O provocare a acestei toamne a fost să mă „joc” un pic pe tema matematicii cu un absolvent de clasa I. Și cum puștiul e argint viu și maestru în a se plictisi repede, am zis că nu are sens să folosesc o fișă clasică, așa că mi-am pregătit cartonașe de 5x5cm cu numerele până la 100. Materialul este micuț, poate fi folosit cu succes în activități individuale acasă sau pentru elevi la școală, tot individual sau în grupuri mici.
Am început prin a plastifia colile cu numere, pentru că nu am putut printa pe carton, să fie mai rezistente, iar coala normală era prea subțire. Din exces de zel am rotunjit și colțurile cât am căscat gura cu Iris la un serial, să nu se zgârie în ele. Le-am pus într-un săculeț și i-am spus „Mini-turbinca”, poate îi fac și chef de citit. Era mai interesant dacă le printam color, dar am doar imprimantă simplă acasă.
Pentru început se extrag șase numere (puteți cere oricâte, dar să nu fie nici prea multe, nici prea puține). Copilul trebuie să le citească pe fiecare, apoi trebuie să le așeze în ordine crescătoare/descrescătoare. După acest moment puteți face cam orice doriți:
să identifice numărul care are cifra zecilor cu X mai mare/mai mică decât a unui anumit număr din serie, pe care i-l indicați;
să identifice numerele care au suma cifrelor identică/au aceeași cifră a unităților sau aceeași a zecilor/cifra unităților identică cu cea a zecilor;
să afle cu cât este mai mic primul număr decât ultimul;
cu cât este mai mare penultimul față de al doilea;
să adune două dintre numere, la alegere (verificați repede dacă adunarea nu depășește suta);
să scadă două numere la alegere sau din cel mai mare pe toate celelalte (cinci operații diferite); puteți avea cartonașe albe, să scrie rezultatele obținute, să le așeze corespunzător și să observe că și acestea sunt în ordine, dar inversă față de cea folosită pentru așezarea numerelor la început;
dacă numerele sunt mici, să adune trei dintre ele (aceeași observație cu suta).
În felul acesta acoperiți cu un joc citirea, scrierea și ordonarea numerelor până la 100, dar și efectuarea operațiilor de adunare și scădere cu trecere peste ordin. Poate avea la îndemână orice material dorește pentru ajutor, însă vă recomand o tăbliță magnetică, aceea pe care desenează copiii mici și șterg imediat. Va avea senzația că scrie la tablă.
E drept că e un joc un pic mai greu pentru adulții neobișnuiți, dar cu puțină practică sunt sigură că vă veți descurca. Cu anumite limite, puteți să le folosiți pe cele până la 31 pentru copiii care trec clasa întâi, sau până la 10 (fără zero) pentru cei care abia intră la pregătitoare. În ultimul caz, trei cartonașe sunt suficiente la extragere.
Dacă aveți un copil foarte tehnic și dependent de telefon, îl puteți învăța cum să își verifice rezultatele obținute cu calculatorul. Așa poate descoperă și ei la ce poate fi folosită cu adevărat această unealtă de-o ținem mereu după noi. Dacă tot suntem aici, nu ar fi rău să îi căutați niște cărți de citit pe telefon, căci nu multora le-a trecut prin cap că telefonul poate fi și carte.
Avantajul sărbătorilor e că iei la rând agenda telefonului și începi să vorbești cu rudele și prietenii. Și când ai în familie doi pitici la clasa pregătitoare, parcă e mereu ceva de discutat… Înainte de toate, îmi aduc aminte acum 3 ani când trecea pragul școlii alt membru al familiei cu niște lacrimi enorme de crocodil rostogolindu-se pe obraji… „Îți dai seama, mami… încep școala!! Și nu se mai termină, 13 ani de-acum înainte!”Așa că am avut timp să-i pregătesc și pe cei care urmează, să-i încurajez, să le spun că în clasa pregătitoare va fi distractiv, doar o joacă.
Primul meu mini-succes a fost să spună că sunt la „pregătitoare”, și nu clasa zero. Că ei nu sunt „zero”, ei se „pregătesc”. Apoi n-am făcut decât să le povestesc ceea ce la rândul meu am aflat la „școala de oameni mari”, cum un alt pici mi-a spus când i-am explicat unde mă duc.
Așadar, am avut ocazia să discut în anii aceștia cu profesori care au susținut, la momentul reformei, necesitatea acestei clase și trecerea ei la școală, dar și ei, când văd la ce dezastru s-a ajuns, se iau cu mâinile de cap și nu știu cum s-o dreagă. Ne-au repetat, și Doamne!, de câte ori ne-au spus unele lucruri… Degeaba. Deși convinse de adevărurile acelea, ajunse la catedră, colegele mele s-au lăsat răpuse de insistențe și sistem și au început să calce pe lângă drum.
Nu se dau teme la clasa pregătitoare
Ți-ai găsit! Încep părinții: că „se plictisește copilul acasă”, sau că plătesc degeaba after-ul și n-are copilul ocupație acolo, sau că „au fost așa încântați când le-am dat temă”.
Unul dintre profesori ne-a explicat, pentru cine a avut urechi să priceapă, că noi distrugem entuziasmul copiilor față de școală. Îi obosim înainte de vreme și atunci când chiar au nevoie de mobilizare, spre sfârșitul ciclului primar și început de gimnaziu, ei sunt deja terminați, copleșiți de teme, de programul epuizant de cursuri și activități, de responsabilități. Asta la vârsta la care joaca ar trebui să fie îndeletnicirea principală.
Dacă dau semnale? Daaa, dau mititeii, ca declarația la aproape 7 ani a unuia din cei doi „cobai” ai mei de anul acesta:
Mamă, eu nu mai pot. Mă duc la școală – lecții, vin acasă – lecții!
Doar clasa pregătitoare! Am scris mare, pentru toată lumea, pentru că un strigăt mai puternic de ajutor că facem ceva greșit nu cred că am auzit. Ce sfat să-i dau? Să lase copilul în pace? „Rămâne în urmă!” În urmă la ce…? Că programa… e alta…
Scrierea literelor versus desenarea și pictarea lor
Bun, aici e și mai și. Normal că fiecare dintre părinții implicați în acest mini-studiu al meu îmi povestește „performanțele”. Adică suntem în toiul primăverii, mai avem două luni de școală, copiii scriu după dictare cu litere de tipar.Vai, dar scrie încet și tremurat… Normal, că scrierea se învață în clasa I, pe liniatură specială. Ca să nu mai zic… de ce înveți să scrii cu litere de tipar? Formezi o deprindere ca să ai apoi ce să demontezi la clasa I? Și mă mai mir că eu mă lupt la clasa a III-a luată anul acesta cu majusculele, că nu le știu corect pe cele de mână și le scriu pe cele de tipar, sau fac un fel de struțo-cămilă între ele.
Dați „play” și fiți atenți la ceea ce întreabă doamna și ce răspund Andrei și Ioana… (Puteți viziona tot filmul, e „delicios”!)
Unde a ajuns teoria cu „recunoașterea literelor”? Habar n-am, dar e clar că îi facem direct academicieni la CP!
O altă problemă e că „nu citește cursiv” și e mare tragedie că „silabisește”. Întreb și eu, să mă aflu în treabă, dacă cuvintele de două silabe le citește bine. Aaa, daa, cu cele lungi e problema! OMG, păi în clasa I facem concurs de dicție? Nu e normal ca la 6 ani câmpul vizual la citire să fie mai îngust, și durează, e multă muncă până ajungi să „vezi” tot cuvântul… Și fiecare copil o face în ritmul lui… dacă al lui X citește cursiv, nu înseamnă că trebuie să o facă și al tău exact în același moment!
Aveți idee ce muncă grea e să convingi omul că are un copil „normal”, când el vede că nu face față „cerințelor” de la școală??
Îmi aduc aminte ce tragedie a fost pentru Iris când a mers de la grupa pregătitoare la clasa I, pentru că nu știa să citească. Cunoștea toate literele, le desena, le găsea în diferite forme, dar nu putea să le lege. A plâns în prima zi de școală când doamna a întrebat copiii ce scrie pe tablă, niște mânuțe s-au ridicat repede, iar mândra mea cu două codițe m-a săgetat cu niște priviri ucigătoare: vezi, ți-am spus eu că trebuie să știu să citesc! N-a mai auzit nimic din ce-a urmat, că cine nu știe va învăța… era târziu pentru ea, deja făcea scenariul crucificării mele. Și totuși, m-am ținut tare. N-am forțat copilul. Fiecare literă învățată, fiecare cuvânt citit în Abecedar, era pentru ea un succes și o maximă încântare. Sorbea zilele de școală, nu se plictisea și își marca fiecare mică victorie. La sfârșitul clasei I citea cursiv. Adică exact atunci când ar fi trebuit să o facă.
Timpul mi-a arătat că nu am greșit. Dorința ei de a citi, de a intra în lumea aceea care i-a ținut ușa închisă în nas, continuă să uimească. Pe la ședința cu părinții, fără să se știe a cui mamă sunt, se vorbea de „Iris, fetița aia forțată să citească, că e în fiecare pauză mereu cu o carte în brațe”. Am râs… le-am explicat că n-o forțează nimeni, doar că uneori subiectul e atât de captivant că nu doarme noaptea sau citește în pauze, de curiozitate, să vadă cum se termină. Îmi spunea cu mândrie că, în tentativele dirigintei de a potoli copiii prea agitați în pauze, le-a zis că nu le-ar strica să ia și ei o carte, „așa, ca Iris”.
Contradicții
Știți deja că la capitolul „logică” ăștia mici ne pot desființa imediat. Așa că următorul exemplu sper să vă dea un pic de gândit…
Mami, doamna e ca a doua noastră mamă?
Și atunci de ce nu se joacă cu noi? Mergem la școală și facem 4 ore lecții!
Dacă se lipesc de noi ca ventuzele la școală… da… poate mai ceva decât la grădiniță! Am colecție de inimioare și declarații de dragoste, și dimineața trebuie să mă țin bine pe picioare când îmi sar în brațe. Dar când ajung să gândească… poate… ar trebui să ne punem noi niște întrebări!
Mi-am amintit de vineri, ultima zi de școală. Era soare afară. Aveam diverse de pus în ordine pentru ora următoare. Era 10:50. Doamna, mergeți cu noi afară să ne jucăm? Nu au voie singuri în curtea școlii, iar „joaca” lor din pauză e pe culoar. Am lăsat totul baltă, i-am aliniat, am încuiat clasa și am ieșit. Alergau în toate direcțiile, ca iezii scăpați din cușcă. Am improvizat repede un joc învățat împreună, apoi i-am lăsat cu a lor „sticluță cu otravă” încă 5 minute și am intrat în clasă. Pentru ei… acele 10 minute au făcut cât toată ziua la școală. Dar la clasa pregătitoare… sunt atâtea ocazii de joacă! De ce să ajungă un copil să spună că are 4 ore de lecții?
Îmi tot spun că mai urmează să candideze doi pitici din familie la CP… și chiar aș vrea ca unele lucruri să arate un pic mai bine!
Preluarea imaginilor și textelor prezentate, fără acordul scris al autorului, este interzisa. Protected with PIXSY
