Un păianjen la capătul puterilor

Îmi plac foarte mult păianjenii, mi se par niște ființe extraordinare. O vreme am cochetat cu ideea de a avea o tarantulă. (Încă nu am renunțat la plan, doar că lista de priorități e momentan alta, nu include satisfacțiile personale.)

I-am admirat de mică, poate pentru că sunt niște artizani desăvârșiți. Dacă albinele le apreciez pentru talentul lor ingineresc dus la perfecțiune geometrică, păianjenii sunt… altceva. Ei sunt capabili să creeze ceva nou, unic, în orice condiții.

De câte ori nu s-a întâmplat ca, alergând pe lângă bloc, să te trezești între două tufe în fața unei pânze perfecte, bine întinsă, cu picături de rouă ce tremură firave. Atunci începe experimentul. Dacă atingi ritmic pânza, din ascunzătoarea camuflată de câteva frunze iese stăpânul, pășind cu grație amenințătoare spre locul faptei. Dacă ai rupt pânza, dezamăgit, se va apuca să o repare. Indiferent de câte ori vei repeta scenariul, păianjenul va veni, negreșit, și va repara daunele dacă sunt minore. Dacă în schimb distrugi pânza în prea mare măsură, va pleca și va căuta un alt loc să întindă, din nou, o altă capcană perfectă.

Mă simt ca un păianjen

La începutul anului școlar am țesut pânza mea. Nu era o pânză perfectă, pentru că nu consideram că structura anului școlar, așa cum a fost dată pentru 2021-2022, este cea mai bună. Dar pânza planificării a încăput, în cele din urmă, între ramurile chinuite și contorsionate ale semestrului întâi, și s-a întins periculos între cele atât de distanțate ale semestrului al doilea, fără ancore de vacanță.

Dar, așa cum erau, pânza arăta binișor și părea să funcționeze.

Și a venit copilul acela rău care s-a apucat să se joace cu pânza mea. Întâi a rupt-o cu o nouă vacanță, dar zelul țesătorului se străduiește să repare gaura. Și când totul părea că începe din nou să se lege, dar nu era gata nici pe departe, mai dă o dată cu bățul în pânză și o sfâșie.

Păianjenul s-a blocat. Pânza fâlfâie în vânt, iar lui i se cere să repare.

Ce să mai repare? Pânza aceasta pare fără speranță, o cârpeală continuă în care nici gâzele nu se mai prind.

Și totuși, păianjenul nu își permite luxul de a-și lua picioarele la spinare și a căuta, în altă parte, un loc mai bun de întins pânza.

Orice asemănare cu realitatea…

… nu e deloc întâmplătoare. Prostia acestui an a început de la această structură cretină a anului școlar, fără pic de logică sau capacitate de anticipare a problemelor. Iar cârpeala care se face, mutând săptămâni de colo-colo, stabilind noi vacanțe sau anulându-le pe altele, nu face decât să bulverseze sistemul.

Învățarea e un proces cu reguli stricte, nu poți apăsa butonul «stop» fără să dai totul peste cap. Nu poți porni și pune pe pauză un copil fără să strici tot ce ai construit înainte. Copiii noștri nu sunt nici autodidacți, nici nu au o capacitate de adaptare la nou suficientă cât să facă față acestor schimbări de pe o zi pe alta.

Mai are sens să mai spun că nici păianjenul-profesor nu poate țese, repara și improviza ori de câte ori pânza este ruptă fără nicio logică? Cu câtă răbdare crede că suntem dotați, să luăm mereu munca de la capăt? Și cu câtă prostie, să ne ceară ca pânza să fie „ca nouă”, de fiecare dată?

Photo by Pixabay on Pexels.com

Piatra de încercare a clasei a doua: zburatul din cuib

Acum vreo doi ani am avut ca „sarcină“ de început de toamnă să readuc cu picioarele pe pământ un proaspăt elev de clasa a II-a. Nu era vorba de online pe-atunci, ca să zici că există motive întemeiate pentru intervenție. Chiar dacă consider că sunt prea mici ca să aibă nevoie de ajutor suplimentar, că părinții ar trebui să se descurce totuși la acest nivel elementar al achizițiilor de bază… ei bine, socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg!

În clasa a doua, copiii sunt ca puii care învață să zboare. Dacă nu ai depus suficient efort în clasa întâi, acum se va vedea cel mai bine, vei pica cu grație la prima „încercare de zbor“.

De ce nu mai au „timp“ părinții?

În primul rând – și aici mă gândesc la orașele mari, traficul diabolic și programul de lucru sunt devoratoare de timp. Rămâne prea puțin de petrecut cu familia, dacă nu cumva în drum spre casă mai treci și „prin piață“. Ajungi așadar acasă la ore târzii și, când ăla micu’ îți spune cu nonșalanță că s-a jucat toată ziulica, nu mai știi de ce să te apuci mai întâi. Se adaugă însă, uneori, și programul încărcat al copilului cu alte cursuri și workshopuri, care afectează (deși nu ar trebui) timpul dedicat educației formale.

Dar nimic din toate acestea nu ar fi de nereparat, dacă nu s-ar adăuga curente moderne de parenting în care copiii sunt lăsați să fie „spirite libere“, cum îmi spunea recent un amic. Dacă sunt crescuți astfel, normal că atunci când impui o regulă (Gigeluș, nu te ridici de la masă până nu e gata pagina asta!) ai de-a face cu un mic rebel, o tragedie în desfășurare și totul eșuează.

Mai sunt și situațiile în care, deși părintele e conștient că efortul e spre binele copilului, când copilul nu dorește, părintele nu are energia să se impună.

Muncesc și în prezent cu un astfel de puști care știe ce vrea și are o explicație pentru orice. De exemplu, tragem tare la așezarea în pagină. Unde e alineatul? „E invizibil!“ Dincolo de umorul situației, realizez că sunt lucruri care, învățate greșit la această vârstă, cu greu sau deloc se mai pot corecta.

Care sunt provocările începutului de clasa a II-a?

În primul rând, scrisul. Oare mai știe toate literele? Pe cele de tipar probabil că da, însă cele de mână – ori legăturile dintre acestea – este foarte posibil să le mai fi uitat. Dacă și-a petrecut vacanța ca un adevărat spirit liber și nu a deschis o carte, nu a pus mâna pe un stilou, reintrarea în ritm se face cu mare dificultate.

Nici cititul nu e de ici, de colo. E vârsta la care cititul cu voce tare este încă necesar, nu poți lăsa copilul neverificat zilnic.

Îmi amintesc de bunicul (venea grăbit pe la noi și mereu cu treabă) și am înțeles târziu de ce era mereu curios ce scrie în ziar, dar nu avea niciodată ochelarii la el. Așa, de la înălțimea celor câteva clase primare pe care le făcuse și el în mijlocul Bărăganului, știa că trebuie să ne pună să citim cu voce tare.

Abilitățile de calcul matematic ar trebui și ele să fie la un nivel suficient. Mai numărăm și pe degete, însă cel puțin până la 20 ar cam trebui să fie bătută poteca pentru adunare și scădere. Și, deși mulți nu vor să audă, viteza de calcul crește numai dacă exercițiul este intens. La matematică e ca la sport. Nu ai cum să știi să faci dacă nu te antrenezi constant, dacă nu îți fixezi niște automatisme de calcul și nu structurezi niște algoritmi de rezolvare. Nu ai cum să știi să faci probleme până nu te iei la trântă cu niște culegeri.

Încotro…?

Încerc să fiu spectator la ceea ce se întâmplă, dar privesc cu mare tristețe. Ne îndreptăm spre a scoate din școală o mare masă de oameni de un nivel mediu spre jos, fără ambiții de reușită, căci blamăm competiția și judecăm pe cei care își doresc mai mult.

Ce atâtea pretenții? Ce dacă nu știe să citească la început de clasa a II-a? O să învețe el! Nu îl vreau olimpic!

Normal, nu îl vrei olimpic, dar vrei să ia 7-8 la evaluarea națională din clasa a opta, căci și atunci vei spune că nu vrei la liceu de top, dar nici să ajungă copilul la marginea orașului. Ei bine, nu ai cum să ajungi atunci la nivelul 7 dacă nu te menții tot ciclul de învățământ la nivel superior. Adică… până prin clasa a treia – a patra, pe la „9-10“, apoi în gimnaziu pe la „8-9“ și vei putea avea un 7-8 la evaluarea națională pentru admiterea la liceu.

Dar… când te mulțumești cu puțin din primii ani de școală, când lași deja goluri la baza zidului învățării, n-ai cum să construiești 9 ani pe o fundație proastă. Nu știu dacă vă place Harap-Alb, însă tătâne-su îi spune la început de drum: de te-a învățat cineva, bine ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut.

Oameni să îți dea sfaturi și să îți spună că greșești se găsesc. Dar ține de tine dacă ai înțelepciunea necesară să le urmezi sfatul.

Super Spionul: joc de matematică pentru copii (și adulți)

Sâmbătă m-am jucat. Și, cum restricțiile sunt în toi, dar și vacanța își ia drepturile, m-am jucat singură[1] de-a Super Spionul. Ca de obicei, din toate jocurile pe care le am, încerc să storc tot ce pot și, dacă se poate, să dau și o altă înfățișare activităților cu copiii, fie cele de la Atelierul Năzdrăvanilor, unde fac eu toate regulile, fie cele de la școală, unde regulile vin de sus.

De ce am ales Super Spionul?

În primul rând, pentru zar. Da, pentru zarul mare cu operații. Știu, e simplu să îți faci singur zaruri de jucat la școală cu copiii și, de-a lungul timpului, am încercat de toate: din carton, din burete, însă parcă nu aveau aceeași „priză la public“ ca cele reale. Așa că zarul acesta mare cu toate operațiile scrise pe el (plus imaginea detectivului pe post de joker), mi se pare genial.

Al doilea motiv, setul de cărți de joc cu numere de la 1 la 100. Da, știu, și de-astea mi-am făcut singură, dar albe pe-o parte cu număr pe cealaltă nu aduc a joc real. Nu le poți ține în mâna ca pe „cărți“, sunt doar… bilețele. Pentru aceste cărți, jocul poate fi folosit parțial și începând cu clasa pregătitoare.

Al treilea motiv nu-l am, căci îmi ajung primele două.

Cum se joacă jocul cu regulile de la mama lui

Întâi, ai nevoie de 4 jucători care cunosc cele patru operații aritmetice la nivel de clasa a treia, căci e cam greu altfel să te gândești cum să ajungi la un anumit rezultat dacă nu ai niște deprinderi de calcul gata formate. În plus, chiar dacă în clasa a doua înveți teoretic înmulțirea și împărțirea, este doar la nivelul tablelor, și se discută mult prea puțin despre ordinea efectuării operațiilor, foarte necesară în compunerea exercițiilor de rezolvare a misiunilor jocului.

Mi se pare un pic forțat pe traducerea regulilor termenul de „ecuație“ pentru ceea ce au de făcut copiii. În realitate, ei trebuie să compună un exercițiu cu una sau mai multe operații, care să aibă ca rezultat numărul indicat de una din cărțile de joc.

Cărțile cu numere se amestecă, fiecare copil primește cinci, teanc pe care îl lasă cu fața în jos. Ridică o carte („Misiunea“, 14), dă cu zarul (să spunem că nimeresc înmulțire), trebuie să combine numerele de pe amprente (de la 1 la 9, în mai multe exemplare) și să scrie un exercițiu care să folosească cel puțin două numere și obligatoriu operația indicată de zar. Soluțiile pot fi mai simple sau mai complicate,

14 = 2 x 7 = 2 x 5 + 4

Misiune îndeplinită și soluția este prezentată parterilor de joc, a scăpat de o carte, rămâne cu 4. Dacă nu ar reuși, pune cartea dedesubt și îi va veni din nou rândul. Cine termină primul cărțile câștigă.

Educlass: Super Spionul: (vezi aici regulile detaliate)

Elemente de joc introduse sunt măștile-ochelari cu filtru roșu, cu ajutorul cărora poți vedea numerele scrise pe jetoanele cu amprente. Mă rog, dacă te chinui nițel, le vezi și fără, dacă ești o persoană care a mai exersat focalizarea în puncte diferite pe o imagine. Cum jocul include patru măști, logic, avem doar patru jucători… dacă am schimba însă jetoanele (să se vadă cifrele și cu ochiul liber), jocul s-ar putea juca și în 20, căci cele 100 de cărți se pot împărți în câte 5… sau, dacă e nevoie, mai puține, să participe toată lumea.

Pentru intensificarea emoțiilor, se poate folosi un cronometru, cine găsește primul soluția pentru o aruncare a zarului pentru cartea pe care a extras-o. Jocul poate fi complicat cu noi provocări, doar restricțiile să se ridice și să avem voie să ducem din nou materiale în sala de clasă.

Am încercat o fotografie prin filtrul ochelarilor, însă nu surprinde imaginea așa cum o face ochiul uman, este destul de slabă.

… dacă vrei să faci un cadou „deștept“

Vine însă și sezonul cadourilor și al nopților lungi de iarnă. Vă recomand să mai lăsați de-o parte dulciurile și jucăriile care nu pun mintea la contribuție și provocați copiii cu materiale potrivite vârstei. Normal, dacă nu are un frate sau prieteni care vin la joacă, adăugați cadoului și o parte din timpul dumneavoastră, să poată explora jocul. Elasticul ochelarilor nu strică coafura nimănui… Chiar nu glumesc, în condițiile în care școala online e cum e, dacă nici noi nu creștem calitatea timpului petrecut cu copiii, nu ne așteaptă vremuri prea bune.

[1] De fapt, când căutam idei pentru ședința foto – cum să ilustrez mai plăcut jocul, am chemat-o pe Iris la atelier cu pufoșeniile ei preferate și am ajuns să ne jucăm împreună. Replica a fost: Matematică sâmbăta dimineață, fix ce îmi doream!

Jocul este disponibil aici: EduClass

Am făcut manuale noi ca să le stricăm pe cele vechi?!

Primăvara acestui an a fost una extrem de agitată pentru edituri. A fost din nou licitație pentru manualele necesare la ciclul primar și, așa cum e normal într-o societate concurențială, mai mulți participanți nu fac decât să crească nivelul de calitate al produselor oferite.

Culmea, la noi parcă totul e de-a-ndoaselea… cel puțin de când am aflat condițiile pe care trebuie să le îndeplinească noile cărți de școală.

Avem mai mult de trei manuale câștigătoare!

Ceea ce e bine. E argumentul pentru ceea ce spuneam mai sus. Ai de unde alege, aceasta e democrația, știi cel mai bine ce se potrivește copiilor tăi. Dar…

…sunt transmisibile

Este atributul de care mi-aș dori să scăpăm. Nu doar din punct de vedere al igienei, ci pentru alte două motive:

Tu, ca profesor, ar trebui să poți alege un material potrivit elevilor tăi, dacă ai o clasă care poate mai mult (ori mai puțin)… Așa, ești condamnat să lucrezi cu materialele alese de alți profesori pentru alți copii, cu care poate nu ai nici tu, nici ei nimic în comun.
Fiind carte de școală, elevul trebuie să aibă dreptul să o folosească în învățare, nu să o păstreze neatinsă, cum primise Păcală într-una dintre pățanii o burdușică de brânză pentru prânz, cu condiția să și mănânce, să și vină cu ea întreagă acasă. Dacă nu cunoașteți povestea, Păcală a dat o gaură dedesubt, a scos tot miezul, a mâncat, dar a păstrat coaja întreagă. Cam la fel ajung și manualele… au (poate) toate paginile, dar…

Și, dacă, să zicem, la elevii mai mari mai ai pretenții, la cei mici câte să le ceri? Vrei să împartă un text în fragmente din ochi, să citească cu creionul în mână, dar să nu sublinieze cuvintele neînțelese, să rezolve un banal exercițiu de formare de perechi scriind 10 minute pe caiet…

Dar acestea sunt cerințele unei societăți sărace, care se cârpește din orice.

S-a renunțat la manualul în două volume…

Luaseră în sfârșit o decizie sănătoasă pentru spatele copiilor și, ce să vezi, s-a renunțat la ea. Bineînțeles, nu pentru că au căpătat între timp ADN de furnică și își pot căra de șase ori propria greutate, ci pentru că e mai ieftin să legi o carte decât să legi două. Ai o copertă în plus, încă vreo 6 file cel puțin… Cei care au decis nu au aflat că suntem prea săraci să ne permitem lucruri ieftine.

Recosmetizare sau creație?

Licitația a fost, ca de obicei, anunțată în scurt și făcută repede, să aibă unii motiv să se bată cu pumnul în piept că „au scos manuale noi“. Așadar, editurile cu tradiție, care aveau deja manuale, n-au avut ce face decât să le ia din nou la foarfecă și să le facă să încapă în noile dimensiuni. Cei care aveau probabil materiale de la fosta licitație le-au îmbunătățit de-a lungul timpului, în speranța că, la următoarea ocazie, vor obține punctajul dorit.

Așadar, timp să faci noi manuale, să ții cont de noile orientări în educație, cum ar fi apariția la scară largă a lecțiilor desfășurate online, nu există.

Fiecare s-a așezat la ruletă cu ce-a avut.

Dacă, să zicem, formatul fizic nu a avut foarte mult de suferit (deși am trecut prin coșmarul dat de „trebuie să renunțăm la 4 pagini.. la care??“), formatul digital a fost lovit crunt. Și așa vechea condiție, să încapă pe un CD (700MB) era criminală, aveai totuși două, câte unul la fiecare manual. Acum trebuia să comprimi totul la jumătate.

Cum?

Ai două variante. Ori renunți la conținut definitiv, ori micșorezi calitatea fișierelor, astfel încât să le faci mai mici. Dintr-o poză full screen, 1600×1000, faci una mică, 600×400, dintr-un fișier video clar, faci unul mai pixelat, și tot așa… Lasă că se înțelege!

În niciuna dintre variante elevul nu iese câștigător.

Mai mult decât atât, în condițiile în care avem nevoie de materiale, ca profesori, pentru desfășurarea lecțiilor online cu elevii, exact de-acolo de unde aveam nevoie de sprijin ni s-a suspendat.

În minister, în loc să taie din digital, ar fi trebuit să crească numărul aplicațiilor. În loc să ai 3-6-9 raportul interactiv-dinamic-static, să îl răstorni, în interesul elevului. Da, știu, costă… nimic nu e gratis, dar nu poți face educație cu nimic!

Însă întrebarea fără răspuns este

De ce să micșorezi digitalul?

Da, chiar, de ce? Editurile nu au mai inclus în manual cd-ul tradițional (o nouă reducere de costuri, dar mi se pare oricum binevenită, căci nu mai are prea multă lume în ziua de azi unitate de cd), așadar conținutul nu trebuia neapărat „ambalat“ în ceva.

Manualele sunt puse la dispoziția publicului online, așadar, la câte economii se fac, sunt sigură că se găsea un server unde să stea 5Gb de fișiere pentru un manual de școală. (Ce părere am despre accesul online am mai spus aici, nu reiau.)

La toate cele de mai sus m-am gândit deunăzi, când căutam să văd cum să pregătesc o lecție de muzică (și mișcare) în online. Sar peste partea cu mișcarea, Doamne-ferește, sare mai cu entuziasm un copil singur acasă, se dă cu capul de ceva și nu poți face nimic (am toată admirația pentru profesorii de sport, eu n-aș putea să dorm!), hai să vedem ce facem cu muzica.

Cântare individuală mai iese, internetul e bunicel în Capitală, de grup e exclus. Până una-alta, trebuie să audiezi cântecul. Surpriză, n-ai în manual fișierul. Cauți pe YouTube, găsești, linia melodică e cea potrivită, dar versurile sunt ușor schimbate. Ce le ceri copiilor? Ce aud sau ce văd pe manual?

Ca exemplu, mai jos sunt două pagini din cele două versiuni ale manualului, 2014 și 2021. Cred că se poate vedea destul de bine câte aplicații erau și ce mai avem, și cam ce a însemnat „manual nou“.

Muzica si miscare, clasa a II-a. Manual din 2014. Pagina 20: 2 AMII statice, 4 AMII dinamice (video). Pagina 21: 1 AMII static, 2 AMII dinamice (negativul și pozitivul cântecului, fișiere video).

Muzica si miscare, clasa a II-a. Manual din 2021. Pagina 20: 1 AMII static, 2 AMII dinamice. Pagina 21: 2 AMII dinamice (pozitivul cântecului, video, negativul, audio).

Ca să nu mai zic de cum arăta manualul digital și cum arată acum, online. Mă bucur că am păstrat cd-urile de la vechiul manual, însă nici nu vreau să mă gândesc ce mă așteaptă în clasa a treia și a patra, la toate disciplinele…

Când te plângi, editurile spun că „așa a cerut ministerul“. Corect, ministerul e de vină, și cei care sunt acolo, căci ei au gândit caietul de sarcini. Însă tot aruncând pisica moartă peste gard nu vom schimba nimic în țara asta. Dacă nimeni nu va striga că „împăratul este gol“, ne vom odihni liniștit pe fundul apei, nimeni nu ne va mai scoate de-acolo.

Nu vreau acum la școală nici vaccinat

Dumb Ways To Die este un joc destul de interesant (pentru un copil de 8 ani). Puteți să-l găsiți pe App Store dacă vreți să vi-l instalați. A trecut muuuultă vreme de când nu l-am jucat, la cel virtual mă refer, căci în ultimul timp simt că-l joc în realitate.

Pe scurt, în jocul virtual trebuie să ai grijă de acești dumbs (idioți), să nu moară din cauza unor situații extrem (dar extrem) de cretine și fără sens. Pe lung, în jocul real trebuie să te ferești de unii dumbs care sunt supuși unor idei cretine și fără sens.

Să ne uităm la un număr: 1383 de români au decedat în ultima săptămână din cauza virusului, mulți alții au rămas cu sechele destul de serioase după ce au trecut prin boală. Când apărut vaccinul, am fost extrem de fericită, am zis că ne vaccinăm toți repede și gata, într-un an revenim la normal, devine covidul un fel de varicelă dispărută… DAR NU. Vaccinul nu a omorât pe nimeni, nu dă infertilitate (la trei generații, cum am mai auzit), singurul lucru pe care-l face este să-ți strice o zi-două că ai puțină febră. Asta pentru 99,99% din cazuri, depinde și dacă ești ghinionist de fel.

Revenind la Dumb Ways To Die, ideea este că, virtual, dacă făceai niște alegeri din prostie, mureau pe-acolo creaturile. Trebuie să se creeze o variantă de joc și cu un virus și să te întrebe: Will you wear the mask? Will you go to a party? Will you get vaccinated or not? ș.a.m.d., iar cu cât alegeai tot mai multe răspunsuri prostești să „die in a dumb way“, pe românește, să mori ca prostul. (Jocul nu este chiar atât de macabru, dar pe-aproape. )

Mergeți la școală! – îndemn de început de an

În primele săptămâni de școală, rata tot creștea, iar clasele tot dispăreau. Vorbeam cu prietena mea că mai închid o clasă și gata, ne bagă în online. Asta era pe la finalul primei săptămâni de școală. Pam-pam! Țeapă. Am aflat că nu se mai ține cont de prevederea aceea cu trei cazuri pe liceu, mergem în continuare la școală indiferent că rămânem singura clasă prezentă fizic (să nu mai vorbim de rată).

Și asta nu e tot! Nu am avut dirigintă în prima zi, deoarece este în concediu medical (îmi lipsește destul de mult), așa că nimeni nu ne-a zis noile reguli până mai târziu. Cei vaccinați pot merge la școală, chiar dacă a fost un caz confirmat în clasă. Mi se pare complet aiurea. Este, într-adevăr, mai puțin probabil să-l fi luat pe coviduț dacă ești și vaccinat și porți și mască, dar măcar ar trebui să ne testăm rapid (obligatoriu) dacă tot vor să ne cheme la abator/școală*.

Până vinerea trecută eram doar revoltată de faptul că cei vaccinați sunt priviți ca niște supermen și wonderwomen care sunt imuni la virus și nu-l pot transmite.

Ce s-a întâmplat vinerea trecută:

Apare un mesaj pe grupul clasei de la diriga că stăm toți online în acea zi, deoarece o colegă așteaptă rezultatul de la testul PCR, iar cine a stat cu ea este recomandat să se testeze urgent.

Panică generală: era colega care stătea în spatele meu. Și eu și colega mea de bancă (da, nu suntem distanțați) ne gândeam ce să facem, să intrăm în izolare??? Dar uite că de luni ne-a chemat la școală, că suntem vaccinate…

Am început să analizăm și cam când putea să ne transmită virusul, ținând cont că săptămâna a decurs în felul următor:

Luni, colegul din spate se simte rău, se duce la cabinet și este trimis acasă.
Marți, colegul tot vine la școală, eu și M. ne mutăm pe alt rând, că prea strănuta acest coleg al nostru.
Miercuri, colegul este în online deoarece se simte rău, iar colega lui de bancă, care a venit la școală, tușește și ea.
Joi, amândoi sunt în online.
Vineri, panică. Ea e pozitivă, de el nu știm nimic. Toată clasa e online.

După această schemă, am zis să o luăm cu pași mici.

Ne facem test rapid vedem ce și cum, apoi decidem cu izolarea. Cu un test negativ te mai calmezi un pic, apoi realizezi că ai stat cu geamul deschis și că ai purtat mască KN95, pe care n-ai dat-o jos, și că s-ar putea să fie doar paranoia din tine. După ce reușim să ne liniștim, vedem pe un grup cu cei din clasă că o colegă care a stat cu cea care era în așteptarea rezultatului PCR (fără mască, bineînțeles), merge așa, cu nonșalanță, să-și ia o cafeluță.

Dacă ar fi purtat măști mereu toți cei care au și stat de vorbă cu colega confirmată, nu ne-am fi agitat atât de tare. Ținând cont că această colegă face parte din jumătatea fumătoare a clasei, care merge în pauze în spatele liceului la o țigară (făcută și poștă uneori), cum să nu faci crize? Iar cei care au stat cu ea nu aveau nicio treabă, merg la cafea, ce naiba!

Drept urmare, cum rata tot crește și vor să ne cheme la școală, cei vaccinați (sau măcar o parte dintre noi) ne-am decis să stăm acasă cât mai mult, deoarece ne este destul de frică să nu-l luăm acum, după ce am stat cam doi ani cu restricții. Căci nu e vorba doar de mers la școală, ci și de transportul public… că doar nu ne teleportăm acolo!

Și-n plus, avem și profesori destul de în vârstă, care nu știu să interacționeze cu clasa în hibrid. Gândiți-vă: care este șansa să fii scos la tablă din cei 9 copii prezenți în 40 de minute?

Nu suntem nici măcar 30% vaccinați în toată țara, dar facem proteste că, vezi doamne, ni se iau drepturile! Momentan stăm online și așteptam a new way to die survive.

Photo by cottonbro on Pexels.com

Școala de vară – bilanț de toamnă

Am povestit mai demult [aici] cum mi-am planificat vacanța de vară pentru activitățile cu copiii din clasa mea.

La începutul toamnei m-am întâlnit cu ei (cei care erau prin oraș) și am stat de vorbă. Părerea lor a fost că am nimerit destul de bine cantitatea, dar, sub nicio formă, nu mai vor să mai scrie vreodată cerințele la matematică. În plus, ideea lor de a cere și „teme“ la AVAP a fost una pentru care s-au felicitat, provocările fiind la înălțime și rezolvate cu multă implicare și pasiune.

Săptămâna 5: Pictură pe piatră

A urmat apoi chestionarul pentru părinți de la începutul anului, ocazie cu care le-am cerut și câteva opinii despre isprava de astă-vară.

Impresia generală despre proiect a fost una bună-bunicică la cei 12 participanți. M-am bucurat să văd și sugestii (pe lângă cele trei observații că a fost prea mult), cum ar fi aceea ca temele să se succeadă la două săptămâni. A fost apreciat sistemul de organizare, mereu identic în fiecare săptămână, ușor de urmărit de părinți și de însușit de către copii, care și-au dat seama repede ce au de făcut și cam cât timp e necesar.

Săptămâna 8: Cusături de toamnă

Chestionarul a avut și întrebare de baraj:

Cum a reacționat copilul la cantitatea de teme date pe săptămână?

În general copiii s-au văitat că e mult, că nu voiau. Și… mi se pare o reacție cât se poate de normală. Era vacanță. Cine e nebun să le ceară să lucreze?! Dar dacă a cerut doamna și le mai și corectează săptămânal, cum să nu le faci?

Unul dintre răspunsuri m-a amuzat teribil, mai ales că mi-am dat seama de „nepotrivire“ când am formulat cerința primei teme. Chiar la începutul vacanței, le compusesem o problemă despre un copil care rezolva în vacanță trei exerciții pe zi. Aș fi pus patru, așa cum aveam eu stabilit în program, dar nu-mi ieșeau „socotelile“ de rezolvare.

Am râs în hohote când am văzut următorul răspuns:

Îmi amintesc de începutul școlii de vară când, la MEM, era o problemă despre un elev care a primit 3 exerciții într-o săptămână. Mama, dar doamna a greșit, de ce nouă ne dă patru probleme? Aici scrie trei! spus la modul cel mai serios cu putință.

Da… cine zice că generația aceasta e aeriană? Mie mi se pare foarte ancorată în realitate.

Referitor la impresia generală despre originalitatea temelor, au câștigat detașat cele la arte, cu o scoatere definitivă din clasament a celor de matematică. Mă întreb dacă mai discutam despre matematică în cazul în care le-aș fi dat un caiet cu zeci de pagini de calcule… și nu doar patru cerințe!
Culmea, despre temele de lectură nicio vorbă, însă am aflat mai târziu, la școală, că au fost perfecte, scurte și „aproape amuzante“.

Săptămâna 7: Cusături – Albine

Și totuși,

Care era atitudinea copilului?

Păi… mai tot timpul au lucrat împinși de la spate (7), din proprie inițiativă doar 3, iar curiozitatea în privința următoarei teme a fost doar la doi dintre ei.

Am decis, prin urmare, să aștept cu provocările suplimentare la clasă în acest an, încă am o sumedenie de motive să îi laud pentru efortul de astă-vară.

Săptămâna 6: Origami

Chestionarul a continuat:

Ce considerați că a câștigat (sau nu) copilul dumneavoastră participând la acest program?

Cred că a fost întrebarea la care am așteptat cu cea mai mare nerăbdare răspunsurile. Voiam să văd dacă ceea ce am observat eu se vede și din partea cealaltă, așa că redau răspunsurile:

Păstrarea memoriei, fără să uite ce a făcut la școala până în vacanță.
Nu a stagnat și, cu siguranță, îi va fi mai ușor să se adapteze la programa următoare.
Sunt tare fericită că nu a uitat mare parte din informațiile pe care le-a dobândit în clasa 1. A fost toată vacanța la bunici și fără teme clare, cu timp limită, nu ar fi exersat prea multe singură.
A fost un câștig, întrucât a exersat ce au învățat la clasa I și îi va fi mai ușor în clasa II. Nu a uitat tot ce a invatat.
Sper că a rămas măcar cu o cursivitate la transcriere și a rămas în contact cu calculele matematice. Și cu siguranța mânuiește binișor acul și ața.
A rămas cât de cât conectat la realitatea că avem sarcini de îndeplinit și trebuie finalizate, fie că vrem, fie că nu vrem.
Și-a umplut timpul cu informații și noțiuni utile. Și-a readus aminte de materia învățată până acum. A fost sigur un mare câștig.
Menținerea „caldă“ a cunoștințelor dobândite în timpul anului școlar.
Cu siguranță că și-a consolidat cunoștințe, nu a pierdut legătura cu școala, a fost permanent conectată cu sarcini de lucru, a exersat.
S-a bucurat când a fost apreciată.
Exercițiu, și-a păstrat achizițiile din clasa 1, satisfacția nevoii de competență.
A fost de câștigat. Să nu uite să scrie și să citească.

Săptămâna 4: Tablou string-art

Întrebarea de final a fost dacă „Și-altădată s-o facem și mai lată“.

Glumesc: Dacă vara viitoare ar fi dispuși să repete experiența. Da.

Și încerc să țin cont și de sugestii privind cantitatea și ritmicitatea – deși ele erau TOATE la alegere, opționale, nimic obligatoriu. Puteau oricând să se oprească sau să aleagă să nu facă o temă.

Am încercat și să nu mă port ca la delfinariu, pentru orice „salt spectaculos“ să dau un peștișor recompensă, deși, la finalul școlii, cine a dovedit voință și seriozitate a avut parte de ceva distracție surpriză la atelier.

A fost cu adevărat util?

Răspunsul la această întrebare l-am dat eu, după testele inițiale. La matematică stăm minunat, dacă judec doar pe cei care au participat la cel puțin jumătate din activitatea de vară, numai Fb și doar doi de B.

La română ne-a dărâmat dictarea. Trei luni fără niciuna s-au văzut, dar fără ea stăm aproape la fel de bine. Nu avem probleme de niciun fel cu literele, să nu mai știm să scriem. Mai mâncăm câte una, de foame, pe ici-colo, grupurile de litere dau bătaie de cap, însă copiii au o viteză de scriere foarte bună, scrisul este citeț, chiar dacă nu caligrafic, și am observat că se exprimă cu extraordinară ușurință mai ales cei care au ținut, serios, jurnalul de vacanță, cu câte o pagină dedicată fiecărei zile (și nu două-trei rânduri…).

Săptămâna 3: Colaj cu delfini

Cum erau versurile lui Coșbuc… să râd de fericit, să plâng?

Exact așa m-am simțit însă atunci când i-am pus să citească prima oară în clasa a doua. Variații avem, de la citit expresiv, cu intonație și, bineînțeles, corect, la citit, aproape corect, cu mici poticneli, dar capabili să sesizeze greșeala și să se autocorecteze singuri. Dar citesc! Chiar și cei despre care nu am știut nimic toată vacanța sunt tot la un nivel mai mult decât mulțumitor pentru început de clasa a doua.

Nu e însă timp de culcat pe o ureche… Le-am spus și lor, în clasa a doua avem multe de învățat: să scriem corect (Doamna, adică cu liniuță?), să citim frumos, să socotim repede și apoi să învățăm numerele până la 1000. Dar când părinții înțeleg și fac echipă, și progresul copilului este vizibil, iar reușita este aproape.

Săptămâna 2: God-eye

PS: Și nu regret deloc programul de vacanță, cu părțile lui bune sau mai puțin bune, însă nu voi fi niciodată de acord cu tone de teme de vară date doar ca să fie și niciodată corectate, caiete de vacanță cumpărate la ofertă, un ritm haotic de lucru din care nimeni să nu înțeleagă nimic.