Cazare la Sarmizegetusa – pensiunea Popasul Dacilor, la cort

Partea cea mai frumoasă a excursiei noastre din vară e că nu știam cu certitudine unde vom dormi noaptea… aveam mereu o vagă idee a zonei, dar cum n-am programat totul la secundă, am lăsat programul relativ la voia întâmplării. După ce am văzut (în sfârșit!) zimbri la Hațeg, am făcut un pic socoteala, și aveam timp să ajungem spre Sarmizegetusa, următorul punct pe traseul nostru. Știam deja de pensiunile Popasul Dacilor, nu știam dacă au și spațiu pentru cort, pentru cazare; am sunat, și doar cea din Grădiștea de Munte are un fel de camping, cea din Costești nu. Cazare la pensiune era exclus, nu aveam nicio șansă, cea din Costești era plină, se vedea din mașină. Am pornit spre Grădiștea… progrămelul de gps anunța jumătate de oră pentru 10km, ceva serpentine, însă nu ne-a anunțat ce drum chiar de pe vremea dacilor urma să avem, adică genul de drum cu gropițe (cratere nu sună frumos!), neasfaltat, care așază centimetrul de praf pe mașină la fiecare kilometru, noroc că se zguduie bine la gropi și cade… Se merge încet, pentru că, dacă nu ești singur pe drum, nu ai nici vizibilitate.

Drum prăfuit și prost spre Sarmizegetusa, prin parbriz.

A doua piedică era indicația de orientare… pensiunea e „la drum”, spre Sarmizegetusa. Numai că am mers, am mers, și deja ne apucase disperarea, părea că ajungem la cetate și nu găsim pensiunea. Pe drum – n-aș ști să spun exact unde (între Costești și Grădiștea de Munte), este un camping, dar nu pare să aibă mai mult de pârâul din dreapta drumului (și vedeți mai jos cât e de diferit de Ozana), ceva băncuțe și coșuri de gunoi. Însă era plin. Într-un final, când ne încurajam că dormim chiar la cetate, am găsit pensiunea.

Vedere în sus pe vale, din zona de corturi.

Arăta bine, dar era ocupată complet. Locuri de cort erau. Ne-a surâs gazonul aproape perfect, cu foișor și băncuță, însă nu acolo se pun corturile… ci în curtea parcării. Partea bună: ai mașina lângă cort, nu trebuie să cari toate cele o grămadă de drum. În plus, ești aproape de baie și duș (curate și faine). Partea proastă – nu e gazon întreținut, și ancorele au cam dat de piatră, și, în plus, aici sunt cățeii… care au stat de pază toată noaptea, și când lătrau, era ecou în toată valea. Dar eram atât de obosită, că adormeam la loc în aceeași secundă. A treia bilă neagră e faptul că nu există semnal la telefon de niciun fel – și aveam variante pe toate rețelele, și nici net wifi la pensiune. Cumva aici ești rupt de lume. Există telefon fix, dar eu mi-aș fi dorit cea mai vagă liniuță de semnal… nu de alta, dar nu apucasem să spun unde plec, și părinții își fac griji, indiferent de vârstă.

Bonus, ca să nu uit cumva că mă aflu în România, un lucru care ar fi trebuit să fie cel mai fain, a devenit cel mai trist. Ne-am petrecut după-amiaza pe malul anticului pârâu Sargeția… ne-am fi dorit să stăm să ne bălăcim, însă, undeva mai sus, se „construiește” o microhidrocentrală. Iată rezultatul… Probabil așa arăta și pe vremea dacilor, de-au ales să ascundă tezaurul în apele ei, și să nu bată la ochi!

Tariful de cort a fost 30 lei. Nu știu dacă e tarif standard sau la persoană, atât mi-a spus, a fost ok. Aveam incluse dușurile calde, și, deși am văzut corturi puse pe malul râului, n-aș fi riscat, plus că dușul mi-l doream mai mult decât orice. La mâncare prețurile sunt relativ ok: ciorbele 8-10 lei, garniturile 5-6 lei, berea 3-6 lei, ceafă/cotlet, pui – 10 lei 200g, clătite – 3lei/100g. Suficient cât să poți lua o masă bună.

Vedere în aval, spre poiană și pârâu.

Mai multe detalii găsiți la ei pe site. În caz că nu dibuiți coordonatele, acestea sunt 45°37’19” N 23°14’54″E.

Cu cortul la Alba Iulia – camping Ryma

După experiența avută la Sighișoara, când am găsit cu ceva emoții loc de campare, am căutat la Alba Iulia o soluție. Auspiciile nu se arătau favorabile, căci o singură variantă ni se afișa în căutări… Un camping în inima orașului, chiar în cetate! Părea ceva ce nu există cu adevărat, așa că am sunat cu scepticism. N-a răspuns nimeni la primul apel, așa că deja mă uitam ce alte opțiuni avem – niciuna în oraș. Și totuși, iată că apelul se returnează, campingul chiar există. Am mulțumit pentru invențiile secolului XXI, adică smartphone, net la purtător, și aplicații gen waze și google maps. Am intrat pe strada Gemina, și-am fost convinși că ne-am rătăcit! Eram lângă zidurile cetății… și nimic nu părea să semene a camping. Iarbă multă, soare, două umbreluțe și o firmă rustică de hostel. Nimerisem bine.

Vedere de la cort, spre hostel.

Campingul RYMA este chiar între zidurile cetății. M-am lămurit citind descrierea de la intrare, că este creația unui ONG din Alba Iulia, care „dă viață cetății”. Hostelul este primul, l-am vizitat când am mers la duș (ulterior au fost deschise și cele de la camping, dar eram terminați de pe drum). Irisucăi chiar i-a plăcut, zicea că ar fi ideal de venit cu clasa, încap toți, și doamna n-ar trebui să-și facă griji că pierde vreunul. Ideea de dormitor imens i-a plăcut la nebunie. Curat și liniștit, chiar în zidul cetății, lucru ce i-a fascinat pe amândoi copiii. Și toaletele noastre de la cort erau la fel, în zid, și, deși afară era cald, când intrai, parcă pășeai în pivnița bunicii. Campingul este următorul, cu un spațiu generos (120 de corturi), și utilat cu mese pentru petrecut timpul. Dar mai mult decât atât, în fundul curții este un loc de joacă pe care orice copil l-ar aprecia: trambuline, tiroliană, leagăne, topogane. Pentru cei în vizită, este contra cost, deși 5 lei pentru cățărare, tiroliană, chiar dacă 10 minute, mi se pare decent. La Peștera Cetății era 10 lei o tură de tiroliană… Pentru noi, „cazați” aici, intrarea a fost liberă. Așa că după-amiaza mea, proiectată de pe la 5pm ca plimbare măcar pe Dealul Furcilor, unde au fost torturați și uciși Horea și Cloșca, s-a transformat în ore de joacă pentru copii. Dar o meritau, după atâtea zile de vizite, muzee, lecții de istorie și stat „cuminte” în mașină, măcar și-au consumat energia.

Campingul oferă curent electric, dacă voiam și frigider (iar eram singurii din camping!), toalete, apă caldă. Sunt ok, încă se construiește pe-aici, la camping mai e de lucru, însă este fantastic. O surpriză extrem de plăcută pentru România! Prețul – decent, 10 lei/persoană. Dacă ar fi să dau o bilă neagră, o dau pentru mașina lăsată în parcarea de la intrare, și toate drumurile de la cort la mașină, după diverse mărunțișuri pe care nu le aveam organizate pentru cazare la distanță. Am găsit la ei pe site detalii despre hostel și camping , (constat c[ site-ul are dificultăți tehnice, ultimele date de contact erau Strada Gemina, nr. 13, Alba Iulia, 0973557475) însă sunt și informații despre cum a luat naștere proiectul, cum s-a dezvoltat, ce își propune în continuare. Și mi se par o mulțime de lucruri frumoase! Dacă treceți prin Alba, și vă gândiți să rămâneți o noapte, dați un telefon. Veți avea o surpriză plăcută. La hostel sunt două dormitoare comune, și o cameră matrimonială, iar în curând se va deschide și restaurant cu o terasă minunată.

Cu cortul la Sighișoara – camping Casa La Grecu

Am fost la Sighișoara prima dată acum vreo câțiva ani, nu-i mai număr. Este un oraș care merită, măcar pentru o zi, atenția de turist, și am amânat vizita până când copiii au fost suficient de mari pentru a și înțelege ceea ce văd – chiar dacă înclinațiile lor pentru hălăduială istorică nu sunt nici acum foarte puternice.

Când am hotărât că ne oprim în Sighișoara și rămânem la cort nu mi-am făcut aproape nicio problemă că nu vom găsi camping. Data trecută nu-mi amintesc să fi avut probleme de acest gen, am găsit ușor, chiar aproape de cetate, în curtea cuiva, e drept că în perioada festivalului. Dar un deceniu schimbă lucrurile, și cum cazare de fițe în cetate, în locație-pensiune istorică, nu intra în calcul, am pus în balanță opțiunile: pensiunea Aquaris, care avea o ofertă tentantă, dar la 4Eur de persoană, traduși românește în 20 lei, și calculat copiii la tarif de adult, plus mașină, era prea mult. Poate dacă aș fi stabilit să stau două zile, să fi profitat și de piscina inclusă în preț, merita. Însă ajungeam seara, plecam dimineața… Mai era pensiunea Vila Franka, însă… unde e cocoțată, sus pe dealul de dincolo de râu… am spus clar nu. În disperare de cauză, după un tur prin oraș și nicio pancartă de cazare la cort, cum mă așteptam, am sunat la info Sighișoara. Acolo ne-au spus de camping la casa Grecu… am căutat locația și am sunat.

Prețul – mai mult decât decent, 7.5 lei de adult, 4.5 lei de copil. Condițiile nu erau poate cele mai bune, copiii comentau că nu se compară cu Murighiol, însă compartiv cu cazare în Sighișoara – era perfect (mai ales pentru bugetul alocat). În plus, era cu mult peste ceea ce aveam când puneam cortul în pustiu pe plajă la mare. Aveam curent electric, frigider, apă rece curentă, duș tot cu apă rece, iar la cerere și contra cost era disponibil în vilă duș cu apă caldă. Toaletele – turcești, amenajate ca în vechile tabere studențești, dar curate și fără niciun fel de miros. Campingul era amenajat într-o livadă, cu nuc, meri, peri. Aici a fost partea proastă, perele tocmai s-au copt, și un roi de viespi își făceau de lucru cu ele… și cu mâncarea noastră. Dar fără pere, și pentru oameni care pun preț pe atmosfera vieții la cort, campingul de la Grecu este o soluție la îndemână, și este suficient de mare pentru plecat în gașcă și petrecere pe săturate.

Vedere de sus a Sighișoarei, din camping.

Uitam… este situat cam la nivelul Bisericii din Deal, doar că pe dealul de vis-a-vis. Până în cetate am făcut 10 minute, la întoarcere – 15/20, cu tot cu urcușul. Fusesem seara în plimbare, urcasem scara acoperită, am coborât, apoi iar sus la noi la cort și ne cam dărâmase un pic plimbarea.

Am fost singurii din camping. La vilă mai era cazată o familie, și liniștea aceea a fost extraordinară. Am supraviețuit și atacului de noapte al pisicilor… Glumesc… Era acolo o pisică cu trei pisoi, și cred că în miez de noapte îi învăța să vâneze fluturi, până au remarcat motocelul de ancoră legat de cortul meu, și atât le-a trebuit… undeva, cred pe la două noaptea, mâții plini de chef de joacă au sărit pe cort. Inițial n-am știut nici ce mi-a sărit în cap, nici ce se auzea pe cort, până mi-am dat seama… intraseră și între cort și a doua foaie, și cred că s-au speriat și ei când i-am pălit oleacă pe întuneric cu perna să plece…

Dacă intenționați să hălăduiți prin România ca noi, e bine de știut că există camping. Cum spuneam, condiții tolerabile, și pentru o noapte nici n-ai nevoie de mai mult.

Livada campingului, cu loc pentru luat masa, foișor, și undeva departe în spate, și toaletele.

Cu cortul în Delta Dunării, la Murighiol

Delta Dunării era pe lista mea de mult-mult timp. Însă cu o toleranță scăzută la țânțari, am amânat momentul. Apoi s-a născut Iris, care pe la doi ani mi-a făcut o frumusețe de reacție la mușcăturile de insecte, încât Delta s-a transformat într-un ideal de atins, undeva, cândva…

Anul acesta însă am hotărât să riscăm, și cum nu puteam să ne aruncăm „în valuri”, așa, din prima, am zis să mergem până la Murighiol, unde se ajunge cu mașina, apoi să vedem cum rezistăm o noapte, o scurtă excursie cu barca, și să tragem linie… Din prima am hotărât că vom merge cu cortul. Planurile de vacanță erau mult mai complexe, și cazările nu intrau deloc în buget. Prietenii ne spuneau că musai cazare cu aer condiționat, și plase de țânțari. Noi am ales cortul, și un camping găsit pe net, cu recomandări bune.

Ajunși în Murighiol am constatat că sunt campinguri o sumedenie, dar – inspirație poate – am hotărât să ne urmăm prima alegere: campingul „la Dan Pescarul”, cu varianta în engleză, scrisă pe banner 🙂 „Dan the Fisherman”. Pozele arătau bine, recomandările la fel, iar când am oprit la poartă am simțit că am ales corect.
Curtea era aproape goală, două autorulote străine, un gazon aproape perfect pentru seceta de-acolo (era udat, de aceea), umbră – relativ, un nuc și un cais, plus două sălcii mici care urmează probabil anul viitor să-și facă datoria.

Am pus cortul sub nuc. Oricum nu conta umbra, era amenajat un foișor unde puteam lua masa, ca o mică bucătărie, cu chiuvete, masă, prize pentru curent, unde puteai petrece lejer toată ziua. În plus, aveam la dispoziție și internet, care mergea bine.

Am făcut apoi o plimbare prin sat, chiar până la debarcader. Nu se cădea să ajungem acolo și să nu vedem Dunărea. Bănuiesc că, dacă citiți acest blog, aveți și „vârsta” la care ați vizionat deja Cars, chiar de mai multe ori. Știți când se rătăcesc și ajung în oraș două mașini, iar Flo și Sally agită toată suflarea că vin turiști? Aceasta a fost și senzația noastră, au tăbărât toți pe noi, doar-doar acum sărim în barcă să ne plimbăm pe Dunăre.

Revenind la camping – plimbarea cu barca va face subiectul altui articol – nu am decât cuvinte de laudă. Există două băi cu duș și toaletă, micuțe, (nu mici, adică cu suficient loc cât să te schimbi lejer), și o toaletă de rezervă, toate foarte curate, cu apă caldă permanent. Cât am stat acolo am fost singurii români, și au tot sosit autorulote străine. Poate contribuie și prezentarea online, accesibilă în două limbi străine, dar și prețurile la vedere . Este o afacere de familie, o gospodărie tradițională pescărească din Delta Dunării, care de trei ani e transformată vara în camping. Numele este autentic, Dan Pescarul chiar există, și aceasta este ocupația lui. Am profitat de una din întoarcerile lui de la plase, și, chiar dacă nu există opțiuni pentru servit masa, am rugat-o pe doamna Nina să ne ajute cu masa de prânz. Copiii nu sunt înnebuniți după pește, ciorbă nicicum, dar pentru prânz am avut pește prăjit, știucă și somn. Am mâncat… ca pelicanii… pe săturate! Iar desertul – niște poale-n-brâu delicioase, ne-au fixat o destinație favorită, pe care o recomandăm doritorilor de excursii de genul acesta.

PS. Țânțarii nu ne-au mâncat, cremele, sprayul, și spiralele s-au descurcat cu brio. Nici măcar n-am stat în cort, ci în foișor, de vorbă cu o familie de austrieci. E drept că eram în sat, nu pe mal, și aveam și un nuc, care cu siguranță avea un pic de influență. Dar au fost, și destul de mulți, și punctuali, la 9 trecute fix au năvălit…

PPS. Doamna Nina ne-a întrebat ce și-ar mai putea dori turiștii de la un camping de acest fel. Ideea mi-au dat-o copiii: o piscină de grădină, și sejurul ar fi devenit perfect. La ceasurile amiezii, când căldura dobrogeană se face simțită, ar fi sărit cu siguranță în ea.

PPPS. Articolul este o recomandare din toată inima, nu este sponsorizat.

Pestera Ialomitei

Îmi doream demult să ajungem la Peştera Ialomiţei, dar nu ştiu cum se făcea că nu reuşeam. Anul acesta însă am mai bifat un punct de pe lunga listă pe care sper în viaţa aceasta s-o realizez. Peripeţiile până acolo vor fi subiectul altei povestiri, aceasta începe la gura Peşterii.

Ne-am sculat cu noaptea în cap, cu gândul să ajungem repede… dar, surpriză, la schit, programul de vizitare a peşterii este 9-18. Jumătate de oră am admirat peisajul şi m-am ofticat la culme că din punct de vedere tehnic nu pot face si eu o poză ca lumea, să prind tot schitul de la intrare… asta e, poate în altă viaţă. Preţul biletelor, afişat timid, aproape şters, 6 lei pentru adulţi, 4 lei pentru copii. Nu ştiu ce înseamnă copii, pe-ai mei i-au considerat prea mici şi n-au plătit. (Pentru cine e interesat de programul de vizitare, era şi un număr de telefon, 0768.088.792)

Pestera Ialomitei

La orele 9 trecute fix se deschide uşa, suntem poftiţi înăuntru… văzusem poze din peşteră, dar în aerul cald al dimineţii, cu razele de soare ce luminau mica bisericuţă de parcă erau un reflector, m-am simţit ciudat. Atât de ciudat că parcă uitasem de ce sunt acolo…

Bisericuţa era închisă când am intrat, iar după ce am vizitat peştera, plini de noroi, nu am îndrăznit. Dar din uşă am privit, şi îmi pare rău ca nu am urmat imboldul să mă descalţ şi să intru.

Pestera Ialomitei

Ne-am pregătit să intrăm în peşteră. Ne-am luat cam degeaba lanterne, este foarte bine luminată. Şi nici speologi nu suntem, să ne băgăm în cotloane bine ascunse. Am început cu începutul, adică citit descrierea de la intrare…

"Peştera Ialomiţa este amplasată la altitudinea de 1660m, în muntele Bătrâna, la 10 km de izvoarele râului Ialomiţa. Gura peşterii în formă de semielipsă se deschide pe o terasă orizontală situată la 18 m deasupra fundului văii. [nr: cei 18m întâi se coboară pe scări, se trece râul, apoi iar se urcă. O plăcere!]

Pestera Ialomitei

Iniţial această terasă nu exista, intrarea peşterii fiind obturată de dărâmături, astfel încât accesul la gura peşterii era foarte greu.

La intrare se întâlneşte prima grotă, cunoscută sub numele de Mihnea Vodă, [nr. domnitorul a construit aici prima bisericuţă, ceea ce axistă acum este refăcut complet. Schitul de lemn a ars în patru rânduri],

Pestera Ialomitei

spaţioasă şi luminată de soare în special dimineaţa, păstrându-şi dimensiunile mari pe o adâncime de peste 100m. Se caracterizează printr-un sol aproape orizontal; relativ uscat Înainte de 1924 prin această grotă curgea râul peşterii, care străbătea întreaga excavaţie. Astăzi pârâul devine subteran şi înainte de a ajunge la această grotă şi se varsă în Ialomiţa mult mai jos.

Spre fund grota îşi schimbă orientarea spre nord şi îşi micşorează mult dimensiunile, formând în dreapta o cavernă redusă numită cămară. Grota Mihnea Vodă se continuă cu o galerie numită Pasajul, ce a fost lărgită în anul 1897 până la dimensiunile actuale ce urmează accesul în celelalte grote. Înainte de această dată acest culoar nu avea decât 40cm lărgime, ceea ce nu permitea vizitatorilor să pătrundă decât târâş şi când apele erau scăzute.

Pestera Ialomitei

După acest lasaj se intră în grota lui Decebal, o cavernă în formă de dom, din care se deschid mai multe galerii. Una din acestea se înfundă şi se deschide spre dreapta, îndreptându-se spre vest.

Pestera Ialomitei

La stânga se vede grota Sf. Maria, la care se ajunge trecând peste un prag de bolovani, mari şi umezi, alunecoşi. Grota continuă la sud-vest printr-o galerie joasă şi îngustă, neexploatată în parte. Denumirea acestei grote provine de la impresia de asemănare a unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria, provocată de umbre şi lumini.

Galeria principală prin care se continuă drumul are o lungime de peste 40m, şi se opreşte aici lângă un perete de piatră vertical ce pare să închidă peştera. Urcarea acestui perete, cu solul alunecos, ce se întinde în lungul unei crăpături terminându-se cu o cavernă de dimensiuni reduse.

Pestera Ialomitei

După ce se traversează această cavernă se ajunge în locul numit La răspântie. La 35m deasupra grotei principale de unde drumul se bifurcă, în dreapta coborând printr-o parte strâmtă se ajunge într-o cavitate mai mare, la locul unde pârâul peşterii traversează două lacuri care iniţial aveau 12m lungime şi adâncime de 3-3,5m.

Pestera Ialomitei

În stânga, urcând zidul de bolovani se ajunge la grota urşilor, cea mai mare cavitate din această peşteră, având peste 72m lungime, 35m lăţime şi 25m înălţime. Această grotă este lipsită de apă, cu solul acoperit de numeroşi bolovani. La descoperirea ei s-au găsit numeroase oseminte şi schelete întregi de ursul cavernelor, "ursus spelacus blum" dintre care unele la suprafaţă, ceea ce face să presupune că acum 2000-2500 de ani aici au fost ultimele ascunzători ale urşilor cavernelor.

Pestera Ialomitei

Din grota urşilor se deschide spre NV o galerie de 2m înălţime, pe o lungime de cca 30m, denumită Fundul peşterii, care iniţial era împodobită cu numeroşi stâlpi ce legau bolta de sol.

Pestera Ialomitei

În continuare Galeria apelor până la altar, lungă de 75m, lată de 2m şi înaltă de 3m, cu aceeaşi orientare NV, în care curge râul peşterii.

Pestera Ialomitei

Peştera accesibilă se termină la altar, unde stalactitle sunt aşezate în aşa fel încât dau impresia unui altar de biserică.

Pestera Ialomitei

Lungimea totală a galeriei principale, până la altar, este de 400m, iar diferenţa de nivel între altar şi gura peşterii este de 60m [nr. se urcă şi se coboară scări de lemn] Formarea peşterii Ialomiţa se datorează acţiunii de dizolvare, timp îndelungat, a apei asupra calcarului. Acest monument al naturii a fost cunoscut acum 4-500 ani, dar cercetarile organizate au început în anul 1897 când s-a efectuat şi prima ridicare topometrică exactă."

Acum sper că n-am plictisit pe nimeni cu descrierea. Noi am intrat cu copiii. Bine că am avut bocanci, căci treptele, din lemn mai vechi sau mai nou, sunt umede şi foarte alunecoase, dar se prezintă într-o stare bună. Am văzut că cele rupte sunt repede înlocuite, călugării de la schit au grijă de peşteră şi de cei care o vizitează. Pentru copii a fost prima peşteră vizitată, şi probabil dacă nu era aşa lungă ar fi fost încântaţi 100%. Dar au obosit destul de repede, căci nu e uşor să urci şi să cobori treptele înguste. Cel puţin le-am satisfăcut curiozitatea, şi aş vrea să le arăt şi Scărişoara…

Am constatat dispariţia urşilor cavernelor, dar în acelaşi timp apariţia unor vizitatori complet neevoluaţi… până nu-şi scrijelesc numele pe un monument al naturii, nu se lasă. (O să revin şi la australopitecii care simteau nevoia să se caţere pe Sfinx şi să-şi facă poze…pentru că australopitecii nu ştiu să citească "interzis escaladarea").

Dar nu regretăm deloc efortul depus, de a ajunge pe propriile picioare aici. Dacă ajungeţi cu telecabina, trebuie să coborâţi pe drum, spre Padina, cam un kilometru. Indicatoare sunt o sumedenie, nu poate fi ratată.

De asemenea, cazare există la Hotel Peştera, trei stele şi preţuri româneşti, şi la călugări (de-afară pensiunea arata foarte fain!). Atenţie că în zonă sunt urşi, nu bântuiţi noaptea.

Cu Salmi la Disneyland Paris

Am stat acum ceva vreme de vorbă cu Salmi la marginea unui drum… virtual, căci fizic ne desparte un număr mare de kilometri. Pregătea pe atunci excursia la Disneyland din Paris. Aşteptam demult articolul ei, de fapt cred că mai mult pozele… căci Salmi are cele trei lucruri de care are nevoie un fotograf: o cameră, talent, şi un subiect. Eu am ratat parcul, cu bună-ştiinţă. Era iarnă, copiii erau tare mici, şi am decis să nu-l vizităm. Acum au crescut, şi asteptăm să mai ajungem pe-acolo, dacă ne vor mai creşte vreodată salariile la loc…

Pentru că am promis unei persoane dragi să încep relatarea concediului din această vară cu Disney, iată că mă ţin de cuvânt…

E imposibil să ajungi la Paris, să ai cel putin un copil în dotare şi să nu aloci cel putin două zile pentru vizitarea celor două parcuri: Disneyland şi Walt Disney Studios. Sigur că dacă vrei să aprofundezi şi să ai timp pentru absolut toate atracţiile, atunci trebuie alocate mai mult de două zile. Dar pentru noi au fost suficiente, deşi Silvia ar fi vrut de atunci să ajunga acolo în fiecare zi :). Acum vrea să facă un Disney pe insula :). I-a plăcut tare mult şi cred că vârsta aceasta, în jur de 6-7 ani, e perfectă pentru o vizită în parcurile Disney.

Încă nu am apucat să scriu despre vizita noastră de acum 5 ani la Disney World Florida, unde am vizitat 4 din cele 6 parcuri existente. Comparativ, Disney din Paris e mai mic şi venind de sus în jos (adică văzând prima data Orlando) Disney Paris pare un frăţior mic, dar suficient ca să îţi invoce sentimentul acela de frumuseţe, magie, visare, transpunere în lumea deselor animate şi a personajelor Disney, atât de îndrăgite deopotrivă de cei mici şi cei mari. E fascinant să vezi pe „viu” personajele animate, să poţi da mâna cu ele, să primeşti semnături şi apoi să te transpui în poveştile fiecăruia.

Vizita la Disney nu a fost organizată amănunţit, nu am stat să facem planuri pe unde mergem prin parcuri, am lăsat totul să fie surpriză la faţa locului şi nu am nici un regret. A ieşit minunat, am avut timp de atracţiile importante, de mâncat şi de odihnă pe o bancă, am urmărit paradele de zi şi de noapte şi în prima noapte focurile de artificii.
Am vrut să luăm bilete online, dar ne-am trezit prea târziu şi biletele ajungeau prin poştă după ce noi eram plecaţi. Totul a rămas ad-hoc şi nu ştiu dacă noi am avut noroc sau pur şi simplu aşa e mereu (citeam de la altii care au fost că sunt cozi foarte mari la bilete, ne pregătisem să fie aşa, şi poate de asta nu am fost dezamăgiţi :)). Coada la bilete ne-a „luat” 10 minute. Cu harta parcurilor în mână am pornit la explorat. N-am să vă dau amănunte la ce atracţii ne-am oprit, asta consider că e la alegerea fiecăruia.

Cozile în general nu au fost mari, între 20 şi 40 de minute aşteptare. Aşteptare care e „în mers” şi practic nu simţi că stai la coadă. Şi dacă o iei ca pe o relaxare, unde ai timp să povesteşti cu copilul despre ce distracţie urmează, consider că e o bătalie câştigată. În fapt, am mers la Disney nu să bifăm distracţii, ci să ne simţim bine, indiferent că stăm la „coadă”, că admirăm frumuseţile din jurul nostru sau că visăm cu ochii deschişi la lumea magică în care am intrat. Dar să revenim la lucrurile practice. Există acele fast-pass-uri la aproape toate atracţiile. Fast-pass e un bilet pe care îl obţii de la automatele aflate în imediata vecinătate a atracţiei, sunt gratuite prin „bifarea” biletului de intrare în automatele respective(deci atenţie! păstraţi biletul de intrare în parc până la sfârşitul zilei, în cazul în care luaţi pentru o zi). În zona automatelor eşti anunţat intervalul orar (e de regulă 30 de minute) pentru care obţii fast-pass-ul.

Noi am renunţat la ele pentru că ar fi fost tot un dute-vino, căci peste o ora, două, trebuia să revenim la locul de unde luasem fast-passul. Am preferat, cum spuneam, să stăm la „cozi”, şi eu spun că a fost alegerea bună. Într-un singur loc, unde coada era de „o oră”, am luat fast-pass. Am revenit peste două ore şi am avut neplacuta surpriză să constatăm că toată lumea luase fast-pass :)) Şi acum era îmbulzeala la intrarea aceea :((. Preferam de 1000 de ori să stăm la coadă decât la o îmbulzeală în stil românesc de „care pe care”. Aşa că am stat cât de în spate am putut, ne-am îmbulzit şi noi că lumea ne împingea de la spate şi am intrat în final, ajungând tot la o coada… e drept că de doar 10 minute… Aşadar sfatul meu ar fi: staţi la cozile normale, e mult mai distractiv decat nervii de la îmbulzeală.

Am avut parte şi de senzaţii mai tari. Silviei i s-a facut frică la studiouri la o atracţie. Am fost la Armageddon – efecte speciale. Intrai într-o navă spatială şi era o simulare cum că nava e lovită de meteoriţi şi e în pericol de distrugere. Erau sunete, scuturări, aburi…ce mai, tot tacâmul. Chiar ţi se facea frică… Silvia a început să plângă şi era la Ovi în braţe. A spus că a ştiut că nu e nimic real, dar tare a fost groaznic şi aşa.

Mâncarea în parcuri e variată, găseşti mâncare pe toate gusturile. Pentru cei mai simandicoşi sunt restaurante cu servire ca la carte, cu preţuri pe măsură. Dar sunt şi restaurante gen fastfood, cu mâncare bună, sau pizza, sau locuri de unde poţi cumpăra sandwich-uri delicioase, muffins şi alte prăjiturele sau fructe, la preţuri absolut rezonabile. Depinde de ceea ce doreşti. Tot ce trebuie este să consulţi harta cu indicaţiile de pe ea…

Tips-uri despre cazare nu pot să dau. Am locuit la un hotel Ibis în Paris şi am condus maşina în ambele zile, câte 35 de km dus şi întors. Dar pot să vă dau un tips despre parcare. Nu mergeţi la parcarea parcurilor, unde costa 16 euro pe zi. Urmaţi indicatoarele către parcarea Disney Village şi parcaţi la 8 euro pe zi. Plus că nu e aglomerat…

In rest…mergeti la Disney şi distraţi-vă, trăiţi frumos prin ochii copiilor magia momentelor de neuitat! Şi ce fericire mai mare decât fericirea din ochii copilului tău mai exista?

Pentru cei fermecaţi de imagini, găsiţi mai multe aici.

Salmi la drum | Articol preluat de aici

Flipper… sau cum organizezi o iesire de dragul copiilor

„Delfinariu”… cel puţin în amintirea mea însemna un fel de circ cu delfini. Un bazin rotund, cu gradene în jur, şi o mulţime de copii. Repet, DELFINI. Adică la plural. Aşa că, imediat ce piticii mei au părut să înţeleagă ceva, am dat fuga la delfinariu.
Ce-am găsit la Constanţa? Dezamăgire totală. În miezul verii, spectacolele în sală. Gradene pe o singură parte, jumătate vedeau spectacolul cu unicul delfin rămas, cealată jumătate – pe cel cu două foci morăcănoase, ce după câteva giumbuşlucuri au refuzat să mai coopereze.

Aşa că am zis să compensăm anul viitor, si cel mai apropiat delfinariu era la… Varna. Faţă de Mangalia nu era mare distanţa, aşa că am purces la drum. Am plecat dimineată, pe ideea că nu dormim la bulgari… numai că delfinariul lunea era închis.
Am rămas în Varna.

Cu puţin noroc, în imensul parc de pe faleză, care găzduieşte şi delfinariul, am găsit o vilă pitită printre copaci. Preturi foarte ok faţă de altele de prin parc, gazdele extrem de primitoare şi amabile, mai ales că aveam doi copii mici. Păcat că n-am apucat să ne bucurăm şi de piscina din curte… Iar condiţiile – excepţionale. Ca paranteză, mi-au mai rămas lucruri de văzut prin Varna, şi următoarea oprire va fi tot la ei.

Ce nu mi-a plăcut… faleza. Urăsc să urc şi să cobor pe plajă, nu mi-a plăcut asta nici când mergeam în Eforie Nord. Dar acolo era floare la ureche pe lângă faleza din Varna. Groaznic urcuşul, plaja îngustă (însă un nisip minunat!), iar programul de “expunere” la soare: 8-17:00. Uf, şi ce-ar trebui să fac dacă mie îmi place de la 7 la 8 ?

A umplut ziua cu o vizită la Zoo. Animale destule, îngrijite, dar expuse în acelaşi stil comunist cu care suntem obişnuiţi la noi acasă. Îmi amintesc foarte bine tigrul… îmi e tare greu să văd animale cu orgoliu, umilite. Un tigru cu lăbuţa amputată, chinuindu-se printr-o cuşcă mică.
Cât e el de tigru, copiii l-ar fi luat în braţe să-l aline. Şi eu…

În schimb am avut un noroc chior la expoziţia de reptile. Dacă iguanele nu s-ar ambiţiona să crească… până la un metru jumătate fără coadă, sunt sigură că aş avea una acasă.

Apoi, a doua zi, delfinariul. Ne-am dus devreme, să nu ratăm o vizită la cafeneaua din spatele bazinului. Poţi savura o răcoritoare ochi în ochi cu un delfin. Un perete întreg de sticlă te face să te simţi subacvatic.
Spectacolele sunt de la 10:30, 12, 15:30. Adulţi: 20 leva, copiii până la 12 ani: 14 leva, foto-video: 5 leva. Dar merită în totalitate.

Şi am intrat… eu poate mai nerăbdătoare decât copiii. Spectacolul, cu 4 delfini, şi unul în curs de dresaj, care nu participa. Am rămas fără cuvinte. Şi copiii la fel.