După Revoluție am luat în piept democrația. Așa cum înțelegeam lucrurile, ca adolescent, și cum decideam să mă port, am avut deseori parte de apostrofări din partea adulților de atunci că nu mai știm să respectăm limitele și „ni s-a urcat democrația la cap“. Cum-necum, când am scăpat în București, spațiu al anonimatului complet și al libertății totale, am înțeles că, de fapt, democrația era deseori prost înțeleasă. Însemna o enormă responsabilitate să ai grijă de pielea ta, să îți duci, pe românește, singur blana, să nu te mănânce lupii.
Lecția democrației a fost una deloc simplă. Eram stăpân absolut al timpului, spațiului și… bugetului, dar orice decizie îmi întorcea o palmă peste ochi dacă nu fusese gândită îndeajuns. Cumpătarea, stăpânirea impusurilor, măsuratul de șapte ori și tăiatul o dată nu le-am învățat la mama acasă, unde aveam plasă de siguranță, unde nu știam cât costă pâinea și nici ce înseamnă „a drămui“.
Democrația și libertatea de exprimare au venit cu un preț, dar pe măsură ce anii au trecut, generațiile care au crescut după ’90 au pierdut noțiunile de sacrificiu și recunoștința pentru aceste drepturi dobândite. Și nu a durat prea mult (vreo două decenii) ca democrația să fie cu adevărat prost înțeleasă și foarte mulți să aibă impresia că înseamnă o libertate totală, în care faci ce vrei, când vrei, cum vrei, fără să ai respect față de reguli, legi sau față de ceilalți. Și, din păcate, de aici lucrurile o vor lua (optimist spus, căci au luat-o deja) încet la vale, către anarhie, la care nu mai poți pune punct decât prin autoritarism și, în cele din urmă, prin dictatură.
Unde suntem noi acum? Undeva pe traseu, unde fiecare are impresia că știe mai bine ORICE decât ORICINE, în care dreptatea se împarte cu pumnul și cu forța. Suntem acolo unde orice încercare de a pune în ordine lucrurile, de a lua decizii pentru binele colectiv este înțeleasă ca atac la persoană și la libertatea individuală. Sunt acum contemporane mai multe generații, dar care nu au trecut prin încercări serioase ale istoriei. Cei care au cunoscut războiul se duc, cei care au simțit comunismul până în măduva oaselor – asemenea. Rămân „verzi“ generații care nu știu ce sunt dificultățile și nevoia, pentru care cea mai mare tragedie trăită a fost o noapte fără curent electric și care nu știu cum se simte un stomac gol mai multe zile. Pentru ei, să porți mască, să nu ieși din casă, să ai „program fix“ la cumpărături (când non-stop-ul era la ușa blocului), ei bine, toate acestea sunt motive de frustrare adâncă și de reacție necontrolată.
Unde s-a greșit? Ca de obicei, școala e de vină. Educația… ! Nu am mai văzut, cel puțin nu cu generația fulgilor-de-nea, să existe cea mai mică noțiune de rezistență la frustrare. Le dăm Fb pe linie, că sunt mici, să nu sufere, să nu se simtă „altfel“. Stabilim standardele atât de jos, că ți-e rușine să mai spui că ești olimpic medaliat, să nu cumva norodul să se revolte că-l jignești.
Și, pentru că tot veni vorba de școală, închei cu o discuție chiar despre anii de școală.
Am mers dimineață să vaccinez copilul, al treilea în casă care se imunizează (Iris încă nu are 16 ani, dar abia așteaptă și ea.) Așteptam frumos la rând afară, doar că, în clădirea de la noi din policlinică unde este amenajat centrul de vaccinare, se mai intră pe aceeași ușă și la alte laboratoare. O doamnă, mult mai în vârstă, n-are ce face și se bagă în vorbă… Dar nu vă e frică? Dacă vă face rău? Pentru câteva secunde am respirat adânc. M-am uitat la fii-miu, care și-a dat ochii peste cap implorând parcă să tac. Așa că am decis să fac pe proasta. Nu știu, doamna, dar dacă doctorul de familie ne-a trimis, înseamnă că e de bine, doar a făcut o școală de medicină. Eu nu sunt doctor. De data asta s-a blocat ea. O rodea sigur, căci trece de mine, trece de ușă, și îmi aruncă peste umăr: Ar trebui să vă întrebați dacă chiar a învățat la școală, dacă tot s-a dus! Într-un comentariu ulterior, Andrei m-a criticat, că puteam să tac, dar n-am rezistat: Eu nu mă întreb, dar daca tot sunteți curioasă, puteți să o întrebați dumneavoastră, are cabinetul în clădirea de vizavi…
Am tresărit de plăcere când am auzit că e posibil să se renunțe la mască în spațiu deschis când atingem 10 milioane de vaccinați. Mi-a pierit zâmbetul când am verificat câți sunt… doar 4,5 milioane.
Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societăţii rămâne mereu aceeaşi. Toate credinţele, obiceiurile, gusturile, emoţiile, toate atitudinile mentale care definesc vremurile noastre au drept scop real să susţină dogma Partidului şi să împiedice pe oricine de a înţelege adevărata natură a societăţii contemporane. Revolta fizică sau orice mişcare preliminară revoltei nu este posibilă în prezent. Din partea proletarilor nu ameninţă nici o primejdie. Lăsaţi în voia lor, de la o generaţie la alta şi de la un secol la altul, ei vor continua să muncească, să se înmulţească și să moară, nu numai fără nici o pornire spre revoltă, dar și fără puterea de a înţelege măcar că lumea ar putea arăta altminteri, într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoşi, anume dacă progresul tehnologic ar face necesari educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurenţa militară și comercială a dispărut, nivelul de educaţie al maselor este, de fapt, în scădere. Care este sau care nu este atitudinea maselor nu mai contează astăzi. Maselor li se poate acorda libertatea gândirii, pentru că ele nu gândesc.
