Buf a supravieţuit, a trecut cu bine de operaţie, dar şi-a pierdut o aripă. Nu ştiu ce simt exact…. mila, vinovăţie, neputinţă… Ştiu, şansa să loveşti cu maşina "ceva" este foarte mare. Loveşti o vrabie… ţi-e milă. Dar mai sunt o sumedenie. Loveşti un câine, ţi-e milă, dar locul lui nu era acolo, şi problema asta ar trebui rezolvată. Dar am lovit o bufniţă, o pasăre destul de rară, şi extrem de frumoasă. Şi mă simt groaznic. Cu toată suferinţa, încă nu ştiu dacă eutanasierea nu ar fi fost o soluţie mai bună. O pasăre mândră, sălbatică, şi puternică, pe care am condamnat-o la o viaţă de chin. Nu viaţă… corectez… supravieţuire. Cu puţin noroc, va primi o cuşcă mare într-o rezervaţie. Cu ceva mai mult noroc, va primi o hrană adecvată.
Am fost să o vizităm. I-am dus cărniţă proaspătă. Data viitoare îi ducem şoricei. Sunt mult mai indicaţi în alimentaţia ei. Am băgat fără niciun pic de frică mâna în cuşcă, deşi Alex, noul ei prieten, m-a avertizat că pe el l-a ciupit rău. Nu m-a ciupit, poate… cum zice Iris, ne-a recunoscut. Ne-am privit… şi o să mă întreb mereu care e cu adevărat vina mea.Vina de a nu fi destul de puternică să iau o hotărâre corectă.
Nu ştim dacă e fată sau băiat. Am înţeles că nu e aşa uşor să-ţi dai seama la păsări dacă penajul nu indică nimic.
Iris o vrea acasă. Dar nu e animal de casă… este o sălbăticiune. Şi nu e un hobby, e o responsabilitate. Un animal ţinut în casă, pentru nevoia sufletească a omului de "a-l aştepta cineva acasă", sau de a avea un "tovarăş de joacă", este un animal chinuit. Mă gândesc cât de fericit e un căţel.. care are parte de 10 min de plimbare dimineaţa, apoi o zi întreagă singur. Seara, stăpânul obosit se mai joacă un pic cu el, poate se mai alege cu o plimbare. Ce viaţă… de câine…
Am condamnat-o, şi pentru asta, mă simt vinovată.
Mulţumesc în mod special lui Alex, şi clinicii FalconVet pentru umanitate.
