Generalizez și spun că orice lucru realizat superficial este dăunător, dar în educație efectele sunt profunde, ireversibile, și se văd mult prea târziu ca să mai poți lua măsuri. O asistentă medicală, dacă pune greșit perfuzia cu sânge, efectul este imediat. Cu puțin noroc, pacientul scapă dacă se intervine eficient și la timp. În educație… nu. Faceți – sigur puteți – un efort de gândire, și identificați acei profesori cool la care se copia pe rupte, care erau simpatici și zâmbitori, și trageți linie. Ați avut nevoie de acea materie în viață? Cât ați regretat cascadele de râs de atunci?
În liceu aveam latină, cu un moșuleț care făcea naveta 55 km până la noi. Nu ne-a cerut niciodată nimic, orele erau de relaxare totală și de jucat cărți. Patru ani, câte două ore pe săptămână, clasă de filologie, cu teză. Tezele le aduceam scrise de acasă. A fost fun? Oo daa… M-am lovit de latină? Da, și încă cum, în facultate, m-am dat cu capul de toți pereții – acei ani au fost de nerecuperat.
La engleză o aveam pe D. Și ea navetistă, vreo 20km. A dat cu noi de pământ (trei ani în generală am avut suplinitor, personal nu stăteam bine deloc), ne-a pus să citim povești în engleză, să lucrăm în perechi, de ne apuca groaza când auzeam work in pairs, am jucat teatru în fața clasei, când abia știam să deschidem gura pe limba lui Shakespeare. Am urât-o din tot sufletul, aș fi făcut orice, dar orice! să scap de orele ei. Au trecut ani, și a urcat în clasamentul meu personal, a strâns toate bilele posibile, și mi-am dat seama că a fost singurul profesor care a făcut cu adevărat altceva cu noi, acolo, în anii aceia de după revoluție, când nimeni nu știa ce să facă cu școala românească.
Evaluarea „altfel” a continuat. La geografie toată lumea tremura de frica „nebunului” care ne asculta cu bilețele. Umplea catedra de subiecte, care mai de care mai istețe, toate evaluările erau anunțate, și eram terorizați. Învățam ca nebunii, leșinam de emoție când trăgeam biletul, și a fost unul dintre cei mai corecți profesori pe care mi-i amintesc. A folosit? Da. În facultate aveam antrenament. Examenele orale erau pentru mine cele mai simple, învățasem deja ce înseamnă să-ți controlezi emoțiile, să privești omul în ochi, să tragi un bilet.
Ori de câte ori evaluarea a fost superficială, bucuria momentului a fost înecată în lacrimi mai târziu.
Acum sunt la a doua specializare, căci mi-e tare greu să-i spun facultate, dacă o compar cu nivelul primeia. Sunt și profesori care își fac datoria așa cum ar trebui. Și, deși sunt sperietori pentru mulți, foarte mulți chiar, mi-am dat seama că această evaluare „severă” pe care o aplică va avea urmări. Nu poți ajunge la catedră fără să știi să rezolvi o problemă cu metoda figurativă…
Mă scoate însă din minți evaluarea prin „portofoliu”. Nu pentru că nu mă descurc cu ea, întotdeauna mi-am creat singură materialele, așa cum am putut și m-a dus capul, nu am copiat de pe net și nici n-am pus materiale obținute de la colegii din anii superiori. Însă… portofoliul nu se întoarce, sau, dacă se întoarce, este la fel de imaculat ca la predare. Ce înțelege un învățăcel, de orice vârstă, când primește o notă și un astfel de feedback? Că ceea ce a făcut este minunat, perfect.
Un lucru care ni s-a repetat de-a lungul acestor trei ani de câțiva profesori a fost acela că nu trebuie, sub nicio formă, să bifăm copiilor o temă ca fiind realizată, dacă n-am verificat-o. Nu îi pun copilului „văzut” pentru că sunt completate rândurile, câte știu eu că am dat, dacă nu am timp să și citesc, să corectez dacă a mâncat vreo literă. Exemplul alăturat este 100% real… Poate copilul nu aude perfect, și grupul oa la el e ua, eu îi validez scrierea, el înțelege că așa trebuie și… mai târziu se repară mult mai greu.
Evaluarea aceasta continuă, pe care toți o trecem în proiecte, este poate mai importantă decât toate celelalte, pentru că poate interveni la timp în remedierea unei probleme. Dacă ne batem joc, și suntem superficiali, uneori e prea târziu.
Revenind la proiecte, sunt puțin, foarte puțini cei care le iau în serios. Am făcut în facultatea aceasta atâtea proiecte de lecție/activitate că mi s-a acrit. Nimeni, dar nimeni dintre cei care le-au cerut nu le-au dat înapoi corectate (am obținut feedback când l-am cerut explicit, în două cazuri). Și cu siguranță nu sunt perfecte, și nu știu cine le poate face perfect, din moment ce încă văd pe net 10 obiective la o lecție, notarea temei pentru acasă trecută ca obiectiv operațional, iar Mager și Landsheere sunt niște iluștri anonimi.
Am crezut că semestrul acesta se va schimba ceva, când încă unul dintre cei ce s-au așezat la catedră cu pretenția de a contribui la formarea celor din bănci a cerut proiect didactic (na, încă n-a aflat că e de activitate sau de lecție, depinde de nivel). A promis că, dacă le facem până la data X, se uită pe ele, le corectăm împreună. În naivitatea mea, am crezut. Am făcut proiectul, m-am dus cu el în dinți, căci materia era ciudată, profesorii de învățământ primar nu o predau, și nici nu îmi descoperisem subit o pasiune pentru ea. „Mai adaugă un joc, în rest e bine”. Am făcut modificarea, și am ajuns la momentul evaluării, fără să mă mai gândesc la proiect.
Dacă l-a validat, e clar că e ok, nu? Nu e chiar așa. Poate avea crampe, poate a citit printre rânduri, cert e că a fost superficial, a dat un ok asupra căruia a revenit apoi, săptămâni mai târziu, și brusc proiectul „are o greșeală foarte gravă”. Ok, are. Accept asta. Dar bătaia de joc de dinainte nu. Și, la acest nivel, să vii cu scuze de grădiniță, cum că „nu e același proiect” pe care ai dat ok, e mai mult decât jenant… să fii incapabil să recunoști, că de fapt, n-ai fost în stare să-ți faci treaba, așa cum ar fi trebuit, în niște oarecare 5 minute din viața ta.
Cel mai profund efect al învățării se produce atunci când experimentezi direct. Dacă vrei să știi ce efect au acțiunile tale, ca profesor, asupra copiilor, trebuie să le trăiești, din plin, ca elev. Frustrarea, furia, nedreptatea, toate sunt lucruri pe care trebuie să știi să le stăpânești, și mai ales să identifici ce le generează, ca să nu greșești și să rănești, la rândul tău. Și cel puțin la acest capitol, a doua specializare contribuie din plin la completarea experienței mele de profesor.