Am făcut un efort de memorie, să-mi amintesc daca aveam puzzle şi înainte de ’89, îmi amintesc ceva, sigur aveam nişte cuburi rotative (btw, acum jocurile astea nu se mai rotesc în roate direcţiile…), şi ceva piramide de poveşti… dar cred ca aveam şi ceva gen puzzle. Uite că de data asta memoria mea de elefant m-a dezamăgit.
Aşadar, ori am avut, şi am îndrăgit ideea jocului foarte tare, ori microbul a fost al naibii de contagios, şi m-a prins.
Îmi place, este un joc minunat pentru a exersa memoria vizuală şi construcţiile mentale de imagini. Educă răbdarea, ceea ce e minunat la copiii mai puţin răbdători cu alte jocuri şi jucării. Şi, de ce nu, te calmează, te scoate din realitate. Şi te atrage în lumea aceea de piese mici, care parcă şi-au pus în cap să te treacă puţin prin chinurile iadului…
Cu cât un puzzle are mai multe piese, cu atât e mai amuzant să-l faci cu prietenii. Aşadar, ca distracţie de vacanţă am optat în familie pentru un nou joc. Mergem să achiziţionăm unul… şi… mare dezamăgire, sărbătorile au lăsat goale rafturile din raioanele de jucării. Nu voiam nici peisaje cu flori, nici valuri sparte de stânci, ci ceva care să fie şi atractiv pentru copii. Încercăm în ultimul timp să nu ne mai jucăm doar noi, adulţii, ci să-i implicăm şi pe ei.
Nu voiam nici un puzzle din seria „ieftine”, căci cât dai, atâta face… carton prost, care se îndoaie imediat, sau finisaje lamentabile, piesele se jupoaie imediat, căci nu au fost tăiate corect. Nu mai adaug tipar de proastă calitate, culori şterse…
Şi găsim… unul cu nişte omuleţi pe o piramida, costume antice, drăgut. Doar 225 piese… hmmm… cam puţine pentru 4 adulţi+kinderii… dar asta e, nici de o imagine siropoasă cu cele 5 prinţese cu prinţii lor nu aveam chef. Piramida părea interesantă, piesele nu erau clasice, ci forme mai ciudate. L-am luat.
Şi ne-am apucat de asamblat. În stilul caracteristic, întâi găseşti colţurile, apoi marginile… Punem toate piesele cu faţa în sus, şi dă-i şi caută, nu găseam nimic!
Până ne uităm mai atent la imaginea de pe capac… şi de dăm seama că marginile ondulate şi colţurile
rotunde nu erau „aşa” doar de efect pe capac, ci şi la puzzle. Numai că nu semănau una cu alta, aduceau foarte bine cu piesele de interior. Cert e ca ne-a terminat, şi ne-a mai scăzut un pic entuziasmul, cum că e un puzzle de „copii mici”.
Apoi, interiorul. Normal, la un puzzle, piesa x se îmbină cu cele 4 vecine ale sale. Ipoteză nevalidă la varianta noastră. Piesa x se îmbină cu vreo 5 vecine şi se mai atinge încă cu câteva. Bine măcar că erau destul de măricele să vedem totuşi ceva pe ele, şi, cu ajutorul modelului, să avem o brumă de idee pe unde vin.
Dar i-am venit de hac… şi-am zis merci că n-a fost mai mare!
Iată opera:
