Tag Archives: Ana

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Regina ne-a murit acum 78 de ani

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani). Frescă din pronaosul Catedralei Încoronării de la Alba Iulia.

Jumătatea acestei luni august abia trecute a reușit să mă scoată din minți. Pe toate canalele – și cum am fost mai mult plecată, radio am accesat constant – nu se vorbea decât de „regina Ana în sus, regina Ana în jos”. Da, decesul cuiva este un eveniment trist. Și Ana, atât cât am citit eu despre ea, a fost o femeie deosebită. Dar ceea ce nu a fost niciodată este regină, și în niciun caz regină a României. A fost Ana de Bourbon-Parma, soția unui fost rege fără țară, care a sperat că într-o bună zi va primi o coroană.

Suferim încă, la nivel național, de grandomanie. De dorința de a „sărbători” ceva, de a ieși cu fast în stradă sau de a ne târî în genunchi cu orice ocazie, pe oriunde, având impresia că numai așa, participând în grup, actul are valoare.

Înțeleg lucrurile simplu: ca să fii regină, trebuie să te căsătorești cu un rege, și apoi să fii încoronată ca atare. Regina Maria, regina tuturor românilor, s-a considerat astfel abia după ce a fost încoronată la Alba Iulia. Coroana Reginei Maria încă stă alături de cea a lui Carol I în seiful de la Muzeul Național de Istorie. Ana de Bourbon-Parma nu a fost niciodată regina României, pentru că ea nu s-a căsătorit cu regele României. La acel moment, Mihai abdicase și plecase din țară, acceptând o viață în exil.

Aici sunt sigură că o să-mi spuneți că a fost obligat să abdice, că n-a avut de ales. Că sovieticii deciseseră, că nu avea alternativă. Un singur lucru am învățat în viață: întotdeauna ai de ales, și tu ești responsabil pentru alegerile tale. Mihai s-a născut în purpură, cu destinul scris de a fi regele României. O Românie pe care Carol I a pus-o pe harta Europei, ca stat independent, și Ferdinand a așezat-o în granițele sale istorice. Din păcate, tocmai tatăl său a distrus această moștenire, și Mihai a primit o coroană îngenunchiată. Nu s-a dovedit la înălțimea provocării, și faptul că a putut fi manevrat de comuniști, începând cu 23 august, mi-a arătat mie un rege slab. Era poate prea tânăr, și n-a știut să-și aducă alături oameni de talia Brătienilor, sfătuitori de taină ai regilor precedenți. Dar compromisurile continue, acceptarea lichidării clasei politice, cu scuza că nu a avut de ales… nu, la acel nivel ai de ales!

A fost sfătuit să plece din țară. Sunt sigură că un Tămădău cu regele Mihai acuzat de „trădare” nu ar fi avut nici comuniștii curaj să însceneze. A fost sfătuit să nu se întoarcă în țară, să rămână în exil. Dar naivitatea politică de care a dat dovadă în acei grei ani postbelici nu are absolut nicio scuză. Ar fi putut să nu semneze în final actul de abdicare, și probabil comuniștii n-ar mai fi fost atât de îngăduitori cu timpul de a-și face apoi bagajele de plecare. Însă la capitolul acte de abdicare, Cuza este singurul care a fost obligat să abdice. Și actul său de abdicare este găurit, semnat pe spatele maiorului Lecca în noaptea de 11/23 februarie 1866. Mihai s-a așezat la birou, a citit și a semnat să-și abandoneze poporul. L-ar fi așteptat închisorile de la Sighet? Ar fi martirizat comuniștii un rege? Nu cred. Dar în mod sigur aș fi acceptat un rege care alegea să împărtășească soarta poporului său.

Când a plecat, Cuza a spus o frază care mă urmărește din gimnaziu: Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Era conștient că prințul străin, de care România avea atâta nevoie, îi va lua locul. Mihai s-a gândit să-și facă bagajele.

Mihai, fostul rege al României, mi-a demonstrat un singur lucru: nu a fost atunci la înălțimea funcției, și nu este nici acum la înălțimea istoriei. Este ultimul supraviețuitor, ca șef de stat din acea perioadă, și încă nu am văzut pagini de istorie sinceră despre acei ani.

Și încă ceva: în 1866, când Carol I a ajuns în România, învățase pe vapor câteva cuvinte românești. Anul următor, când a deschis sesiunea parlamentară, a vorbit românește. Pentru că regele românilor, și regina sa, vorbesc românește. Aș fi trecut probabil peste multe… însă de la revoluție încoace, timp de 27 de ani, această familie care se auto-intitulează familie regală a României, nu a fost în stare să învețe limba acestui popor în fruntea căreia s-a așezat.

Sunt convinsă că monarhia constituțională este o formă de conducere care s-ar potrivi mult mai bine poporului român, însă ar trebui, așa cum se proceda tradițional în evul mediu pe aceste meleaguri, să fie aplicat principiul ereditar-electiv. Dacă urmașul la tron se dovedește sub pretențiile pe care un popor le are de la el, atunci să avem dreptul să ne alegem un altul, mai pregătit și mai capabil. Și sper ca niciodată, dacă revenim la monarhie, să nu fim condamnați să culegem un rege, nu să ni-l alegem.

Aceasta este lecția de istorie pe care eu am ținut-o copiilor mei. I-am dus la Curtea de Argeș și ne-am oprit la mormintele regilor noștri, în vechea catedrală, cei care cu adevărat au iubit această țară, și nu coroana ei. Pe ceilalți – poate îi iartă istoria.

Manastirea Sfanta Ana – Orsova

Manastirea Sf. Ana Orsova

Trecând în grabă prin Orşova – cu alt scop decât vizitarea mănăstirii, n-am putut să nu observăm, pe coama dealului Moşului, ce se avântă spre Dunăre, turla unei bisericuţe. Am pus un semn de întrebare, urmând ca la întoarcere să studiem cu atenţie. Nefăcând legătura, am decis să urmăm indicatoarele din oraş, cele cu "Sf. Ana – monument istoric", şi curând ne-am dat seama că începem să urcăm. Devenea destul de clar unde, şi am ignorat drumul rupt şi neîntreţinut.

Manastirea Sf. Ana Orsova

După multe curbe şi râpe am ajuns la mânăstire. Multă lume, parcarea full, eram încă dezorientaţi, nu ne dădeam seama ce tip de monument urma să vizităm… până când am făcut legătura, în faţa unui panou cu detalii. 25 iulie – Adormirea Sfintei Ana, hramul mănăstirii.

Slujba se terminase, majoritatea plecau, dar am reuşit destul de greu să facem câteva poze. În biserică încă era aglomerat, şi cum e foarte micuţă, ne-am strecurat şi noi să o admirăm. Mai mult ne-a impresionat exteriorul, în forma de U, cu chiliile din lemn sculptat şi muşcate la ferestre. Dar şi mai mult ne-a vrăjit priveliştea. Un pridvor lateral permite să admiri, în toată splendoarea ei, valea Dunării.

Din pliantele mănăstirii am aflat că este ctitoria lui Pamfil Şeicaru, unul dintre cei mai mari gazetari români interbelici. Mănăstirea a fost ridicată în urma promisiunii pe care gazetarul a făcut-o în timpul primului război mondial, când, în cadrul luptelor de pe Cerna, a scăpat cu viaţă dintr-un tranşeu acoperit, chiar pe acest deal. Construcţia a fost ridicată între 1936-1939, dar sfinţirea mânăstirii s-a realizat abia după revoluţia din 1989. În perioada comunistă, aici a fost, pe rând, preventoriu TBC, tabără pentru copii, sau local de petreceri, chiar biserica fiind folosită pe post de bar sau recepţie.

Pictura originală nu s-a păstrat decât în turlă, ea fiind acoperită cu var în perioada comunistă. Lucrările de restaurare din ultimul deceniu al secolului XX au redat însă lăcaşului frumuseţea de odinioară. În 1995 a fost deschis aici un muzeu dedicat lui Pamfil Şeicaru, (muzeu care era închis la momentul vizitei noastre), publicistul neavând o casă memorială. În 2005 a fost îndeplinită şi ultima sa dorinţă, aceea de a fi înhumat în pridvorul mânăstirii pe care a ctitorit-o.

Dacă ajungeţi la Orşova, urcaţi la mânăstire. Pe lângă punctul de belvedere, biserica de lemn, pe coama dealului, are farmecul ei unic.

Manastirea Sf. Ana Orsova

Nostalgii de vacanta: Lacul Sfanta Ana

Nu mă apuc să fac acum geografie, unde, ce şi cum despre singurul lac vulcanic de la noi din ţară. Pentru asta există Google.
Ce pot să spun e că mi-am dorit dintotdeauna să-l văd. De la prima carte poştală primită din Băile Tuşnad, cu imaginea lacului. M-a vrăjit. Din păcate părinţii mei nu au avut spiritul aventurier, de a pleca cu cortul în spate, sau în locaţii neaccesibile cu trenul.
Aşadar, „Ana” a rămas pe listă de foarte mulţi ani.

Îmi place bălăceala, dar îmi place şi muntele. Şi, ca să le împac pe amândouă, ador locaţiile „fierbinţi”. Adică termale, să fie pe (sub)înţelesul tuturor.
Drumul… eternul drum românesc. Până în Tuşnad – ok. Apoi, picant.

De menţionat că nu ai nevoie de un 4×4 să urci pe vulcan, dar nici nu e recomandabilă o maşină cu garda prea joasă.

Ceea ce m-a şocat încă de cum am ajuns la porţile rezervaţiei a fost curăţenia. Şi sincer, am avut impresia că sunt în altă ţară. Am plătit taxa pentru maşină. Două taxe de fapt, una o plăteşti până la camping, alta ca să cobori cu maşina la parcarea din vulcan. Al doilea drum merge făcut pe jos, sunt 4km pe şosea, mult mai puţini dacă tai serpentinele.

Campingul arăta minunat. Am regretat enorm că nu programasem o oprire acolo. Există şi o cabănuţă, puţine locuri, pentru cei care nu adoră să doarmă „la firul ierbii”. Încălzire cu lemne şi baie comună.

Aşadar, la 8 dimineaţa am coborât în vulcan. După ce am prezentat o lecţie de geografie de clasa a cincea, adaptată pentru grădiniţă, despre ce e acela un vulcan, cum „funcţionează”… şi cum de l-am nimerit noi taman pe ală mort şi plin cu apă.

Dar piticii mei visează doar bălăceală. Deşi ne era răcoare, ca să nu spun frig la ora aia matinală, ne-am făcut curaj. Apa are constant 29˚C. Ce boiler cu termostat pe vulcanul ăsta! Ne-am avântat în apă. Extrem de limpede, extrem de curată, ca de altfel tot ceea ce ne înconjura.

Ca să explic, nu vă închipuiţi că acolo merg numai oameni care au cei 7 ani de-acasă şi nu aruncă nimic pe jos. Dar sunt oameni care le adună. Sau mai bine zis nu le lasă să se adune… ca prin alte părţi.

Am aşteptat până când soarele a trecut de buza vulcanului. Să putem ieşi din apă, şi să ne uscăm la soare, înainte de a pleca mai departe.

Atmosfera e copleşitoare. Nu se compară cu nimic, chiar dacă eşti într-o vale, cu pereţi verticali, vezi „gura văii”. Simţi că depinde de tine să evadezi. Aici era invers. Nu simţeai nici o adiere. Nu vedeai nimic în jur decât pereţi de pădure. Şi, fără să vrei, te simţi neputincios în faţa naturii. Îţi imprimă atâta respect prin frumuseţea aceea unică…
Păcat că ne pricepem mai bine s-o distrugem, decât s-o respectăm.

Ne-am îmbrăcat şi am urcat. Am lăsat în urmă un semn imaginar…”Aici vom reveni!”
Am oprit într-una din serpentine. Era marcat „punct de belvedere”. Urcuşul nu este greoi prin pădure, se termină repede. Iar sus este amenajat un foişor de lemn, de unde poţi savura priveliştea. Ah, da, uite de-aici erau imaginile panoramice din cartea de geografie!

Avem încă în ţară multe lucruri minunate, care trebuie văzute. Cel puţin odată în viaţă trebuie s-o vezi şi pe „Ana”. Noi ne-am propus să revenim, căci traseele ce pornesc de la cabană se anunţă extrem de interesante. Nimic mai plăcut decât să cutreieri munţii, şi pe înserat să ai parte de o piscină încălzită.

Dar nu recomand acest loc acelora care nu au saci de gunoi în maşină sau în rucsac. Care „uită” chiar şi un şerveţel pe iarba din poiană sau care consideră că degradarea în 800 de ani înseamnă tot biodegradare.