poster | Talente de Năzdrăvani

Toamna trecută subiectul a fost unul delicat, căci restricțiile spuneau că nu poți afișa ceea ce nu poți dezinfecta. Am fost cam ca fata îmbrăcată în plasa de pescuit, nici n-am pus, dar nici n-am dat jos ce rămăsese… Cert e că nu am exagerat. Apoi, eram aproape convinsă că vom intra în online și nu am investit, ținând cont că aveam nevoie de altă aparatură. Ca o paranteză, pe lista de achiziții personale am bifat un microfon wireless, păcat că e devorator de baterii și nu mă țin curelele să îl folosesc non-stop, dacă mai emitem live din clasă…

Revenind, dacă anul trecut m-am oprit la a pune literele pe perete (de tipar și de mână), simple, fără alte brizbrizuri, fără să le transform într-un insectar monoton sau un amalgam obositor de culori, anul acesta… trec clasa a doua. Gluma se îngroașă nițel și știu, căci așa am învățat și eu, cât de importantă este învățarea involuntară, acea expunere permanentă la un mesaj scurt și clar.

Ați avut planșe pe pereți când erați mici?

Eu da. Când am învățat în laboratorul de chimie, aveam sistemul periodic deasupra tablei (slavă Domnului că picase Tovarășu’ și era locul liber), iar în spate săgeata aceea cu reactivitatea (sau cum se numea, când cel aflat deasupra îl putea înlocui pe cel de jos în reacție, nu și viceversa) și un mare, dar mare! poster cu regulile de protecția muncii în laborator.

Primele două – esențiale: nu gustăm/ nu mirosim substanțele. Urma ceva cu nu turnăm apă în acid și nu stingem var în recipient de plastic. Restul nu le mai știu, dar îmi amintesc puterea acelui NU scris mare, cât patru rânduri, cu roșu, să pricepem că e periculos. Că am umblat noi la dulap când aflasem numele prafului de strănutat și am vrut să vedem dacă așa e… altă poveste!

Apoi ne-am mutat în cabinetul de română. Pe lângă iluștri clasici ce ne priveau mustrători de deasupra tablei, morfologia, sintaxa, vocabularul aveau postere separate pe dreapta. Nu aveai cum să „pierzi vremea“ la școală, căci și dacă tu căscai gura pe pereți, tot învățai ceva. Mă rog, acum au copiii telefoanele la ei, cască gura pe ecran… Nu mai comentăm…

Așadar, ce pun pe pereți?

Două lucruri importante „se întâmplă“ în clasa a doua: cratima și tabla înmulțirii (cu umbra ei, împărțirea). Ambele sunt din seria adevăr și provocare, ori le știi, ori mori cu ele de gât. Secretul cratimei nu va fi dezvăluit până în clasa a treia, chiar a patra, când învață primele noțiuni de gramatică, dar ajută enorm la acest capitol lectura suplimentară și scrisul supervizat de un adult (care, normal, știe să scrie, nu cum sunt pe facebook o mulțime care consideră neesențial acest aspect).

Tabla înmulțirii intră la provocare. În clasa a doua încă se lucrează cu adunarea repetată. Chiar și la evaluarea națională de la final tot această rezolvare li se cere copiilor. Însă ei sunt nerăbdători și după ce le adună de zeci de ori încep să le învețe pe dinafară, apoi începe cearta, de ce să mai scrie ca adunare dacă știe „cât face“.

Un lucru doar țin să spun: mi se pare o prostie imensă a cere copiilor să învețe singuri tabla înmulțirii în vacanța de dinainte de clasa a doua, la fel și cu a le cere să o știe deja în timpul anului. Personal cer memorarea ca pe poezie la începutul clasei a treia, când nu mai merge să stai două minute să faci o adunare repetată când tu ai de înmulțit numere cu două și trei cifre.

La matematică…

Sunt mai mult decât sigură că vom începe anul cu restricții. Nu sper că vom avea voie să folosim material didactic transmisibil, iar lecțiile vor avea cu siguranță de suferit pe partea de interacțiune cu materialul concret de care copiii la vârstele mici au atâta nevoie. De aceea am zis să pun totuși pe perete câteva noțiuni esențiale în acest an, atât din cele pe care le reactualizăm din clasa întâi, dar și cele noi.

După ce mi-am făcut afișele (1, 4, 5) de mai jos și am apucat să mă laud cu ele un pic, am avut o cerere să pregătesc și variantele pentru clasa a treia și a patra, până la 10 000, respectiv 1 000 000 pentru numerație. Pentru operații nu mai e nimic nou, pot rămâne în această formă patru ani, dacă nu se face exces de zel cu proprietățile adunării și înmulțirii, la capitolul terminologie.

Limba română…

Ce am uitat să trec în revistă mai devreme a fost dimensiunea la care consider că trebuie făcut afișajul în clasă: să fie vizibil din orice colț, pentru orice copil. Mi se pare stupid să pui o coală A4 cu o tablă a înmulțirii, care să aibă margine de 5 cm cu fluturași și alte insecte/orătănii, iar informația esențială să se citească doar de lângă perete. Sau, și mai rău, nici atunci.

Am văzut la vânzare planșe cu ortograme, afișe A3, scrise mărunt cu cel mult font de 20. Păi ce să vadă copilul în clasă? Acelea sunt bune cel mult acasă, deasupra biroului, unde le poate citi. Dar în clasă sunt utile doar pentru a împiedica praful să se așeze direct pe perete.

De aceea m-am apucat să fac planșele mele 70×100 cm. Sunt mari, știu… costă, da… dar dacă nu le pui să fie utile, mai bine renunți. Cum zicea mama lui Bocănilă, dacă nu poți spune un lucru frumos, mai bine taci.

Am adăugat o planșă și pentru clasa a treia, cu ortograme suplimentare, încă nu am luat o decizie dacă să o afișez sau nu în clasă. Depășește programa de clasa a II-a, dar mă gândesc că nu are cu ce să dăuneze, din moment ce atunci când au de scris un text liber, copiii se lovesc de ele. Dacă le prind mai devreme, câștigul lor.

Mai am de lucru un pic la semne, aș vrea să mai fac un afiș în care să includ punctele de suspensie, ghilimelele, poate le pun și ei românește („“, nu ”“ , nici „”), parantezele…

Cum supraviețuim financiar începutului de an școlar?

Primul sfat e simplu: nu dați banii pe prostii.

Ca un croitor priceput, măsurați de 10 ori și tăiați o dată, gândiți bine ce aveți cu adevărat nevoie și fiți un exemplu de cumpătare, echilibru și bun simț. Nu împodobiți sala de parcă e pom de Crăciun, foaie lângă foaie, cu elemente colorate, multe și inutile. Chiar și o margine cu buline e prea mult pe 30 de foi… Amintiți-vă de Cruella DeVil, cum vedea numai pete…

Ai clasa albinuțelor? Una pe ușă, două-trei decupate printre afișele de la avizier, una de pluș ca mascotă, hai una lângă titlul mare al posterului și serios că ajunge. Zi de zi, minut de minut în stup chiar e copleșitor… și la ele măcar se ventilează cu aripile, în clasă cine te scapă când te sufoci?

Încurajați părinții să se implice în asociația de părinți, să completeze declarația 230 și să doneze cei 3,5% din impozit. Știți cum e, dacă nu curge, pică, tot mai reușești să faci ceva fără să stai cu mâna întinsă. (Apropo, povestea cu cererea la primărie am încercat-o, n-am văzut nimic din ce era pe listă, dar știu și primării care se implică.)

Renunțați la florile de început de an.

Cine simte că vrea să facă un gest frumos, să doneze cât consideră că ar da pe această „atenție“ către asociația de părinți. Să o facă nominal, cu chitanță, iar fondurile să fie folosite la clasa la care este înscris copilul lui. Pe românește, împușcăm doi iepuri dintr-un foc. Salvăm și florile, și școala.

Poate că cele de mai sus par prea dure, dar dacă derulezi un pic știrile, vezi că intrăm încet și adânc în criză. Euro crește, salariile profesorilor sunt înghețate de niște ani și glaciațiunea nu dă semne să se încheie, prețul gazelor se dublează la iarnă, iar curentul dă și el semne că se umflă. Economia noastră duduie de sar niturile cazanului, e momentul să nu exagerăm.

Zic și eu…

PS: Până fac afișele, le-am pregătit copiilor mei semne de carte. Din motive nenumărate ce țin de drepturile de autor și protecția lor pe internet, pentru că am obosit să tot fac cereri peste cereri să îmi scot materialele de pe alte site-uri unde colege binevoitoare le-au urcat, deși nu aveau permisiunea, materialele prezentate în acest articol nu vor fi disponibile în format digital. La cerere, vă comunic prețul la care le pot printa și, dacă doriți, vi le trimit prin corespondență. Tot la cerere pot pregăti și altele, după cum aveți nevoie.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani)

Decorarea clasei este subiectul „de sezon” în această săptămână și toată lumea se agită să îi aștepte pe copii într-o atmosferă cât mai plăcută. Am încercat să-mi amintesc cum arăta clasa mea acum câteva zeci de ani, însă nu am putut. Știu că aveam două table mari, una în față, una pe lateral, iar loc de alte materiale nu mai era. Chiar nu îmi amintesc dacă aveam ceva pe pereți.

În clasa a IV-a am învățat în laboratorul de biologie. Ne plăcea la nebunie, că stăteam în „U”, aveam chiuvete – la pictură erau ideale, acvariu cu broască țestoasă (nu întrebați cu ce o hrăneam!), nelipsitul schelet la care strecuram țigări confecționate între maxilare, mulaje cu organele interne, toate la locul lor (îl atingeam „din greșeală”, să fim nevoiți să le aranjăm), țesuturile vegetale și animale, vitrine cu cranii de la toate lighioanele pe care directorul școlii le găsea, le fierbea, le descărna și apoi le afișa la școală. În clasa a cincea eram în capul culoarului, la scări – o sală goală. Diriga era de biologie, dar genul nepasionat de meserie, de la care am rămas fix cu această impresie, de zero absolut. Am învățat într-a șasea și a șaptea în cabinetul de chimie, așa că știam simbolurile – doar ne uitam toată ziua la ele. În spate era un poster mare cu reguli de protecția muncii, de unde și acum „văd” că nu se miros și nu se gustă substanțele.

Dar ceea ce îmi aduc perfect aminte e momentul în care ne-am mutat în cabinetul de română, în clasa a VIII-a. Aveam pe peretele cu ușa panouri mari: „Vocabular”, „Morfologie”, „Sintaxa propoziției”, „Sintaxa frazei”. Aproape că aș paria că, dacă mă duc în vizită, sunt tot acolo. Orice căscat ochii pe pereți se sfârșea, vrei-nu vrei, pe unul din panouri. Erau simple, cu fundal diferit, scrise clar și la obiect, scheme din care să pricepi imediat despre ce este vorba.

I-am văzut pe părinții mei ani la rând confecționând materialele didactice de care aveau nevoie pe pereți. Luau carton duplex, făceau contururile în creion. Tata scria foarte frumos, el era responsabilul cu literele. Ca o paranteză, își picta catalogul cu litere perfecte, de tipar, scrise cu rotring și șablon. Ceda și la rugămințile mamei, să îl scrie și pe-al ei. Revenind la postere și afișe, după schițele în creion urma trasarea cu tuș negru și colorat, cu toc și penițe mai subțiri sau mai groase. Era o adevărată artă! Titlu clar, schemă, desen… Munca nu se termina aici, se acopereau cu sticlă și se fixau pe pereți, pentru că și atunci elevii aruncau cu de toate prin clasă – sticla se ștergea repede.

Îmi amintesc că la mama nici nu se discuta să aibă ore la o clasă și respectivii să nu prezinte creația lui Mendeleev pe perete. Erau norocoși cei cu părinți mai talentați sau mai practici, care îl desenau. Și mai norocoși erau cei care moșteneau tabelul de la altă clasă terminală. Sunt lucruri fără de care… nu se poate.

… și azi …

Ce se întâmplă acum prin clasele noastre este ceva la care nimeni nu se gândea odinioară. Cu o apăsare de buton clasa devine o mini-junglă cu toate exemplarele de floră și faună, înghesuite și obositoare la ochi, mai mult încărcate decât utile. Pagină lângă pagină, de nu mai poți vedea ce culoare are zugrăveala. Mă gândesc dacă ne mai punem acea întrebare de bază, ce ai cu adevărat nevoie să se afle pe pereți, la ce vrei să se oprească privirea copilului cât mai des, în așa fel încât să le rețină involuntar? Care sunt regulile ce trebuie respectate de un astfel de material? Prima ar fi să se poată citi din orice colț al clasei, căci niciun elev nu își va petrece pauza venind lângă ele, ci le va privi în timpul orei. Apoi, să fie clare, să sintetizeze informația, să evidențieze cuvintele-cheie; să îmbine armonios culorile, ținând cont că trebuie educat și gustul pentru frumos.

Azi tehnologia aproape că ne lasă pe toți să ne facem de cap în ceea ce privește materialele la clasă. Normal că le poți confecționa singur, și pentru aceasta vă recomand articolul Emei despre regulile unui poster. Ce pot să mai adaug e să studiați un pic cum puteți imprima din Adobe pdf pe opțiunea de „poster”, adică să măriți imaginile și să le compuneți apoi. Evitați astfel printurile de mari dimensiuni, care nu sunt ieftine deloc. Dacă aveți viziunea unui panou pe o anumită temă, dar care are 70×100 cm, iar imprimanta de la școală e A4, nu vă împiedică nimeni să printați elementele separat și apoi să le tăiați/organizați.

A fost varianta pentru care am optat și eu. Nu aș fi printat postere mari, pentru simplul motiv că salariul meu este al meu și nu este bugetul școlii, iar părinții au și ei destule de cumpărat, nu le irosesc resursele inutil. Încă există pensule pentru pictat, markere pentru conturat litere… Am încercat să urmez câteva sfaturi pe care le-am primit și eu, cum ar fi acela de a nu pune pe perete mai mult decât este nevoie, și aici exemplul cel mai bun este legat de planșele cu litere. Dacă tu faci la pregătitoare literele de tipar, nu pui acele planșe care au și literele de mână. Dacă vrei să învețe litere și cifre, atât arată-i, cât mai clar cu putință, nu împopoțonate și ascunse să nu le mai recunoști. Și pui literele așa cum le va vedea cel puțin doi ani în manuale și materiale adecvate vârstei, nu cu fonturi „jucăușe”, răsucite, personificate sau cine știe cum chinuite.

Panourile mele sunt din polistiren, prind pe ele orice cu bolduri. Marginile – din hârtie creponată. În prima zi unele chiar erau goale, cum încă este și cel cu ortograme. L-am completat încet, când apăreau în lecție sau le găseam prin caiete, scrise greșit. Le făceam repede la calculator (motiv pentru care uneori fonturile nu sunt identice), le coloram cu marker și le prindeam întâi la avizier, la rubrica „Ortograma zilei”. După ce zăceau acolo măcar o săptămână (sau până apărea alta), le mutam pe perete. Am păstrat spațiu și pentru cele ce urmează în acest an. De decorat – nu am decorat panourile, deși era tentant, având perforatoare cu flori mari, să mă dezlănțui și să le transform în grădini. Mi s-a părut suficient atât, atrăgeau atenția și îți arătau esențialul. La arte am printat în oraș, color, două pagini cu toate petele de culoare. Le-am decupat apoi și le-am așezat cum aveam nevoie.

Utilitatea lor pe perete este relativă. Am avut probe de evaluare cu exerciții ce implicau ortogramele. Unii au copiat aproape identic exemplele, schimbând doar substantivele proprii. Alții nu au scris nimic. Le-am explicat și atunci că nu e atât de grav să nu știi, deși era treaba ta să înveți la timp, grav e să nu faci nimic să ieși din această situație. Ai o problemă, trebuie să cauți și să găsești o soluție. Gândești un pic… folosești ce ai la îndemână și dibuiești răspunsul.

La sfârșitul anului trecut, am primit ca feedback de la câțiva elevi să „schimbăm panourile”. Îi aștept săptămâna viitoare să-mi explice viziunea lor asupra acestora. Poate ei consideră altceva fiind mai util… oricum, aici rămâne de văzut ce mai am de modificat prin clasă.