Jocuri logice și de antrenament – editura Paralela 45

În primăvară, chiar după ce bifasem în săptămâna „altfel” matematica distractivă (e drept că anul acesta deloc distractivă după comentariile copiilor), a apărut la Editura Paralela 45 o colecție cum mai rar găsești acum pe piață pentru copii: Jocuri logice și de antrenament. Spun „mai rar” pentru că senzația mea când le-am răsfoit a fost aceea de întoarcere la copilărie, la colecția de reviste Șoimii Patriei, Luminița, Mihaela, almanahurile de cele mai diverse tipuri pe care le vânam la sfârșit de an, toate pline cu jocuri de acest tip. Uite-așa mai scutur de la naftalină un articol mai vechi, poate văd și copiii de azi cum arătau „cărțile” noastre. Nu cartonate, nu lucioase, dar „deștepte”!

View this post on Instagram

Idei de ținut mintea treaza în vacanță de la Editura Paralela 45. Minunate și la școală pentru momentele „Doamna, am terminat, ce fac?” #edituraparalela45 #jocurilogice

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Jun 12, 2019 at 8:22am PDT

Mi-a părut rău că nu am știut de colecție înainte de ora „distractivă” de anul acesta, pentru că aș fi reușit, cu ajutorul ei, să improvizez măcar o urmă de amuzament în acea zi extrem de serioasă. Sunt exact genul de cărticele, sau hai să le zic mai bine caiete de lucru, pe care copiii să le țină la școală în sertarul lor și la care să apeleze atunci când „au terminat”. La orice probă de evaluare ar rula, dacă e creată cum trebuie, măcar vreo 5 tot trebuie să termine (mult) mai devreme decât ceilalți. Când încep cu refrenul acesta… „Doamna, am terminat!” – „Și eu… Și eu…” trebuie să existe un plan de rezervă.

La cei mici funcționează mesajul scris pe foaie – „Dacă ai terminat, colorează desenul”, dar la cei mari e un motiv în plus de plictiseală. Până semestrul trecut, când eram singură în clasă, fără tura de după-amiază, soluția era biblioteca clasei, de unde se serveau măcar cu o revistă, să aibă ce face până se sună. Apoi, când din considerente de „cei de după-amiază distrug tot” am încuiat biblioteca, nici că s-au mai apropiat așa ușor de ea! Ce bune ar fi fost volumele acestea să-i țină ocupați, dar și să-i provoace nițeluș altfel decât reușim noi prin conținuturile clasice…

Totuși, propunerile de joacă ale colecției nu sunt deloc departe de ceea ce programa propune, așa cum sunt structurate și volumele, pe vârste. Sunt 6, deși clasele de primar sunt 5, pentru că e relativ greu să tragi o linie. Cumva și cei de clasa a IV-a trebuie să aibă o „provocare” mai serioasă cu care să-și încerce puterile.

La prima răsfoire – pe toate simultan – vezi imediat că sunt tipărite la două culori. Mai multe le-ar fi făcut poate mai atractive grafic pentru copii, însă nu cred că imaginea fotografică este cea importantă la genul acesta de joc. Atenția trebuie să fie în altă parte. Mi s-a părut însă amuzantă legătura între culoarea coperții și cea de la interior, cu tonuri și nuanțe.

6+ este recomandat clasei pregătitoare, deși aș zice că pentru al doilea semestru, când deja cunosc literele și buchiseala funcționează pentru a nu depinde de un adult pentru lectura cerințelor. Nu că e un lucru rău, dar adulții care lucrează cu copiii au un defect major: ei știu mai bine tot ce trebuie făcut, nu lasă deloc copilul singur să exploreze și să gândească. Cum adică, n-a priceput în primele 5 secunde după lectură? Musai îi dai mură-n gură tu repede… Tipurile de jocuri incluse sunt cele de asociere diversă (umbre, funcționalitate, imagine-cuvânt, refacerea întregului), pătrate magice de toate tipurile, serii crescătoare și descrescătoare, aranjare în serie după model, exerciții de cultivare a limbii, identificare a sunetelor, formare de perechi și de mulțimi după anumite caracteristici, raportarea numărului la cantitate, probleme cu operații aritmetice simple (adunare și scădere), exersarea lateralității, intuirea formelor geometrice, orientare spațială, utilizarea orientării în grafice și tabele. La final, sunt incluse soluțiile exercițiilor mai dificile (în toate volumele).

Următoarele diversifică tipurile de jocuri și crește dificultatea acestora, ajungând la 11+ la probleme de logică matematică, cu mai multe operații sau care solicită deprinderi și abilități mai fine de atenție la detalii și vedere în spațiu. Ceea ce reușesc din plin toate caietele este ca, prin joc, așa cum și trebuie la această vârstă, copilul să învețe. Și e bine să se lupte singur cu ele, iar ajutor să înveți să ceri doar când ți-ai epuizat toate ideile și forțele. Copiii de azi sunt generația google. A aruncat un ochi și nu a intuit rezolvarea? Îl ia pe nu știu în brațe și strigă după ajutor. Îmi povestește o colegă ce stă la after-school că vin, deschid caietele și încep: nu știu să fac tema! Dar… ai citit lecția? O dată, de două, de trei… Constatau surprinși că, după ce citeau, tema era mai mult decât simplă!

Însă copiii noștri sunt obișnuiți să fie scutiți de „greu”, începând cu vârsta cea mai fragedă, când nu sunt lăsați să facă nimic. Doamne-ferește să fie frustrați că nu pot încheia un nasture sau lega un șiret… apoi ghiozdanul e prea greu… și în cele din urmă școala e copleșitoare. Și ca o paranteză, părinții sunt speriați de-a dreptul să-i lase să se plictisească. Nu cumva să stea într-o sală de așteptare să numere plăcile de gresie… suzeta electronică funcționează, imediat sunt cuplați la telefonul magic și salvator.

Poate vă gândiți și la o altfel de soluție, mai ales acum în prag de vacanță când momentele „moarte” vor fi destule – un drum lung cu trenul sau cu mașina, ori stat la umbră în orele toride ale amiezii.

View this post on Instagram

La joaca #edituraparalela45 #jocurilogice

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Apr 19, 2019 at 2:29am PDT

Revenind, vă recomand ca, dacă vă hotărâți la un volum conform vârstei, să îl luați împreună cu cele „vecine”. Dacă întâmpină dificultăți, poate coborî nivelul, iar după antrenament să urce iar. Și, la finalizarea volumului potrivit, va avea și o provocare cu care să-și încerce puterile. E ca la săritura cu prăjina. Dacă ai trecut peste un nivel, de ce să nu urci mai sus?

Caietele sunt disponibile în librăria online a Editurii Paralela 45 (acum și cu reducere), dar și în librării precum Libris Elefant eMag Librărie.net Cărturești Cartepedia Cel

Povestiri istorice de acum un veac și mai bine

Târgul de carte de luna aceasta a îmbogățit colecția mea de cărți pentru copii. Timp să am, căci lecturi sunt destule! Însă chiar și așa, prima care și-a făcut loc pe noptieră a fost apariția de la Editura Humanitas Junior, De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate de Regina Elisabeta a României și publicate sub pseudonimul Carmen Sylva. Nu aveam cum să le ignor, curiozitatea era prea mare și nu numai pentru faptul că istoria este una din pasiunile mele.

Printre cărțile de pe raftul copilăriei mele erau și cele trei volume ale lui Almaș de povestiri istorice. Le-am sorbit cu nesaț și până când la școală am început să rup povestea de adevăr, acea aură de legendă s-a menținut. Cum în clasa a IV-a am învățat tot după manualul domnului menționat, în stilul „patriotic” și „spălător de creiere mici”, m-am bucurat când gimnaziul, în zorii epocii libere, a mai dat la o parte din laurii și meritele cu care unele personalități istorice nu prea aveau nimic în comun și a scos la lumină adevărații eroi.

Eram curioasă și pentru că prin primăvară am susprins în online o discuție despre cât de „crude și absurde” sunt povestirile istorice, cum speriem inutil copiii, făcându-se referire la scena martiriului familiei Brâncovenilor. Se menționa în discuție faptul că marele domn a fost jupuit de viu, umplută pielea cu paie, asta după cruzimea decapitării copiilor. Nu-mi aminteam, deși Evul Mediu nu a fost deloc perioada mea favorită de studiu, să fi citit pe undeva asemenea detalii. Am sunat și un prieten, mult mai aproape sufletește de perioada în discuție, să întreb dacă e vreo cronică, vreun document care să menționeze minunea asta. Nu, nu este. E adevărat că torturile îndurate până la decapitare și apoi umilințele la care a fost supus trupul său fără viață întrec imaginația (deși să fim serioși, la ce jocuri joacă copiii pe telefon… numai când mi-au povestit elevii mei de Granny… nu cred că îi mai înspăimântă), însă versiunea aceasta îmi era străină.

Revenind la cartea menționată mai sus, mi se pare extraordinară ca modalitate a unei regine străine ce a adoptat o patrie să o facă cunoscută peste hotare. Poveștile sunt spuse frumos, cu suflet și merită citite, mai ales cele care au în centru figura soțului său, Regele Carol I, figură de marcă a istoriei românilor asociată cu Independența României. Ca să fac iar o paranteză, vă invit să citiți acel minunat manual de istorie din vremea comunistă (disponibil în pdf online), lecția despre cucerirea independenței de stat. Nicăieri nu veți găsi niciun cuvințel legat de Carol I, care nici măcar nu era rege la acel moment, nici de Țar, nimic care să aibă legătură cu monarhia. Armata română era așa, o formațiune care pleca la luptă, condusă de entuziasmul popular… nimic despre cel care a modernizat România de la urcarea sa pe tron în 1866.

M-a impresionat un fragment de scrisoare ce prezintă frontul în iarna războiului, trimisă de Carol Elisabetei:

View this post on Instagram

O foarte frumoasă și emoționantă relatare a Războiului de Independență. #humanitas #humanitasjunior #deprinveacuri #carmensylva #năzdrăvaniicitesc

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Jun 2, 2019 at 2:54am PDT

Cartea este disponibilă online la editura Humanitas eMag Elefant Libris (poate fi răsfoită) Cărturești Cartepedia Cel.ro Librarie.net Diverta

Sunt sigură că Regina nu a stat să scuture de praf în arhive documente străvechi, însă este admirabilă pasiunea cu care ea a înțeles să-și îndeplinească misiunea față de poporul pe care l-a adoptat și care a adoptat-o. A prelucrat, cu talentul ei, povești pe care le-a publicat în străinătate pentru a face cunoscută tuturor noua ei casă. Deosebit de emoționantă mi s-a părut povestea Meșterului Manole și Pietrele Doamnei, un narator deosebit capabil să țină cu sufletul la gură cititorul.

Însă surpriza pe care mi-a rezervat-o volumul a fost alta… Am ajuns la Constantin Brâncoveanu și nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit exact scena care mă șocase cu ceva timp în urmă! Așadar, undeva citiseră ei, acum am aflat și unde. Cred că e important ca atunci când recomandăm copiilor povestiri istorice să fim capabili să le explicăm apoi și care este adevărul istoric, sau dacă acesta este cunoscut. Ca exemplu, despre perioada Antichității cunoaștem puține… dar poveștile sunt multe în literatură, mai ales despre Decebal!

Apropo de legende și adevăruri, povestea Stai! Cine-i acolo? mi se pare ingenioasă. Nu m-aș fi gândit niciodată că umbra lui Ștefan cel Mare l-a protejat pe Regele Carol pe frontul din Bulgaria… Însă ce modalitate mai frumoasă de a intra în galeria patrioților decât revendicându-te de la strămoși consacrați?

Cartea arată minunat, copertă groasă și pagini cu bordură florală ce amintește de cărțile medievale decorate manual. O recomand cu drag copiilor, mai ales celor care știu și un pic de istorie și pot completa cunoștințele științifice cu detalii mai colorate, de poveste. Este recomandabilă și adulților – și nu săriți peste introducere! Personal consider că ne apropie un pic altfel de un personaj pe care istoria (așa cum o studiem noi, mai mult politică) îl neglijează, menționând, pe nedrept aproape, doar pentru că nu a dat țării un moștenitor. Apropo de această suferință, vă recomand paginile 10-11, un fragment din eseul „Cea mai frumoasă zi a anului”, un fragment dureros pentru cei care sunt deja părinți și pot trăi altfel aceste rânduri.

Dacă veți citi cartea, vă rog să reveniți cu impresii!

Anotimpuri cu cei mici – atelier la Bookfest

S-a încheiat și această ediție a târgului, cu ceva emoții pentru mine, căci am evitat cu talent la ultimele atelierele pentru copii mai mici. Sunt… prea puțin independenți și stresul este mai mare când lucrezi cu ei. În fond, trebuie ca la final să fie satisfăcuți de rezultat, nu? Iar într-un spațiu netradițional, cu mult public și vânzoleală, gălăgie și toate cele, nu e ușor. Însă la Bookfest, față de Gaudeamus, spațiul este generos și poți să te „extinzi” cât e nevoie.

Decizia temei nu a fost ușoară, căci noile apariții ale editurii Casa se plasau în sfera activităților celor mici. Așadar, cum să faci ceva potrivit? Din seria Chiț-Chiț citește, cea cu prognoza meteo merge lucrată la școală (sau grădiniță), dar trebuie timp, măcar o săptămână de observații. Eventual poate fi folosită la întâlnirile de dimineață… Cea cu sporturile implică mișcare. Îmi trecuse mie ceva prin cap, să fac rost de „recuzită” specifică și să discutăm despre fiecare, însă în zumzăiala de acolo… imposibil. Anotimpurile a fost mai darnică în idei. Pornind de la una dintre planșe, care imagina mărul trecut prin „toate anotimpurile”, m-am gândit la un pomișor care să le includă pe toate patru. Apoi a fost simplu: cercuri de carton, bețe de lemn pentru mâner, jumătăți de pomișori printați pe culori diferite, ca să nu fie toți pe alb și să suplinesc frunzișul acolo unde este cazul (vara mai ales). În plus, am folosit perforatoarele decorative care, cu mâna pe inimă spun, salvează vieți în pregătirea activităților pentru vârstele acestea.

Am început cu o discuție despre fiecare anotimp, folosind planșe mărite din carte. Cei mai măricei știau și lunile ce revin fiecărui anotimp, ceilalți se descurcau bine cu semnele caracteristice. E mai greu când nu îi cunoști și trebuie să te adresezi unui public nou, însă face parte din surprizele plăcute ale profesiei. O decizie destul de grea a fost însă amenajarea spațiului de lucru. Era clar că discuția se va desfășura în cerc, pe perne. Dar apoi… să îi mut sau nu la mese? Știu că sunt înnebuniți să lucreze pe jos, așa că, având la îndemână doar lipici solid, am zis că nu se poate întâmpla nimic rău dacă îi las pe mochetă și așa a fost.

Am repartizat anotimpurile, am stabilit „centre” de lucru în jurul accesoriilor necesare și au trecut la treabă. Pe măsură ce terminau un anotimp, îl lipeam la locul lui pe paletă. Îmi pare rău doar că nu am mai apucat să le spun că acea floricică de „primăvară” nu întâmplător era roz și cu cinci petale, floarea de măr având tot atâtea, precum și o nuanță rozalie. A fost greu să facem merele să respecte legea lui Newton și să atârne în pom (la cât erau de mari, așa trebuia!), am avut câteva „toamne” cu pomișori golași – ca să lipească mai puține frunze, au venit cu scuza că „s-au scuturat“. Păcat că nu era planșă, că acceptam și spuneam că vreau să le văd pe jos…

La final sper că au plecat acasă cu un obiect util, cu utilizare diversă: poți vorbi despre anotimpuri, poți să îl completezi cu un cuib de păsărele – întâi cu ouă, apoi cu pui și în cele din urmă gol, poți să vorbești despre ciclul de viață la plante. Atât de multe se pot face… timp să ai și să vrei!

Am selectat mai jos câteva fotografii de la eveniment. Un scurt filmuleț puteți vedea aici, pe pagina de facebook Talente de Năzdrăvani. Ca lucruri de îmbunătățit, încă e de muncă la modul general la educația adulților care nu înțeleg că punctualitatea, în cazul activităților pentru copii, nu este negociabilă, că nu poți arunca pur și simplu un copil într-o activitate la 15 minute sau 30 după ce a început doar pentru că ți se pare interesantă și pentru că e publică, dacă nu a asistat la explicații. (E lucru valabil și la școală, când întârzie și apoi deranjează pe toată lumea, căci a aterizat și habar nu are ce să facă.) Apoi, încă avem mult de lucru până vor înțelege că limitele de vârstă stabilite pentru o activitate au o logică a lor. Poate că părea simplu, „ceva de lipit”, însă necesita răbdare și vreo 50-60 minute de muncă atentă, timp pe care preșcolarii nu îl stăpânesc, se plictisesc muuult mai repede.

Ca o concluzie, mă bucur că am putut sărbători 1 Iunie așa cum se cuvine, la joacă cu copiii!

Atelierul Năzdrăvanilor la Bookfest - 1 iunie 2019

Mulțumesc, la final, Editurii Casa cu care colaborez de atâția ani atât de frumos, pentru provocările, creative sau organizatorice, pe care mi le-a făcut în cei 10 ani de când se află pe piața românească, vârstă frumoasă pe care a sărbătorit-o cu această ocazie.

PS. Și nu în ultimul rând, mulțumesc fiicei mele, deja la vârsta la care îmi este partener în activitate, pentru tot entuziasmul cu care mă susține de fiecare dată, pasiunea cu care critică și vine cu idei și îmbunătățiri din perspectiva copilului. O notez pe cea de acum: „Data viitoare când îți vin idei de-astea (a se citi lucrat pe jos cu chestii mici de 1 cm), să iei și aspiratorul!“ Morala e de fapt să introduc în prezentarea activității și ultima etapă, cea a curățeniei la locul de lucru, cu care copiii ce sosesc la activități gratuite sau plătite nu sunt obișnuiți. Noroc că la școală încă se (mai) face.

Pentru a fi la curent cu activitățile „Talente de Năzdrăvani“ ne puteți urmări pe facebook, pe instagram sau vă puteți abona la newsletter.

Acasă cu perechea mea de pisici războinice

Mi-ar fi plăcut să stau la curte și să am un cățel și o pisică. Îmi plac, dar nu în casă – înțelegeți voi, să iasă singure afară când au nevoie. În schimb am adoptat câteva clanuri de pisici – telenovelă curată care la Bookfest peste câteva zile va continua cu încă un episod. Cum nu era de ajuns acasă, ba chiar și la școală unii copii s-au apucat de citit seria. Ieșirile cu clasa, în care mă însoțea Iris, se lăsau cu lungi discuții în care încerca să nu divulge secrete din volumele următoare.

Dar perechea de pisici nebune e formată din Iris și buna ei prietenă, Cris, devenită obișnuit de-al casei. Cum au început să miaune amândouă că vor noul volum, le-am spus că m-au dus cu preșul de trei volume că scriu despre serie și că acum nu mă mai las păcălită. Așa că azi a avut loc în sala cu veverițe o nouă întrunire. Au protestat, că nu pot povesti atâtea volume… dar până la urmă s-au pus de acord și mai jos aveți ce a ieșit:

Iris:

Acum câteva zile, chiar după ce s-a anunțat pe net noua apariție, prietena mea cea mai bună mi-a spus și ea de apariția noului volum din seria mea preferată de cărți, Pisicile războinice. Mi-a propus să comandăm volumele când aveau să se tipărească, dar am avut o idee mai bună: să mergem împreună la târgul de carte.

Cu toate că așteptam nerăbdătoare al cincisprezecelea volum, am început să ne gândim de ce ne-am apucat noi două de această serie de cărți. Cris a început Pisicile Războinice la sugestia mea. A trebuit să mă rog de ea un semestru întreg ca să o conving măcar să citească seria de cărți. I-am împrumutat primul volum. Prima reacție după ce a văzut coperta a fost: „Ce-i cu mâța asta? Stai să ghicesc: mâța de pe copertă când e nervoasă nu face un simplu miau! face un MIAU!” și tot felul de glume care ei i se păreau amuzante.

Am făcut un pact: dacă ea încearcă să citească Pisicile și nu-i plac, eu nu voi mai citi ca obsedata în fiecare pauză, dar dacă aveau să-i placă, atunci ea urma să parcurgă și alte cărți la recomandarea mea.

Ca de obicei, am câștigat. După primul volum, a venit două zile mai târziu ca să-l ia pe al doilea, apoi pe al treilea, pe al patrulea și pe al cincilea…. Până când a citit toate volumele traduse, iar apoi, de nerăbdare, a încercat să le citească în engleză, însă s-au dovedit prea dificile.

Morala: vineri suntem amândouă în târg la vânătoare de pisici.

Cris:

Așa….Până acum prietena mea a discutat despre mine. Acum e rândul meu. M-a convins cu greu să citesc primul volum din seria Pisicile războinice, dar apoi restul seriei a venit de la sine. Am început să explorez tărâmul magic ale celor cinci clanuri: clanul râului, clanul tunetului, clanul umbrelor, clanul vântului și clanul stelelor. M-am aventurat pe meleagurile lor și am descoperit minunățiile naturii, greutățile pe care trebuie să le înfrunte cei care se integrează într-o nouă societate și felul lor de a supraviețui.

De asemenea, am învățat importanța unei familii unite și am reușit să țin minte diverse metode de vindecare naturală. Aceste cărți îți provoacă abilitatea de memorare a numeroaselor nume ale pisicilor (Coadă de Nor, Stea de Foc, Nor de Frunză, Colț Galben, Zbor de Veveriță, Labă de Laur, Labă de Leu, Furtună de nisip, Frunză Ruginie, Pui de Brad ș.a.m.d).

Această serie de cărți nu te învață doar cele prezentate mai sus și este o modalitate de a-ți petrece într-un mod plăcut și educativ timpul liber. La fel spune și draga mea prietenă.

Și ca să nu am cumva impresia că nu și-au luat sarcina în serios, Iris s-a pregătit pentru târg cu un nou semn de carte personalizat. În lucru, dar nu știu dacă va fi gata la timp, este un altul, cadou pentru Cris, pe aceeași temă, dar cu care va reveni pe contul ei de instagram din care am ales un exemplu de pisici războinice în viața noastră de zi cu zi…

View this post on Instagram

#hamsterscolar #hamster #pisicilerazboinice #edituraall #thewarriorscats

A post shared by Iris Hornoiu (@iris17lili) on Jan 12, 2019 at 10:57am PST

Ivy Pocket, o nouă provocare de la Editura Gama

Ivy Pocket: Editura Gama, eMag, Libris, Elefant, Books-Express, Diverta, Cărturești

(de Iris H.)

Săptămâna aceasta se deschide târgul de carte Bookfest. Cum la târg majoritatea cărților sunt reduse, iar bursa mea nu este prea mare, am început să-mi fac o listă cu ce cărți să-mi cumpăr. Lista este lungă, dar n-am uitat de Ivy Pochet, eroina cărții scrise de Caleb Krisp, 374 de pagini tipărite destul de mare încât nu trebuie să-mi omor ochii ca la alte cărți și mă delectez și cu imagini hazlii.

Despre ce este vorba: Ivy, o fată deloc normală, este cameristă la cei 12 ani ai ei, adică un pic mai mică decât mine. Exprimarea și boacănele ei fac atât copiii cât și adulții să se tăvălească pe jos de râs, cum mi s-a întâmplat mie, dar și mamei mele. Într-o zi ea primește o sarcină ce nu pare importantă: să transporte un pandantiv din Franța în Anglia, fără să-l poarte.

Ce se putea întâmpla rău? Nimic… doar întâlniri cu oameni ce așteaptă la colțul străzii să-l fure. La început părea o poveste obișnuită a unei fetițe de 12 ani, aiurită și cam obraznică. Bătrâna care i-a dat sarcina să transporte pandantivul i-a zis să nu și-l pună la gât, dar nu i-a spus și ce avea să pățească dacă o face. E ca și cum cineva ți-ar spune: să nu deschizi ușa, iar tu din instinct o deschizi. Așa și cu Ivy. Era inevitabil ca Pocket să nu-și pună pandantivul.

Cel mai mult mi-au plăcut instinctele cameristei, în funcție de care reacționa în cele mai ciudate situații:

instinctul unui scriitor de romane ieftine de groază;
instinctul unei prime balerine;
instinctul unei fiice unui fabricant de sicrie;
instinctul unui medic;
instinctul unui miner captiv în galerie;
instinctul unei omezi (n-am putut să-l înțeleg nici la finalul primului volum);
instinctul unui agent secret;
instincul unui călugăr budist;
instinctul unui iepure speriat;
instincul unei vaci sedate;
instincul unui general cu cinci stele.

Instinctele ei au fost puse la încercare de mai mult ori. Ivy, chiar dacă este o fată deșteaptă, e cam naivă și n-a putut vedea pericolul din fața ei. Cred că trebuia să aibă și un instinct numit: instinctul anti-doamne care par bune, dar sunt nebune (sau ceva de genul acesta). Într-un final am realizat și cum a fost păcălită Ivy. Ea nu avea părinții. Fiind orfană, simțea nevoia de afecțiune. Cine ți-ar putea oferi această afecțiune în afară de o doamnă drăguța care întâmplător a dat peste tine?! Problema a fost că și-a ales doamna greșită.

Un lucru care chiar m-a fascinat la Pocket a fost ingeniozitatea ei și capacitatea de a inventa povești – sau mai degrabă minciuni. Te întrebă cineva unde-ți sunt părinți și nu poți să răspunzi Acasă, pentru că atunci s-ar duce tot farmecul minciunii. Ai putea răspunde:

„Părinții mei au căzut într-un vulcan, i-am răspuns. Mama a fost propulsată departe, în Congo, unde trăiește acum într-un trib de pigmei vegetarieni, iar tata a avut bunul-simț să explodeze după impact.”

În momentul în care Ivy ajunge la destinație și crezi că totul se va termina cu bine, observi că mai ai de citit jumătate din carte. Așa că sigur avea să se întâmple ceva rău. Și ca întotdeauna, am avut dreptate. S-a întâmplat ceva ce m-a scos din ochiul de calm al furtunii evenimentelor.

Chiar dacă a fost fantastic de amuzantă, am descoperit și povestea din spatele poveștii: o fată orfană voia atenție. Am trăit destule aventuri alături de Ivy Pocket și sunt de-abia la primul volum. Urmează celelalte!

Răsfoiește cartea

Chiț-Chiț și Anotimpurile – atelier gratuit la Bookfest

Poate vi se pare simplu, însă învățarea anotimpurilor (înțelegerea succesiunii timpului și a ciclicității acestor momente) nu este un lucru atât de ușor. La grădiniță se repetă, aproape obsesiv pentru unii părinți, fiecare „semn” în parte. Chiar am auzit că „nu se mai satură de atâta primăvară”, referitor la un cadru didactic… Ei bine, ai atâtea lucruri de învățat! Despre flori, despre gâze, despre legume, despre vreme… foarte multe schimbări! Vara doar ce e mai oropsită între fiicele bătrânului an… copiii și-o petrec acasă și nu prea îi mai bate nimeni la cap.

Primăvara aceasta – așadar, tot primăvara! – editura Casa a publicat trei noi volume în colecția Chiț-Chiț citește. Mi-a plăcut foarte mult modul ingenios în care au fost prezentate sporturile în Să facem sport!, foarte familiar copiilor, în cadrul unei activități la grădiniță. În fond, cine să-ți explice mai bine beneficiile dacă nu cineva de vârsta ta?

Cum e vremea azi? – O întrebare deloc simplă! Mă gândesc aici la multiplele teme pe care le-am dat ce vizau o evidență a vremii pe zile. Unde te uiți? Ce prognoză să crezi? Luna trecută elevii mei descoperiseră pe telefon AccuWeather, era nebunie… să te uiți înainte, cale de trei zile, cam cum arunca zmeul buzdugaul în poveste, când plouă, când e soare… Ba în ultimul timp, când cu destule belele pe cap numai la prognoză nu m-am mai uitat, am plecat fără umbrelă: Doamna, dar n-ați văzut la vreme… au anunțat că plouă! Mno, bunica se uita în lungul drumului, spre pădure, pe cer, și știa… Eu între două autobuze n-am apucat 😀 .

Însă din toată colecția am ales ca temă pentru atelierul de 1 Iunie Anotimpurile. Tema de științe este mult mai generoasă dacă o abordezi integrat cu o activitate practică, mai ales dacă te adresezi unui segment potrivit de vârstă. Activitatea pe care o voi desfășura în cadrul Târgului de Carte Bookfest, pe 1 iunie 2019, se adresează copiilor cu vârste între 5 și 8 ani, intervalul cuprins între clasa pregătitoare și clasa a II-a. Vom construi propriul nostru „copăcel” al anotimpurilor, cu ajutorul căruia să nu mai uităm niciodată care este succesiunea lor.

Activitatea se va desfășura în pavilionul B2 de la Romexpo, Standul Bookfest Junior (de la intrare faci stânga și mergi până în capăt) între orele 12:00-13:30.

Înscrierile cele mai rapide – prin sms, la numărul 0722-955-103: menționați numele și vârsta copilului. Dacă vă este mai comod, puteți folosi și comentariile la acest articol. Avem disponibile 12 locuri, iar rezervarea este confirmată printr-un mesaj de răspuns la cel trimis pentru înscriere.

La ora începerii atelierului toate rezervările sunt anulate și locurile sunt disponibile pentru solicitanții aflați în târg.

Vă așteptăm!

Jurnalul unui medic militar: Raul Dona

De când a citit „Jurnalul Annei Frank“, Iris a prins gustul jurnalelor. I se pare că poți afla astfel „acea istorie pe care nu ți-o spune nimeni“, lucru pentru care are mare, mare dreptate. De când cu reforma în învățământ și modificarea programelor de istorie, se tot pune accent pe călătoria prin istorie pe care manualele trebuie să o propună copiilor, dintr-o perspectivă nouă: istoria nu este înșiruirea marilor evenimente și a figurilor de lideri, este istoria celor mulți, trăită de fiecare dintre ei.

În acest sens, ultimul cadou primit a inclus, normal, și o carte. Și cum stau cu ochii de ceva vreme pe colecția de la Humanitas, din care am mai prezentat deja câteva volume, i-am luat Jurnalul unui medic militar, Raul Dona. Școala îi mănâncă însă și bruma de timp liber pe care o mai are, așa că de jurnal încă nu s-a atins. Am profitat în schimb eu de vacanță pentru a mă afunda în lectură. Îmi tot repet să nu îmi mai fac idei preconcepute despre o carte, dar e unică acea senzație când, filă cu filă, povestea te surprinde, te întoarce pe toate părțile și te lovește exact când aveai impresia că te ții mai bine pe picioare… ei bine, cam așa e Jurnalul.

În primul rând, poate că cel mai bine ar fi fost să se numească Jurnalul unui tată, medic militar, căci este modul pe care îl alege doctorul, prins în caruselul morții Primului Război Mondial, să se adreseze fiicei sale nou-născute. Este un părinte care face ceea ce străduim și noi azi: să imortalizăm pe hârtie momentele acestea magnifice, primele cuvinte, primii pași, primele „performanțe” ale ființei care îți luminează viața dintr-o nouă perspectivă, bulversantă.

Ceea ce a scris pentru fiica lui, într-un carnet negru, cu creionul, are parte și de ilustrațiile realizate de soție, dar și de comentariile (rare) ale acesteia, pe lângă rândurile scrise de el. Ești, așadar, martorul nevăzut al încercărilor disperate ale celor doi părinți de a alăpta copilul în condițiile crunte ale vieții de refugiat, în care mama se hrănea doar cu pâine mucegăită, fasole fiartă și cartofi degerați, ori de a aplica metode neortodoxe pentru a învăța copilul la oliță. O familie învățată cu „traiul bun”, obișnuită să aibă servitori, dar care acum abia face față unui mod mizerabil de supraviețuire. Din toate, se detașează disperarea capului de familie, neputincios în fața realităților cotidiene. Revolta față de conducere, față de inechitatea tratamentului în fața sacrificiilor, a răutăților și invidiei celorlalți, se alătură nedreptăților pe care trebuie să le suporte.

Pasaje mai interesante din carte găsiți pe contul meu de instagram. Șocul cel mare al acestei lecturi se produce din două în două pagini, când autorul scrie data: atunci ai parte de un duș rece, realizezi că nu citești ziarul luat azi de la chioșc, ci gândurile unui om care a trăit în urmă cu un secol. Și atunci îți dai seama, de fapt, cât de ironică este istoria și cât se ambiționează să se repete, iar noi perseverăm în a nu învăța nimic din ea. Conștientizezi că această societate „românească” pe care o condamnăm acum, revoltându-ne, are în profunzimile sale câteva metehne, cu rădăcini fanariote, de care în nu știu câte secole vom scăpa!

Sunt sigură că, dacă ar fi existat hashtagurile atunci, Raul Dona și-ar fi pus liniștit la profil #rezist, căci aceasta este, în cele din urmă, concluzia tabloului social descris de el, al anilor de refugiu în Moldova în timpul Primului Război Mondial.

Nu știu dacă la școală v-a plăcut istoria, dacă nu a fost cumva oaia neagră a orarului, însă vă provoc să o citiți și altfel: nu spusă de istorici, ci de oamenii de rând. Nu vă faceți griji în privința personajelor menționate, notele de subsol sunt mai mult decât suficiente pentru conturarea tabloului politic de epocă, chiar și pentru neinițiați. Îl recomand și copiilor, de la gimnaziu în sus, capabili să înțeleagă greutățile vieții de zi cu zi și să aprecieze, în acest fel, ceea ce au în prezent.

Jurnalul poate fi răsfoiți aici și achiziționat de la Librăriile Humanitas, Elefant, eMag, libris, diverta, cartepedia, carturesti.

Porți deschise pentru clasa pregătitoare

Pentru părinții copiilor din grupa mare de grădiniță a început perioada emoțiilor… Înscrierea la clasa pregătitoare. Chiar dacă tonul pare ușor ironic, nu aș vrea să fiu în pielea celor care încearcă acum să fie siguri că fac cea mai bună alegere pentru copilul lor.

Sâmbătă am organizat la mine în clasă un atelier la care i-am invitat pe cei care, începând de prin septembrie, au trecut pe la școală să întrebe de înscrieri. Au lăsat numărul de telefon, le-am dat mesaj și au venit. Am avut cinci pitici mici (comparativ cu ai mei de la clasa a patra) cu care m-am delectat o oră și mai bine. Dacă ei aveau emoții, eu eram tot pe-acolo. Am luat-o și pe Iris cu mine, poate-poate îmi dă o mână de ajutor cu copiii cât mai discut eu cu părinții. (În final, a stat ca spectator: Ce voiai, erau cinci, să te ajut ca să aibă impresia că nu te descurci?? QED)

Am încercat din răsputeri să fiu relaxată, în ciuda răcelii care nu mă lăsase să dorm. Știam că, pe lângă ochișorii de la masa centrală, cei de pe margine erau și mai iscoditori. Eram însă „la mine acasă”, în clasa mea caldă și primitoare, în care și ei s-au relaxat repede. Când primul dintre băieți m-a întrebat direct Cristina, tu…, m-am înmuiat. Trecusem testul. Niciun copil nu ajunge aici dacă nu se simte bine cu tine.

E drept că nu am reușit cu toți performanța, dar, auzindu-l pe el, au prins curaj. Cât am lipit diverse pentru un tablou de dăruit mamei, am stat de vorbă despre desene animate, despre povești, despre cum se comportă personajele, pe care le simpatizăm și de ce… O plăcere. Dacă am norocul să fie toți așa – până acum au venit doar cu 6 ani împliniți – va fi minunat. Și dacă se învârt și pe la numărul magic 20, mă declar total în extaz.

Însă atelierul meu a fost urmat de ziua oficială a porților deschise în care, spre marea mea uimire, chiar au venit mulți părinți să întrebe. Cinci ore, cu mici pauze, am răspuns continuu la întrebări, am prezentat clasa (deși intrăm în renovare și habar nu am cum va arăta a noastră). Ce părere am despre teme (mai ales la pregătitoare), cum încurajez competiția, ce competențe trebuie să dobândească copilul la finalul anului, dacă e „suficient” că știe să citească sau să învețe până la toamnă și să scrie, până la cât să numere și să socotească… După acestea ajungeam și la „pretențiile mele”, de a merge singur la baie (ba chiar am fost întrebată cum să o învețe ea, mamă de fată, să nu se mai așeze pe vasul de toaletă, noroc că știam de variante de colac din hârtie…), de a nu avea nevoie de asistență în această situație, de a se îmbrăca singur sau de a-și lega șireturile, să știe să desfacă o sticlă cu apă, să-și identifice lucrurile, să aibă noțiunea de a le așeza la locul lor. În plus, să știe că există reguli, că nu poți face totul chiar când și cum vrei, că la școală ești egal cu ceilalți, să aștepți să-ți vină rândul…

Cei șapte ani de acasă. Disponibilă la: editura ALL, Libris, Elefant, Librarie.net, Cartepedia, Diverta, Cărturești.

Am zâmbit larg când, în acest context, am primit de la editura ALL una din ultimele apariții, Cei șapte ani de-acasă. Conceput ca un ghid de dezvoltare personală sau chiar un mic manual de educație civică, îți poate da, ca părinte de preșcolar, o idee destul de bună despre ceea ce ar trebui să știe copilul tău înainte să meargă la școală. Am folosit-o și la clasă, cu cei de a patra, într-un context asemănător. Discutam despre valori umane și norme morale ce trebuie respectate. Deseori spuneau ei că „trebuie să ai cei șapte ani de-acasă”. Și tot de la ei au răsărit întrebările din seria „ce înseamnă cu adevărat să ai acești prețioși 7 ani”. Am luat cartea și am trecut repede în revistă capitolele. Concluzia, la aproape 10 ani, a fost că nu e deloc ușor să ajungi să capeți diploma de absolvire a școlii de acasă. Puteți răsfoi câteva pagini pe site-ul editurii, aici.

În încheiere, mai sunt mai bine de două săptămâni de înscrieri. Dezavantajul de a nu fi „școală de fițe” e că se strâng greu copiii necesari unei clase. Depinde mult ce s-a auzit prin parc de școală, de profesori în general și, de ce nu, în special de persoana care urmează să ia clasa. Plus că nu mă simt deloc confortabil să fiu evaluată fizic. Cred că mai mult m-au afectat judecăți din seria „ce tânără sunteți!” decât cele „v-am căutat deja pe google, am văzut cu ce vă ocupați”. Ultima, cel puțin, a fost extrem de sinceră și la obiect. Măsurată de sus până jos, cântărită, trecută prin șabloanele fiecăruia, a fost o experiență grea. Încercam de fiecare dată să-mi rulez în minte secvența aceea din Cars, cu Sally agitată că „vin clienți”, cum să-i convingi că ceea ce le propui e viabil, dar ei, de fapt, s-au rătăcit…

Am tras și o concluzie tristă… chiar mi-aș dori să avem școli ca „afară”. Copiii să fie înscriși automat în circumscripția școlară, să afli la începutul anului școlar cine ia clasa, să ajungi la profesor doar dacă te programezi…

Dar noi să fim sănătoși, că le-om duce pe toate!

Povești întunecate de vacanță…

Vacanța de iarnă se apropie repejor de final. Dacă mă întrebați pe mine, nu prea am simțit-o… cel puțin nu am apucat să mă odihnesc așa cum aș fi avut nevoie. În schimb la capitolul distracție am stat ceva mai bine. Totuși, aproape jumătate din perioadă a stat sub semnul dat de „Povești întunecate”.

Ca introducere, vinovată de acest curs al vacanței este Iris. Copilul s-a pregătit pentru Crăciun. De când Moșul nu mai vine în persoană pe la noi, am pus bazele unei noi tradiții: fiecare cumpără un cadou pentru ceilalți membri ai familiei. Asta înseamnă că, începând de prin octombrie, anchetezi situația și faci economii, eventual dai de înțeles cam ce ți-ai dori să primești… Distracția constă în a nimeri cadoul potrivit, astfel încât destinatarul să fie încântat. Pentru Andrei ea găsise cadoul perfect. L-a comandat din noiembrie (25) la elefant. Pe 10 decembrie am întrebat de el, ni s-a confirmat că sosește. Pe 15 iar. Pe 17 am primit o notificare că a fost expediat. Pe 22 întrebăm, dar… rămânem fără răspuns până pe 3 ianuarie, cam când sună și curierul să vadă dacă suntem acasă. Nu eram, așa că ne-a apucat Boboteaza fără el, dar am decis să îl achit până la urmă, să-l pună pentru Paști de-o parte.

Cu toată încurcătura asta, pe 23 decembrie Iris era pe minus cu un cadou. Noroc că știa drumul spre Cărturești și a rezolvat problema. Când ne-am desfăcut cadourile la miezul nopții, ea îi prezenta cu entuziasm ce minune îi cumpărase, iar noi, ca niște oameni insensibili, n-am vrut să jucăm. De Povești întunecate chiar nu aveam chef în seara de Ajun. Când am plecat la munte, le-a luat cu ea. Drumul pe DN1 e luuuung, eram sechestrați în mașină, așa că a scos cutia. Nu aveam cum s-o facem să tacă, și-a ținut pledoaria și… ne-a convins. Jocul are 50 de întâmplări ciudate, prinse pe 50 de cartonașe de dimensiunea unei fotografii. 31 de crime, 49 de cadavre, 11 criminali, 12 sinucideri și o cină mortală așteaptă ingeniozitatea ta, pentru a dezlega misterul. Este recomandat de la 12 ani, dar dacă le triați un pic (scoateți cărțile cu amanți și cele nepotrivite), se pot juca și cu copii mai mici. A fost de-a dreptul delicios, deși rolul de povestitor mi s-a dat în totalitate, căci ei voiau doar să „ancheteze”. Am jucat non-stop, am scurtat drumul, am scurtat și așteptarea comenzilor la restaurant. A fost amuzant când citeam una din provocări, cu chelneri criminali, și se uitau cam ciudat băieții care ne serveau…

Povestitorul este cel care cunoaște cazul în totalitate. Ceilalți doar pun întrebări la care el trebuie să răspundă doar cu „da” sau „nu”. Noi am mai călcat pe lângă, am mai pus un probabil, poate, nu e nevoie, irelevant, ipoteză greșită. Ca povestitor, le mai aduceam aminte ce au descoperit, nu îi lăsam să schimbe diatezele (copiii deseori aveau nevoie de readucerea pe făgaș). Când ne-am dat seama că cele 50 de provocări s-au dus, ne-am gândit la soluții. Am găsit pe net aplicațiile, „Dark Stories”. Încă mai avem de delegat câteva dintre cele free, după care… pentru 17 lei primim alte 90 de provocări. Am văzut că există și alte seturi de povești (aveți linkuri mai jos), însă Iris e mândră de ideea ei pentru cadourile viitoare ale prietenilor.

Setul/aplicațiile sunt minunate pentru a anima o petrecere, a-i strânge pe toți la un loc și a încerca să dezlegi o enigmă care se dovedește, de cele mai multe ori, foarte simplă.

Le-am găsit pe net la eMag, Libris, Cărturești, librarie.net, libraria Humanitas, elefant.

La final, vă provoc să dezlegăm unul din cazuri. Puteți pune întrebările în comentarii, urmând să vă răspund cu „Da” sau „Nu”… să vedem cât de repede îl putem rezolva. Rog pe cei care cunosc jocul/provocarea să se abțină în a da direct răspunsurile 🙂 .

Un caz simplu: Romeo și Julieta zac morți pe podea. Lângă ei sunt cioburi de sticlă și o baltă de apă. Fereastra e întredeschisă și vântul șuieră. (Imaginea cartonașului o aveți mai sus.)

Arta hârjonelii și o întâlnire cu Lawrence Cohen

De câte ori sosește un curier neanunțat, copiii sunt cei care pipăie atent pachetul. La sfârșitul toamnei mi-au adus, oarecum cu dezamăgire, unui mititel. E o carte, sigur e pentru tine! Sosise volumul apărut la Editura Trei, Arta hârjonelii. Am recunoscut repede autorul Rețetelor de jocuri, al doilea îmi era necunoscut. Însă nu aceasta era adevărata surpriză, ci o invitație la evenimentul din 16 martie 2019, organizat de Parenting Academy: Puterea miraculoasă a jocului. În cadrul evenimentului, timpul va fi acordat părintelui, pentru întrebări, dar și multe exerciții prin care părinții să vadă ce înseamnă cu adevărat să te simți în siguranță și conectat.

Am așteptat să termin cartea. O seară liniștită de vacanță, câteva ore în care m-am rupt de altele au fost suficiente pentru a parcurge volumul. Am evoluat încet de la „iar ne învață unii cum să ne jucăm” până la „ce bine că ne mai aduc aminte unii să ne jucăm”. Pe parcursul lecturii parcă îmi auzeam câțiva dintre profesorii din facultate, care ne repetau la infinit să nu uităm că jocul este activitatea de bază a copilului (la grădiniță mai ales, dar și la școală), să facem totul așa cum îi place lui să abordeze lumea, prin joc. Tare greu… uneori îi vezi „mari”, parcă nu mai sunt de „joacă”, e nevoie doar să sune clopoțelul, să vezi zbenguiala nebună din pauze ca să-ți dai seama cât de grav ai greșit.

Arta hârjonelii. Exerciții amuzante de practicat cu copii, Lawrence J. Cohen

Când am răsfoit prima dată cartea și am văzut explicațiile, cu desene, mi-am spus că trebuie să fii de-a dreptul tâmpit și retardat să ai nevoie de așa ceva ca să te joci cu copilul tău. Apoi am revenit. Cei doi sunt americani, probabil că la ei lucrurile stau un pic altfel. Noi suntem încă pe plaiul mioritic unde încă se mai citește Creangă, cu prima lui lecție de hârjoneală, sfat neprețuit de parenting. Cred că vă amintiți ce făcea cu copiii bietul tată sosit obosit acasă. Când am citit prima dată fragmentul respectiv eram mică (dar nu chiar atât de mică!), m-am dus la tata și i-am cerut să-mi facă la fel. Sărmanul… depășisem cu mult vârsta zburatului în grindă! Însă apoi, când i-au sosit nepoții, l-am văzut deseori punându-se la mintea lor, tăvălindu-se, sărind în pat, jucându-se ascunsa. Nu-mi aminteam să le fi făcut cu mine, însă le retrăiam printre hohotele lor de râs ca și cum ar fi fost ale mele.

Ca să rămân la Amintirile lui Creangă, învățam prin comentarii că este prezentată „copilăria copilului universal”. Expresii pretențioase, pe care noi, ca elevi, le rețineam ca atare, să dea bine. Ei bine, să vedeți ce ding-ding auziți în momentul în care recunoașteți, prezentate dincolo de ocean, aceleași jocuri pe care le jucați în urmă cu niște zeci de ani! Sigur părinții noștri n-au făcut psihologie și n-au învățat la școală cum să se joace cu noi. Jocurile au și alte nume, pe care nu cred că m-am gândit vreodată să le folosesc. Întotdeauna le arătam ce voiam și știau exact ce cer, în funcție de poziția de început. „Tornada roșie”, de exemplu, era preferata mea și a fratelui meu. Unchiul meu și doi veri mai mari erau tovarășii de execuție. Mama rămânea publicul ăla isteric care urla din primul moment că o să ne dea cu capul de podea, asta dacă nu ne rupe vreo încheietură sau scoate vreun umăr din țâțâni. Am mai identificat parțial unele, cum ar fi cele de zbor, doar că eu și fratele meu zburam singuri, de pe șifonier în pat. Arcurile rupte au fost o pierdere minoră pentru câștigurile fantastice dobândite la categoria echilibru, coordonare și dezvoltarea aparatului vestibular. Mama nu e nici acum de acord.

Revenind în prezent, am răsfoit cartea și împreună cu Iris. M-am bucurat să văd că nu am ieșit chiar prost la evaluare, exceptând un capitol: mami, nu ne-am dat cu salteaua pe scări! Pfff… ne dăm, copile, dar ai văzut tu să avem un palat cu asemenea pârtie? Nu se pun cele de la parcurile de jocuri, nu se pune sania, nu nene, trebuie să fie saltea pe scări! I-am zis să își ia ea, pentru copiii ei, casă cu asemenea scară și eu, ca bunică, asta o să fac toată ziua. Sper să mă țină inima la vârsta aceea!

Însă esența cărții nu sunt jocurile descrise, ci accentul pus pe nevoia de joc a copilului. Este punctul în care cartea atrage foarte mult atenția asupra a ceea ce se întâmplă în societatea românească urbană. Nu mă hazardez să mă refer la restul țării, însă cel puțin în București lucrurile au luat-o razna rău de tot. Parcă e un păcat fundamental să lași copilul să se joace. Du-l la țâșpe cursuri, să se dezvolte armonios, să își pună în valoare IQ-ul, să aibă rezultate maxime la teste, dar ferească sfântul să-l lași să se joace un minut de capul lui. Cum „să piardă” timpul astfel? Inteligența emoțională, capacitatea de adaptare socială, acestea se dezvoltă prin joc, prin hârjoneală cu ceilalți sau cu adulții, dar să fie acea hârjoneală sinceră, din suflet, nu cu ochii pe ceas sau în telefon.

Am încercat să-mi aduc aminte unde am auzit prima dată cuvântul „hârjoni”. Era discul de vinil de la Electrocord, Fram, ursul polar. Am fost un copil dependent de tehnică, îmi petreceam zilele ascultând poveștile (copiate pe casetă) la infinit pe micuțul casetofon primit cadou de la unchiul meu. Asta până când a apărut fratele meu… și hârjoneala, la propriu, a luat amploare.

Dacă aveți nevoie să vă faceți curaj sau să reactualizați idei de demult, parcurgeți volumul Arta hârjonelii. Este disponibil la editura Trei sau la Libris, Cărturești, librărie.net, elefant, eMag, Diverta, Cartepedia, BookCity.

Fragmentele care mi s-au părut interesante în timpul lecturii le-am adăugat pe instagram, aici.