea mea că se va vedea ce scriem. Doar că… pe toată tabla au început să se vadă proiectate umbrele vaporilor care tocmai se formau și se desprindeau încet. Ne-am oprit și am admirat spectacolul. Niciun experiment nu ar fi reușit să genereze această imagine atât de vie. Deși nu era în plan, am mai vorbit puțin despre stările de agregare și despre cum usuci suprafețele, că evaporarea se produce oricum. Numai bine a urmat la română o legendă care se lega de apele subterane și am făcut și azi un pic de științe.

„Fenomene paranormale, doamna!” – Nu, nimic paranormal. Doar știința pe viu.

Tablou cu om de zăpadă

Când ai în familie copii mici (grădiniță și primele clase primare), pe care i-ai învățat că mereu le duci ceva de meșterit, o vizită nu e uneori așa simplu de programat… Am scăpat relativ ușor săptămâna aceasta, căci erau în deplasare la bunici, nu în capitală, dar pregătisem ceva și pentru ele, ca să ne lase și pe noi, cei mari, să ne jucăm.

Oamenii de zăpadă au fost mereu amuzanți. Desigur, dacă vrei să stai lângă copil, să îi explici pas cu pas ce să facă, elementele predecupate nu-și au rostul. Însă dacă nu vrei o activitate complexă, cu un grad scăzut de reușită estetică (oricât de ciufulit ar ieși din foarfecă, el tot îl consideră minunat!), acestea sunt o soluție. Este varianta recomandată și când lucrezi cu grupuri numeroase de copii (mai ales mici), căci realizarea presupune o singură tehnică: lipire.

În funcție de cât de complicat doriți să fie din punct de vedere al dezvoltării musculaturii fine a mâinii, puteți îmbogăți tabloul, adăugând elemente foarte mici – ochi, nasturi și fulgi – realizați cu perforatorul de coli (fulgii mici și rotunzi). Altfel, după lipirea elementelor principale, puteți completa tabloul cu ajutorul creioanelor sau a cariocilor (ochii și nasturii). Puteți folosi creion alb sau pastă de corectat pentru a face fulgi mici. De asemenea, fularul și căciula se pot decora, după preferințe, cu dungi sau buline.

Set creativ: tablou cu om de zăpadă

Tabloul are dimensiunea A5. Dacă vi se pare interesant și util, setul include următoarele piese de hârtie:

carton negru pentru suport;
două straturi de zăpadă;
un brăduț, un norișor;
patru fulgi mici, doi fulgi mari;
trei discuri pentru omul de zăpadă;
un pătrat pentru căciulă, un fular franjurat (diverse culori);
un nas portocaliu.

Prețul unui set este 12 lei, pentru detalii lăsați un comentariu la acest articol.

Ulterior se pot colora/adăuga alte elemente. Eu am mai folosit albastru, pentru a delimita mai bine nămeții, iar la ochi am adăugat cu vârful unui creion puțină pastă albă. În funcție de experiența de lucru a copilului proiectul poate dura de la 15 la 30 de minute.

Povești întunecate de vacanță…

Vacanța de iarnă se apropie repejor de final. Dacă mă întrebați pe mine, nu prea am simțit-o… cel puțin nu am apucat să mă odihnesc așa cum aș fi avut nevoie. În schimb la capitolul distracție am stat ceva mai bine. Totuși, aproape jumătate din perioadă a stat sub semnul dat de „Povești întunecate”.

Ca introducere, vinovată de acest curs al vacanței este Iris. Copilul s-a pregătit pentru Crăciun. De când Moșul nu mai vine în persoană pe la noi, am pus bazele unei noi tradiții: fiecare cumpără un cadou pentru ceilalți membri ai familiei. Asta înseamnă că, începând de prin octombrie, anchetezi situația și faci economii, eventual dai de înțeles cam ce ți-ai dori să primești… Distracția constă în a nimeri cadoul potrivit, astfel încât destinatarul să fie încântat. Pentru Andrei ea găsise cadoul perfect. L-a comandat din noiembrie (25) la elefant. Pe 10 decembrie am întrebat de el, ni s-a confirmat că sosește. Pe 15 iar. Pe 17 am primit o notificare că a fost expediat. Pe 22 întrebăm, dar… rămânem fără răspuns până pe 3 ianuarie, cam când sună și curierul să vadă dacă suntem acasă. Nu eram, așa că ne-a apucat Boboteaza fără el, dar am decis să îl achit până la urmă, să-l pună pentru Paști de-o parte.

Cu toată încurcătura asta, pe 23 decembrie Iris era pe minus cu un cadou. Noroc că știa drumul spre Cărturești și a rezolvat problema. Când ne-am desfăcut cadourile la miezul nopții, ea îi prezenta cu entuziasm ce minune îi cumpărase, iar noi, ca niște oameni insensibili, n-am vrut să jucăm. De Povești întunecate chiar nu aveam chef în seara de Ajun. Când am plecat la munte, le-a luat cu ea. Drumul pe DN1 e luuuung, eram sechestrați în mașină, așa că a scos cutia. Nu aveam cum s-o facem să tacă, și-a ținut pledoaria și… ne-a convins. Jocul are 50 de întâmplări ciudate, prinse pe 50 de cartonașe de dimensiunea unei fotografii. 31 de crime, 49 de cadavre, 11 criminali, 12 sinucideri și o cină mortală așteaptă ingeniozitatea ta, pentru a dezlega misterul. Este recomandat de la 12 ani, dar dacă le triați un pic (scoateți cărțile cu amanți și cele nepotrivite), se pot juca și cu copii mai mici. A fost de-a dreptul delicios, deși rolul de povestitor mi s-a dat în totalitate, căci ei voiau doar să „ancheteze”. Am jucat non-stop, am scurtat drumul, am scurtat și așteptarea comenzilor la restaurant. A fost amuzant când citeam una din provocări, cu chelneri criminali, și se uitau cam ciudat băieții care ne serveau…

Povestitorul este cel care cunoaște cazul în totalitate. Ceilalți doar pun întrebări la care el trebuie să răspundă doar cu „da” sau „nu”. Noi am mai călcat pe lângă, am mai pus un probabil, poate, nu e nevoie, irelevant, ipoteză greșită. Ca povestitor, le mai aduceam aminte ce au descoperit, nu îi lăsam să schimbe diatezele (copiii deseori aveau nevoie de readucerea pe făgaș). Când ne-am dat seama că cele 50 de provocări s-au dus, ne-am gândit la soluții. Am găsit pe net aplicațiile, „Dark Stories”. Încă mai avem de delegat câteva dintre cele free, după care… pentru 17 lei primim alte 90 de provocări. Am văzut că există și alte seturi de povești (aveți linkuri mai jos), însă Iris e mândră de ideea ei pentru cadourile viitoare ale prietenilor.

Setul/aplicațiile sunt minunate pentru a anima o petrecere, a-i strânge pe toți la un loc și a încerca să dezlegi o enigmă care se dovedește, de cele mai multe ori, foarte simplă.

Le-am găsit pe net la eMag, Libris, Cărturești, librarie.net, libraria Humanitas, elefant.

La final, vă provoc să dezlegăm unul din cazuri. Puteți pune întrebările în comentarii, urmând să vă răspund cu „Da” sau „Nu”… să vedem cât de repede îl putem rezolva. Rog pe cei care cunosc jocul/provocarea să se abțină în a da direct răspunsurile 🙂 .

Un caz simplu: Romeo și Julieta zac morți pe podea. Lângă ei sunt cioburi de sticlă și o baltă de apă. Fereastra e întredeschisă și vântul șuieră. (Imaginea cartonașului o aveți mai sus.)