Circuitul apei în natură, stările de agregare ale apei, toate acestea sunt destul de dificil de imaginat la clasele a III-a și a IV-a când se vorbește despre ele concret, la orele de științe. Oricâte desene am folosit, scheme, tot nu merge. Am făcut și experimentele, am topit cuburi de gheață, am ținut apa pe foc până a început să fiarbă, am condensat pe o lentilă… dar aceea era „lecția”.

Până nu începi să te oprești să admiri știința în viața de zi cu zi parcă nu are niciun farmec.

Clasa mea are o tablă imensă, clasică, cu cretă. Azi a fost în București o zi de iarnă din acelea în care ai nevoie de ochelari de soare ca să nu fii orbit de scânteierile amețitoare. Am tras draperiile, căci clasa era inundată de o lumină prea puternică și de o căldură pe măsură, căci îmi frigea spatele la un moment dat (nu-mi dădeam seama că razele strecurate băteau direct pe mine). Razele însă se strecurau printre.

Ștergem tabla cu bureții umezi, să ne vedem de ale noastre matematici, paranteze și operații buclucașe…

Razele de soare s-au mutat între timp pe tablă, au încins apa și au provocat o evaporare rapidă, spre fericirea mea că se va vedea ce scriem. Doar că… pe toată tabla au început să se vadă proiectate umbrele vaporilor care tocmai se formau și se desprindeau încet. Ne-am oprit și am admirat spectacolul. Niciun experiment nu ar fi reușit să genereze această imagine atât de vie. Deși nu era în plan, am mai vorbit puțin despre stările de agregare și despre cum usuci suprafețele, că evaporarea se produce oricum. Numai bine a urmat la română o legendă care se lega de apele subterane și am făcut și azi un pic de științe.

„Fenomene paranormale, doamna!” – Nu, nimic paranormal. Doar știința pe viu.