Ne-am obișnuit – și asta nu e bine – ca presa să strige „lupul“ la fiecare evaluare a elevilor, iar examenele naționale, simulate sau nu, dau apă la moară unei industrii care din asta trăiește: despicarea firului în patru cu intenție clar negativă.

Însă problema nu e aici, ci la publicul care absoarbe știrile și, neștiind ce să facă cu ele (pentru că, în marea lui parte, nu are capacitatea de a interpreta critic și corela informațiile), începe, ca personajele lui Creangă, să plângă deja că drobul de sare cu siguranță va omorî copilul. Prostia omenească și-a botezat Creangă creația lui fabuloasă.

Aveam păstrată undeva și o replică din Orient Express, filmul din 2004: „Proștii sunt necesari. Ei calmează inteligențele obosite. Drama e când sunt prea mulți sau prea proști.“ Și când văd drama derulată sub ochii noștri, mă întreb oare ce ar fi gândit autorii de mai sus?

Ca să văd totuși cât de mare e drobul de sare, am pus mâna pe creion

Recunosc că, deși am fost asistent la simulare și mi-au trecut lucrările prin mână la scanat, nu am citit subiectele. Nu am avut absenți în clasă, ca să îmi rămână pe catedră un exemplar și să arunc un ochi de curiozitate, nu am avut copii în sală care să plece mai devreme de expirarea timpului.

Ca o paranteză, i-am felicitat. Nu au scris, am văzut când am scanat lucrările, dar, față de alți ani, mi s-a părut un progres. Nu au ieșit din sală, au stat acolo două ore, au mâzgălit ciorne, au încercat, nu au renunțat. Și asta e important, pentru că în trecut abia așteptau să treacă ora legală și să iasă. Renunțau prea repede.

Revenind la subiect, prinsă în vâltoarea vieții și fără să fiu direct implicată în evaluare, nu am considerat necesar să sacrific timp cu rezolvarea subiectelor. Având modelul anilor trecuți, nici nu am fost curioasă. Dar văzând „dezastrul“ ce ține cap de afiș, am zis că nu poate fi dracul chiar atât de negru. Poate e mai mult roșu!

Așa că m-am apucat să rezolv.

Surpriză, primul subiect nu era chiar așa „ușor“ cum îmi aminteam eu, 10+10:2, din anii precedenți, chiar avea mai multe operații, ba chiar și paranteze! Oricum nu pot să înțeleg, dacă tot faci exercițiul tip grilă, dar vrei ca elevul să rezolve, nu să ghicească, de ce nu pui distractorii (răspunsurile greșite) care chiar să speculeze greșelile copiilor?

Însă surpriza a fost plăcută. În sfârșit evaluarea a fost gândită la nivel de gimnaziu, chiar dacă la nivelul minim al acestuia. M-am descurcat foarte bine la primul subiect, cu mențiunea că ultimul, 6, citirea unui grafic, cu operațiile de adunare până la 20 și compararea valorilor este de clasa a treia. Aș paria că și un copil de clasa a II-a îl poate face, așa că nu înțeleg de ce s-a greșit aici.

Furnizorii de știri ar trebui să nu se mai agite să facă grafice la alegeri, publicul e incapabil să le citească!

 

Am trecut la subiectul al doilea…

Nu mi s-a părut greu, chiar dacă mi-am prins urechile, nu-mi mai aminteam formula de calcul a ariei trapezului, nici tabelele cu sinus și cosinus, și pe-astea le-am căutat ca să rezolv. Sunt un adult care a păstrat legătura cu școala. Ca experiență, am în spate școala (de cultură) generală, liceul la profil uman (deci zero matematică, nici nu-și bătea capul cu noi), facultatea de istorie și apoi cea de pedagogie a învățământului primar.

Însă tot am reușit, după o oră și 15 minute, să am 76 de puncte (cu tot cu cele din oficiu), fără să rezolv punctul b la ultimele probleme de geometrie. Poate că, dacă mai sacrificam niște timp, rezolvam problema cubului, căci o dreaptă este paralelă cu un plan dacă este paralelă cu o dreaptă din plan, dar trebuia să construiesc suplimentar și nu știu dacă se mai activau zecile de teoreme învățate acum 30 de ani.

M-am simțit însă bine văzând că încă funcționez, că n-am uitat noțiunile esențiale (bisectoare, mediană, linie mijlocie) și am intuit corect căile de rezolvare. Însă un elev care ar trebui să aibă noțiunile acestea proaspete, ba chiar i se dă și figura, (realizată și la scară!!) nu ar trebui să întâmpine atâtea dificultăți.

Atunci, de ce copiii nu reușesc?

Nu sunt profesori. Bun. A cui e această problemă?? A celui care gestionează sistemul de învățământ. Și o știe de ani de zile, dar ascunde gunoiul sub preș. Ai nevoie de cel puțin 10 ani ca să scoți niște „duzini“ de calitate, și apoi să-i și plătești suficient ca să rămână în sistem.

A făcut ministerul ceva? NU! Își bate joc în continuare de profesorii pe care îi are, nu convinge alții să vină, dar, mai rău, prin îngăduința și permisivitatea la nivel de pregătire științifică superioară nici nu are vreo șansă de a avea cadre didactice de calitate.

Însă știu și cazuri unde există profesor, există dorință, dar nu se poate. De ce? Pentru că e gălăgie la oră! Și atunci ce faci cu această problemă? Nu ai nevoie de 10 ani să o rezolvi, îți trebuie doar nițică voință politică și dispoziția de a pierde capital electoral. Însă la cum încep să arate sondajele într-un an cu alegeri, foametea de voturi e cronică, iar verticalitatea nu există.

Dacă în anii 2000 ne temeam de radicalismul lui Vadim, anul acesta avem mari șanse ca Sarmalele Reci să aibă hit-ul anul cu „Prostia la putere“.

Așadar, cum faci liniște într-o clasă în care elevul e stăpânul tuturor și părintele lui este atotștiutor?

N-ai cum. Domnule elev, te rog să iei loc, să faci liniște – nu există. Nu merge decât cu copiii educați, cu bun simț, nu cu cei crescuți liber, fără reguli, sau de care nimeni nu se preocupă. Nimeni nu vrea să recunoască realitatea, că profesorii nu au absolut niciun instrument la dispoziție pentru a avea o atmosferă propice învățării în sala de clasă când are de-a face cu elevi care nu au limita bunului simț.

Libertatea aceasta prost înțeleasă, doar cu drepturi și fără îndatoriri, ne distruge.

Toate țările pe care le-am admirat pentru gradul de civilizație nu au ajuns aici deschizând ușile la spitalul de nebuni, ci introducând reguli stricte. Ne uităm la filme străine și ni se pare ireal cum, deși nici acolo nu dau elevii pe-afară învățând, e liniște. Elevul care deranjează e imediat scos din colectiv și trimis la consilier/director, pedepsele curg, detenția chiar și în weekend este posibilă.

De ce la noi nu se poate?

De ce nu poți scoate din clasă, cu absență nemotivată, elevul care, prin comportamentul lui, arată că nu-și dorește să fie acolo? De ce nu mai avem amenzile pentru absențe, suspendarea plății alocației de stat, ceva care să determine părintele să ia măsuri – și am rezolva bună parte din probleme, cel puțin în familiile în care tăierea unui venit ar fi o problemă, dar și amenzile strânse în contul de la primărie i-ar bloca inițiativele de orice tip.

Ar mai rămâne de rezolvat problemele celor pe care banii nu îi pun in dificultate, copiii care au ușor ca bani de buzunar salariul omului de la catedră. Însă, dacă se dorește, și aici se poate. Acel portofoliu al elevului, completat conștiincios cu abaterile și sancțiunile aplicate, și luat în calcul la admiteri în învățământ sau altele asemenea, reintroducerea exmatriculării cu drept de reînscriere etc.

Și mai e un lucru de rezolvat: încă de la intrarea în școală, elevul, dar și părintele, trebui să înțeleagă că reușita școlară este obținută doar dacă elevul face, la timpul lor, pașii necesari. În clasa pregătitoare trebuie să înveți literele  de tipar și adunarea/scăderea până la 31. În clasa întâi înveți să scrii și să citești corect, să socotești până la 100. Ai ratat pașii aceștia, tot ceea ce vei face după va schiopăta.

N-ai cum să ajungi să rezolvi în clasa a doua probleme la matematică dacă nu știi să citești, să diseci un text și să extragi informațiile, cu alte cuvinte, să îl înțelegi. Pe scurt, citirea conștientă.

Cât timp în clasele mici părinții nu învață să facă diferența între joacă și învățare prin joc, dar au pretenția ca copilul să vină fericit, să nu fie frustrat că nu reușește, să primească diplomă că a strănutat eficient, nu se va schimba nimic. Copiii trebuie să vină la școală cu mentalitatea efortului necesar pentru învățare. La școală, aceasta trebuie să fie voluntară și copilul trebuie să simtă bucuria reușitei obținute prin muncă, dar și să gestioneze frustrarea eșecului.

Nu scazi standardele dacă elevul e frustrat!

Copilul are nevoie de o disciplină a muncii cu un scop precis. Vrei să nu mai greșești la tabla înmulțirii? Nu ieși în parc la fotbal, ci stai și o înveți. Logic, pe numărate, pe dinafară, însă soluția este una singură: trebuie să o știi.

Da, sunt lucruri care pot fi organizate – memoratoare cu formule, tabele, pe care le poți accesa la nevoie. Elevul, pentru a avea o competență, trebuie întâi să știe, să aibă cunoștințele. Abia apoi vin deprinderile, să știe să facă. Și o să iau exemplul exercițiul pe care l-am rezolvat în final căutând tabelul cu valorile funcțiilor sinus și cosinus. Când am inventariat ce știam în acel triunghi dreptunghic, mi-am dat seama că am ipotenuza și o catetă, iar mie mi se cerea măsura unghiului format de ele. Undeva, într-un colțișor de minte, s-a activat „cosinus“. Aveam valoarea și am știut ce să caut.

Însă ca să se lege informațiile, trebuie să ai noțiunile, să știi la ce folosesc funcțiile, cum se definesc. Tabelul cu valori îl poți învăța ușor, însă ce faci cu el dacă în mintea ta nimic nu se leagă?! Pentru că baza oricărui sistem funcțional de gândire sunt noțiunile însușite, exact acelea atât de blamate, căci nu se mai doreste să memorăm în școala de azi.

A rezolva o problemă la matematică înseamnă a declanșa în creier o furtună ca într-o pădure.

Fiecare crenguță trebuie să se miște, să activeze o noțiune, să contribuie la soluție, să pună rotițele în mișcare. Figura începută trebuie completată, o informație trebuie întoarsă pe toate părțile.

Problema 4, de exemplu: aveai două perpendiculare pe aceeași dreaptă. Dacă nu înțelegeai de aici că cele două sunt paralele, apoi toate dreptele cu care se intersectează, sunt, pe rând, secante, nu ajungeai nicicum la congruențe de unghiuri pe care să le corelezi cu suma măsurilor unghiurilor într-un triunghi, apoi a unghiurilor complementare, suplementare sau opuse la vârf.

Dar dacă stârnești furtună în deșert, într-un creier odihnit, dar gol, vei obține doar praf în ochi.

Ce vreau să zic e că nu poți învăța în salturi la geometrie. Aici trebuie să ai toate piesele jocului, să fii artistul care le mută în favoarea lui.

Și cum să ajungi la asemenea performanțe dacă azi lipsești că ai concurs de mutat stânci, poimâine că te-a durut burta, săptămâna viitoare pleci cu părinții în vacanță? Iar teoremele sunt „lucrurile acelea care nu trebuie memorate“, că tu faci școală modernă?

Dezastrul pe care îl vedem azi (căci este, nu o neg) este rezultatul superficialității cu care abordăm școala și a lucrurilor ignorate la timpul lor. În topul aberațiilor cu nivel maxim de prostie pe care le aud în jurul meu tronează de foarte mult timp una: nu o dăm la grădiniță, că mi-o obligă să stea pe scăunel!

Păi cum să învețe să coloreze ținând creionul corect, dacă nu stă pe scăunel? Cum să fie atentă la explicații cu mulțimi la aritmetică, dacă nu stă pe scăunel? Apoi la școală, ce faci? Cine o mai învață să stea pe scăunel?! Și cum să facă toate activitățile care necesită atenție și răbdare, dacă nu stă locului?!

Cât timp în școală contează părerile oricui, numai oamenii școlii nu știu ce vorbesc, nu avem nicio șansă.

Mingea e acum în terenul ministerului. Ce va face la vară? Va simplifica subiectele? Sau va menține aceeași dificultate? În primul caz, nu va ajuta pe nimeni, doar se vor îmbăta unii cu apă rece, iar partidul va avea capital electoral. Dacă va avea înțelepciunea să păstreze aceeași dificultate, va putea trage concluzii interesante: ori copiii, zgâlțâiți la simulare, s-au mobilizat pe ultima sută de metri, ori suntem cu adevărat într-un mare rahat, de unde numai rupând pisica în două mai ieșim.

Pariez pe prima.