Camping în ținutul Neamțului – Valea pârâului spre Secu

Plecând de la Durău spre nordul Moldovei, e imposibil să nu ai pe traseu stabilit ca punct de vizitare ținutul Neamțului, cu mănăstirile sale. Google nu ne-a ajutat să găsim un camping aici, însă de la Durău ne-a fost recomandat să intrăm pe valea pârâului, spre mănăstirea Secu, căci aici se poate campa liniștit, chiar dacă e neamenajat. Am făcut așadat plinul de apă la Durău și am pornit la drum.

Valea pârâului mi-a adus în primă instanță aminte de Valea Cerbului, din Prahova. Era și aici o nebunie totală, corturi lângă corturi… Am „vânat” atât cât s-a putut de la drum o așezare de durată, adică familie numeroasă, mulți copii, jucărele peste tot, adică ceea ce indica că nu pleacă în mod sigur în acea zi, căci voiam să campăm și să plecăm apoi în circuit. Numa’ bine ce ne-am „rezervat locul”, că în spatele nostru au mai apărut trei mașini, pe a doua linie față de râu.

Am plecat imediat, căci intenționam să vedem mănăstirile sâmbătă seara; duminica dimineața nu era deloc o idee bună pentru turiști, la ce trafic intens era spre mănăstiri. Secu, Sihăstria Secului, Neamț, casa memorială a lui Mihail Sadoveanu, Agapia și Văratec, toate la ceas de seară, apoi am revenit în locație, unde, după un pic de socializare, am aflat că vecinii stau câteva zile, așadar puteam pleca liniștiți și a doua zi, când programasem Humulești, cetatea Neamțului, muzeul de istorie din Târgu-Neamț și casa memorială „Veronica Micle”.

Duminică seara s-a așternut liniștea peste campingul ad-hoc, cei veniți pe weekend sau în pelerinaj la mănăstiri (duminică fusese hramul de la Sihăstria), se evaporaseră. Luni… am ascultat păsările cântând, am admirat păstrăvii din pârâu – de privit, nu de mâncat, că nu aveau mai mult de câțiva centimetri.

Păcat că nu e mai aproape de București. Deși n-am avea parte cu siguranță de atâta liniște acolo… Și nici atât de curat ca aici, căci nu vezi gunoaie aruncate. Există câteva containere improvizate, unde se aruncă, și tocmai când plecam, luni de dimineață, am văzut un tractor care venea să le adune. Tot la plecare, am văzut mai încolo și un semn, ce marca taxa pentru campare, la mânăstire, n-am înțeles dacă era valabil și pe vale, sau era doar o reclamă pentru cei care nu doreau să stea în pustiu.

Durău: camping Leon, la poalele Ceahlăului

Mersul pe Ceahlău cu tot echipamentul în spate nu este încă o opțiune pentru mine, copiii sunt mici, și nici eu nu sunt ditai animalul ca să pot căra în spate cort, izoprene, saci de dormit, presupunând că măcar hainele și ceva de-ale gurii ar putea avea și ei în rucsaci. Așa că, până când vor mai crește puțin, ca munții să stea la picioarele noastre, suntem obligați să campăm la poale și să ne facem o „bază” la care să revenim. Strategie dificilă, căci în felul acesta ai nevoie de trasee circuit, ori alegi să bați cărări de două ori. Am găsit la Durău, la poalele Ceahlăului, două campinguri: Ursuleț și Leon. L-am ales pe cel de-al doilea pentru că avea intrarea mai aproape de stațiune, și când vrei să mergi pe jos, 1km contează.

După ce am campat, ne-am dat seama că de fapt erau cumva două terase, Ursulețul era pe cea de jos, Leon pe cea de sus, așa că l-am văzut, curățel, și ceva mai liber decât era „sus”. Totuși, nu cred că de pe acea terasă joasă aveai parte de același peisaj.

Campingul era normal. O poiană cu pantă mică de înclinație, cât să nu simți că o iei la vale în somn, sau dormi cu picioarele atârnate. Destul de mare, presărat cu căsuțe, care se vedeau de afară foarte curate și cu mobilier nou. Existau două frigidere, cu afiș mare, „pentru alimente”, bănuiesc că berea nu se consideră aliment ca să stea la rece, și tot în zona bucătăriei, era o plită cu butelie.

Toaletele erau curate, gresie și panouri de plastic, centrală pe lemne și apă caldă de la 19:00 până dimineața, tocmai bine pentru coborâtorii de pe trasee la ceas de seară. Dacă faptul că aveau non-stop hârtie igienică vă spune mai mult despre faptul cum erau îngrijite, notez și asta.

În timpul săptămânii a fost destul de liber. Pe weekend s-a aglomerat, și m-am bucurat că am ridicat cortul sâmbătă dimineață. Nu a fost muzică proastă ori dată tare, doar mulți copii plini de energie de la 8 dimineața.

Pentru „schimbarea meniului” erau în camping și grătare mobile – carne mai sus 1,5km, la magazin, iar vreascuri se adunau din pădure. Păcat că a nu arde iarba nu înțelegeau toți, și ignorau rugămintea proprietarilor. Am văzut chiar folosit grătar, apoi… răsturnat pe iarbă tot jarul. Era, într-adevăr, greu să-l duci mai încolo.

Altfel peisajul din camping era de vis, cu vedere la Ceahlău, de-l vedeai în toată splendoarea lui, și dimineața, și la prânz, și seara. Când am ajuns prima dată era îmbrăcat în cețuri, nici valea n-o vedeam bine. Am dormit un pic, după o noapte de mers cu mașina, și m-am trezit mângâiată de razele soarelui, care-mi arătau spectacolul: Uriașul acesta, care ne aștepta.

Detalii despre prețuri aici.

Cazare la Sarmizegetusa – pensiunea Popasul Dacilor, la cort

Partea cea mai frumoasă a excursiei noastre din vară e că nu știam cu certitudine unde vom dormi noaptea… aveam mereu o vagă idee a zonei, dar cum n-am programat totul la secundă, am lăsat programul relativ la voia întâmplării. După ce am văzut (în sfârșit!) zimbri la Hațeg, am făcut un pic socoteala, și aveam timp să ajungem spre Sarmizegetusa, următorul punct pe traseul nostru. Știam deja de pensiunile Popasul Dacilor, nu știam dacă au și spațiu pentru cort, pentru cazare; am sunat, și doar cea din Grădiștea de Munte are un fel de camping, cea din Costești nu. Cazare la pensiune era exclus, nu aveam nicio șansă, cea din Costești era plină, se vedea din mașină. Am pornit spre Grădiștea… progrămelul de gps anunța jumătate de oră pentru 10km, ceva serpentine, însă nu ne-a anunțat ce drum chiar de pe vremea dacilor urma să avem, adică genul de drum cu gropițe (cratere nu sună frumos!), neasfaltat, care așază centimetrul de praf pe mașină la fiecare kilometru, noroc că se zguduie bine la gropi și cade… Se merge încet, pentru că, dacă nu ești singur pe drum, nu ai nici vizibilitate.

Drum prăfuit și prost spre Sarmizegetusa, prin parbriz.

A doua piedică era indicația de orientare… pensiunea e „la drum”, spre Sarmizegetusa. Numai că am mers, am mers, și deja ne apucase disperarea, părea că ajungem la cetate și nu găsim pensiunea. Pe drum – n-aș ști să spun exact unde (între Costești și Grădiștea de Munte), este un camping, dar nu pare să aibă mai mult de pârâul din dreapta drumului (și vedeți mai jos cât e de diferit de Ozana), ceva băncuțe și coșuri de gunoi. Însă era plin. Într-un final, când ne încurajam că dormim chiar la cetate, am găsit pensiunea.

Vedere în sus pe vale, din zona de corturi.

Arăta bine, dar era ocupată complet. Locuri de cort erau. Ne-a surâs gazonul aproape perfect, cu foișor și băncuță, însă nu acolo se pun corturile… ci în curtea parcării. Partea bună: ai mașina lângă cort, nu trebuie să cari toate cele o grămadă de drum. În plus, ești aproape de baie și duș (curate și faine). Partea proastă – nu e gazon întreținut, și ancorele au cam dat de piatră, și, în plus, aici sunt cățeii… care au stat de pază toată noaptea, și când lătrau, era ecou în toată valea. Dar eram atât de obosită, că adormeam la loc în aceeași secundă. A treia bilă neagră e faptul că nu există semnal la telefon de niciun fel – și aveam variante pe toate rețelele, și nici net wifi la pensiune. Cumva aici ești rupt de lume. Există telefon fix, dar eu mi-aș fi dorit cea mai vagă liniuță de semnal… nu de alta, dar nu apucasem să spun unde plec, și părinții își fac griji, indiferent de vârstă.

Bonus, ca să nu uit cumva că mă aflu în România, un lucru care ar fi trebuit să fie cel mai fain, a devenit cel mai trist. Ne-am petrecut după-amiaza pe malul anticului pârâu Sargeția… ne-am fi dorit să stăm să ne bălăcim, însă, undeva mai sus, se „construiește” o microhidrocentrală. Iată rezultatul… Probabil așa arăta și pe vremea dacilor, de-au ales să ascundă tezaurul în apele ei, și să nu bată la ochi!

Tariful de cort a fost 30 lei. Nu știu dacă e tarif standard sau la persoană, atât mi-a spus, a fost ok. Aveam incluse dușurile calde, și, deși am văzut corturi puse pe malul râului, n-aș fi riscat, plus că dușul mi-l doream mai mult decât orice. La mâncare prețurile sunt relativ ok: ciorbele 8-10 lei, garniturile 5-6 lei, berea 3-6 lei, ceafă/cotlet, pui – 10 lei 200g, clătite – 3lei/100g. Suficient cât să poți lua o masă bună.

Vedere în aval, spre poiană și pârâu.

Mai multe detalii găsiți la ei pe site. În caz că nu dibuiți coordonatele, acestea sunt 45°37’19” N 23°14’54″E.

Cu cortul la Alba Iulia – camping Ryma

După experiența avută la Sighișoara, când am găsit cu ceva emoții loc de campare, am căutat la Alba Iulia o soluție. Auspiciile nu se arătau favorabile, căci o singură variantă ni se afișa în căutări… Un camping în inima orașului, chiar în cetate! Părea ceva ce nu există cu adevărat, așa că am sunat cu scepticism. N-a răspuns nimeni la primul apel, așa că deja mă uitam ce alte opțiuni avem – niciuna în oraș. Și totuși, iată că apelul se returnează, campingul chiar există. Am mulțumit pentru invențiile secolului XXI, adică smartphone, net la purtător, și aplicații gen waze și google maps. Am intrat pe strada Gemina, și-am fost convinși că ne-am rătăcit! Eram lângă zidurile cetății… și nimic nu părea să semene a camping. Iarbă multă, soare, două umbreluțe și o firmă rustică de hostel. Nimerisem bine.

Vedere de la cort, spre hostel.

Campingul RYMA este chiar între zidurile cetății. M-am lămurit citind descrierea de la intrare, că este creația unui ONG din Alba Iulia, care „dă viață cetății”. Hostelul este primul, l-am vizitat când am mers la duș (ulterior au fost deschise și cele de la camping, dar eram terminați de pe drum). Irisucăi chiar i-a plăcut, zicea că ar fi ideal de venit cu clasa, încap toți, și doamna n-ar trebui să-și facă griji că pierde vreunul. Ideea de dormitor imens i-a plăcut la nebunie. Curat și liniștit, chiar în zidul cetății, lucru ce i-a fascinat pe amândoi copiii. Și toaletele noastre de la cort erau la fel, în zid, și, deși afară era cald, când intrai, parcă pășeai în pivnița bunicii. Campingul este următorul, cu un spațiu generos (120 de corturi), și utilat cu mese pentru petrecut timpul. Dar mai mult decât atât, în fundul curții este un loc de joacă pe care orice copil l-ar aprecia: trambuline, tiroliană, leagăne, topogane. Pentru cei în vizită, este contra cost, deși 5 lei pentru cățărare, tiroliană, chiar dacă 10 minute, mi se pare decent. La Peștera Cetății era 10 lei o tură de tiroliană… Pentru noi, „cazați” aici, intrarea a fost liberă. Așa că după-amiaza mea, proiectată de pe la 5pm ca plimbare măcar pe Dealul Furcilor, unde au fost torturați și uciși Horea și Cloșca, s-a transformat în ore de joacă pentru copii. Dar o meritau, după atâtea zile de vizite, muzee, lecții de istorie și stat „cuminte” în mașină, măcar și-au consumat energia.

Campingul oferă curent electric, dacă voiam și frigider (iar eram singurii din camping!), toalete, apă caldă. Sunt ok, încă se construiește pe-aici, la camping mai e de lucru, însă este fantastic. O surpriză extrem de plăcută pentru România! Prețul – decent, 10 lei/persoană. Dacă ar fi să dau o bilă neagră, o dau pentru mașina lăsată în parcarea de la intrare, și toate drumurile de la cort la mașină, după diverse mărunțișuri pe care nu le aveam organizate pentru cazare la distanță. Am găsit la ei pe site detalii despre hostel și camping , (constat c[ site-ul are dificultăți tehnice, ultimele date de contact erau Strada Gemina, nr. 13, Alba Iulia, 0973557475) însă sunt și informații despre cum a luat naștere proiectul, cum s-a dezvoltat, ce își propune în continuare. Și mi se par o mulțime de lucruri frumoase! Dacă treceți prin Alba, și vă gândiți să rămâneți o noapte, dați un telefon. Veți avea o surpriză plăcută. La hostel sunt două dormitoare comune, și o cameră matrimonială, iar în curând se va deschide și restaurant cu o terasă minunată.

Cu cortul la Sighișoara – camping Casa La Grecu

Am fost la Sighișoara prima dată acum vreo câțiva ani, nu-i mai număr. Este un oraș care merită, măcar pentru o zi, atenția de turist, și am amânat vizita până când copiii au fost suficient de mari pentru a și înțelege ceea ce văd – chiar dacă înclinațiile lor pentru hălăduială istorică nu sunt nici acum foarte puternice.

Când am hotărât că ne oprim în Sighișoara și rămânem la cort nu mi-am făcut aproape nicio problemă că nu vom găsi camping. Data trecută nu-mi amintesc să fi avut probleme de acest gen, am găsit ușor, chiar aproape de cetate, în curtea cuiva, e drept că în perioada festivalului. Dar un deceniu schimbă lucrurile, și cum cazare de fițe în cetate, în locație-pensiune istorică, nu intra în calcul, am pus în balanță opțiunile: pensiunea Aquaris, care avea o ofertă tentantă, dar la 4Eur de persoană, traduși românește în 20 lei, și calculat copiii la tarif de adult, plus mașină, era prea mult. Poate dacă aș fi stabilit să stau două zile, să fi profitat și de piscina inclusă în preț, merita. Însă ajungeam seara, plecam dimineața… Mai era pensiunea Vila Franka, însă… unde e cocoțată, sus pe dealul de dincolo de râu… am spus clar nu. În disperare de cauză, după un tur prin oraș și nicio pancartă de cazare la cort, cum mă așteptam, am sunat la info Sighișoara. Acolo ne-au spus de camping la casa Grecu… am căutat locația și am sunat.

Prețul – mai mult decât decent, 7.5 lei de adult, 4.5 lei de copil. Condițiile nu erau poate cele mai bune, copiii comentau că nu se compară cu Murighiol, însă compartiv cu cazare în Sighișoara – era perfect (mai ales pentru bugetul alocat). În plus, era cu mult peste ceea ce aveam când puneam cortul în pustiu pe plajă la mare. Aveam curent electric, frigider, apă rece curentă, duș tot cu apă rece, iar la cerere și contra cost era disponibil în vilă duș cu apă caldă. Toaletele – turcești, amenajate ca în vechile tabere studențești, dar curate și fără niciun fel de miros. Campingul era amenajat într-o livadă, cu nuc, meri, peri. Aici a fost partea proastă, perele tocmai s-au copt, și un roi de viespi își făceau de lucru cu ele… și cu mâncarea noastră. Dar fără pere, și pentru oameni care pun preț pe atmosfera vieții la cort, campingul de la Grecu este o soluție la îndemână, și este suficient de mare pentru plecat în gașcă și petrecere pe săturate.

Vedere de sus a Sighișoarei, din camping.

Uitam… este situat cam la nivelul Bisericii din Deal, doar că pe dealul de vis-a-vis. Până în cetate am făcut 10 minute, la întoarcere – 15/20, cu tot cu urcușul. Fusesem seara în plimbare, urcasem scara acoperită, am coborât, apoi iar sus la noi la cort și ne cam dărâmase un pic plimbarea.

Am fost singurii din camping. La vilă mai era cazată o familie, și liniștea aceea a fost extraordinară. Am supraviețuit și atacului de noapte al pisicilor… Glumesc… Era acolo o pisică cu trei pisoi, și cred că în miez de noapte îi învăța să vâneze fluturi, până au remarcat motocelul de ancoră legat de cortul meu, și atât le-a trebuit… undeva, cred pe la două noaptea, mâții plini de chef de joacă au sărit pe cort. Inițial n-am știut nici ce mi-a sărit în cap, nici ce se auzea pe cort, până mi-am dat seama… intraseră și între cort și a doua foaie, și cred că s-au speriat și ei când i-am pălit oleacă pe întuneric cu perna să plece…

Dacă intenționați să hălăduiți prin România ca noi, e bine de știut că există camping. Cum spuneam, condiții tolerabile, și pentru o noapte nici n-ai nevoie de mai mult.

Livada campingului, cu loc pentru luat masa, foișor, și undeva departe în spate, și toaletele.

Cu cortul în Delta Dunării, la Murighiol

Delta Dunării era pe lista mea de mult-mult timp. Însă cu o toleranță scăzută la țânțari, am amânat momentul. Apoi s-a născut Iris, care pe la doi ani mi-a făcut o frumusețe de reacție la mușcăturile de insecte, încât Delta s-a transformat într-un ideal de atins, undeva, cândva…

Anul acesta însă am hotărât să riscăm, și cum nu puteam să ne aruncăm „în valuri”, așa, din prima, am zis să mergem până la Murighiol, unde se ajunge cu mașina, apoi să vedem cum rezistăm o noapte, o scurtă excursie cu barca, și să tragem linie… Din prima am hotărât că vom merge cu cortul. Planurile de vacanță erau mult mai complexe, și cazările nu intrau deloc în buget. Prietenii ne spuneau că musai cazare cu aer condiționat, și plase de țânțari. Noi am ales cortul, și un camping găsit pe net, cu recomandări bune.

Ajunși în Murighiol am constatat că sunt campinguri o sumedenie, dar – inspirație poate – am hotărât să ne urmăm prima alegere: campingul „la Dan Pescarul”, cu varianta în engleză, scrisă pe banner 🙂 „Dan the Fisherman”. Pozele arătau bine, recomandările la fel, iar când am oprit la poartă am simțit că am ales corect.
Curtea era aproape goală, două autorulote străine, un gazon aproape perfect pentru seceta de-acolo (era udat, de aceea), umbră – relativ, un nuc și un cais, plus două sălcii mici care urmează probabil anul viitor să-și facă datoria.

Am pus cortul sub nuc. Oricum nu conta umbra, era amenajat un foișor unde puteam lua masa, ca o mică bucătărie, cu chiuvete, masă, prize pentru curent, unde puteai petrece lejer toată ziua. În plus, aveam la dispoziție și internet, care mergea bine.

Am făcut apoi o plimbare prin sat, chiar până la debarcader. Nu se cădea să ajungem acolo și să nu vedem Dunărea. Bănuiesc că, dacă citiți acest blog, aveți și „vârsta” la care ați vizionat deja Cars, chiar de mai multe ori. Știți când se rătăcesc și ajung în oraș două mașini, iar Flo și Sally agită toată suflarea că vin turiști? Aceasta a fost și senzația noastră, au tăbărât toți pe noi, doar-doar acum sărim în barcă să ne plimbăm pe Dunăre.

Revenind la camping – plimbarea cu barca va face subiectul altui articol – nu am decât cuvinte de laudă. Există două băi cu duș și toaletă, micuțe, (nu mici, adică cu suficient loc cât să te schimbi lejer), și o toaletă de rezervă, toate foarte curate, cu apă caldă permanent. Cât am stat acolo am fost singurii români, și au tot sosit autorulote străine. Poate contribuie și prezentarea online, accesibilă în două limbi străine, dar și prețurile la vedere . Este o afacere de familie, o gospodărie tradițională pescărească din Delta Dunării, care de trei ani e transformată vara în camping. Numele este autentic, Dan Pescarul chiar există, și aceasta este ocupația lui. Am profitat de una din întoarcerile lui de la plase, și, chiar dacă nu există opțiuni pentru servit masa, am rugat-o pe doamna Nina să ne ajute cu masa de prânz. Copiii nu sunt înnebuniți după pește, ciorbă nicicum, dar pentru prânz am avut pește prăjit, știucă și somn. Am mâncat… ca pelicanii… pe săturate! Iar desertul – niște poale-n-brâu delicioase, ne-au fixat o destinație favorită, pe care o recomandăm doritorilor de excursii de genul acesta.

PS. Țânțarii nu ne-au mâncat, cremele, sprayul, și spiralele s-au descurcat cu brio. Nici măcar n-am stat în cort, ci în foișor, de vorbă cu o familie de austrieci. E drept că eram în sat, nu pe mal, și aveam și un nuc, care cu siguranță avea un pic de influență. Dar au fost, și destul de mulți, și punctuali, la 9 trecute fix au năvălit…

PPS. Doamna Nina ne-a întrebat ce și-ar mai putea dori turiștii de la un camping de acest fel. Ideea mi-au dat-o copiii: o piscină de grădină, și sejurul ar fi devenit perfect. La ceasurile amiezii, când căldura dobrogeană se face simțită, ar fi sărit cu siguranță în ea.

PPPS. Articolul este o recomandare din toată inima, nu este sponsorizat.

Nostalgii de vacanta: Lacul Sfanta Ana

Nu mă apuc să fac acum geografie, unde, ce şi cum despre singurul lac vulcanic de la noi din ţară. Pentru asta există Google.
Ce pot să spun e că mi-am dorit dintotdeauna să-l văd. De la prima carte poştală primită din Băile Tuşnad, cu imaginea lacului. M-a vrăjit. Din păcate părinţii mei nu au avut spiritul aventurier, de a pleca cu cortul în spate, sau în locaţii neaccesibile cu trenul.
Aşadar, „Ana” a rămas pe listă de foarte mulţi ani.

Îmi place bălăceala, dar îmi place şi muntele. Şi, ca să le împac pe amândouă, ador locaţiile „fierbinţi”. Adică termale, să fie pe (sub)înţelesul tuturor.
Drumul… eternul drum românesc. Până în Tuşnad – ok. Apoi, picant.

De menţionat că nu ai nevoie de un 4×4 să urci pe vulcan, dar nici nu e recomandabilă o maşină cu garda prea joasă.

Ceea ce m-a şocat încă de cum am ajuns la porţile rezervaţiei a fost curăţenia. Şi sincer, am avut impresia că sunt în altă ţară. Am plătit taxa pentru maşină. Două taxe de fapt, una o plăteşti până la camping, alta ca să cobori cu maşina la parcarea din vulcan. Al doilea drum merge făcut pe jos, sunt 4km pe şosea, mult mai puţini dacă tai serpentinele.

Campingul arăta minunat. Am regretat enorm că nu programasem o oprire acolo. Există şi o cabănuţă, puţine locuri, pentru cei care nu adoră să doarmă „la firul ierbii”. Încălzire cu lemne şi baie comună.

Aşadar, la 8 dimineaţa am coborât în vulcan. După ce am prezentat o lecţie de geografie de clasa a cincea, adaptată pentru grădiniţă, despre ce e acela un vulcan, cum „funcţionează”… şi cum de l-am nimerit noi taman pe ală mort şi plin cu apă.

Dar piticii mei visează doar bălăceală. Deşi ne era răcoare, ca să nu spun frig la ora aia matinală, ne-am făcut curaj. Apa are constant 29˚C. Ce boiler cu termostat pe vulcanul ăsta! Ne-am avântat în apă. Extrem de limpede, extrem de curată, ca de altfel tot ceea ce ne înconjura.

Ca să explic, nu vă închipuiţi că acolo merg numai oameni care au cei 7 ani de-acasă şi nu aruncă nimic pe jos. Dar sunt oameni care le adună. Sau mai bine zis nu le lasă să se adune… ca prin alte părţi.

Am aşteptat până când soarele a trecut de buza vulcanului. Să putem ieşi din apă, şi să ne uscăm la soare, înainte de a pleca mai departe.

Atmosfera e copleşitoare. Nu se compară cu nimic, chiar dacă eşti într-o vale, cu pereţi verticali, vezi „gura văii”. Simţi că depinde de tine să evadezi. Aici era invers. Nu simţeai nici o adiere. Nu vedeai nimic în jur decât pereţi de pădure. Şi, fără să vrei, te simţi neputincios în faţa naturii. Îţi imprimă atâta respect prin frumuseţea aceea unică…
Păcat că ne pricepem mai bine s-o distrugem, decât s-o respectăm.

Ne-am îmbrăcat şi am urcat. Am lăsat în urmă un semn imaginar…”Aici vom reveni!”
Am oprit într-una din serpentine. Era marcat „punct de belvedere”. Urcuşul nu este greoi prin pădure, se termină repede. Iar sus este amenajat un foişor de lemn, de unde poţi savura priveliştea. Ah, da, uite de-aici erau imaginile panoramice din cartea de geografie!

Avem încă în ţară multe lucruri minunate, care trebuie văzute. Cel puţin odată în viaţă trebuie s-o vezi şi pe „Ana”. Noi ne-am propus să revenim, căci traseele ce pornesc de la cabană se anunţă extrem de interesante. Nimic mai plăcut decât să cutreieri munţii, şi pe înserat să ai parte de o piscină încălzită.

Dar nu recomand acest loc acelora care nu au saci de gunoi în maşină sau în rucsac. Care „uită” chiar şi un şerveţel pe iarba din poiană sau care consideră că degradarea în 800 de ani înseamnă tot biodegradare.