Bibliolove – cum să iubești cărțile de mic

Bibliofil este un termen pe care o să recunosc că nu l-am mai folosit niciodată, dar după ce am aprofundat un pic pot spune că mă încadrez în gașca bibliofililor. Bănuiesc că te întrebi acum care-i treaba cu biblio-chestia? O să încerc să-ți ofer un răspuns.

Bibliolove

Editura All, una dintre editurile mele favorite (deoarece traduc Pisicile războinice și nu tipăresc cărți din care cad pagini), a început să publice o serie dedicată copiilor mai… mici (dar n-ar strica să facă ceva și pentru cei mari, poate încep și ei să citească). Colecția Bibliolove își dorește să arate de timpuriu că cititul nu este chiar așa de rău cum și-ar putea imagina. Nu e toxic, ba chiar ar putea să le și placă. Citind două dintre cărțile care fac parte din Bibliolove s-au trezit câteva amintiri de demult, de pe când încă citeam cărți ilustrate…

Micul mecanic al cărților, de Ezgi Berk (cu ilustrații de Ece Zeber)

Povestea prezintă un băiețel pe nume Matei care merge la bibliotecă „adeseori după școală“ (ceea ce pare o fantezie după mine, ținând cont cât de „aglomerate“ sunt bibliotecile zilele acestea!!!) . Ce face-cum se face, chestia e că reușește să verse un pahar cu apă peste cartea împrumutată.

Punem pauză puțin. În momentul în care Matei a vărsat paharul, mi-am amintit cum am vărsat eu eprubeta cu diverse lichide folosite în experimentul despre densitate peste bancă, prin clasa a VI-a, și peste manualul de fizică aflat acolo, bineînțeles. Acesta consta într-un amestec alcătuit din ulei, apă, șampon, detergent, miere etc-etc. Vă puteți imagina ce frumos arăta afară din eprubretă, întins pe toată banca, parcă stând la soare, și picături scurgându-se și pe podea. Superb!

În poveste, Matei este ajutat de Ela (bibliotecara) să aducă cartea la o stare normală, ca să nu mai arate umflată ca un păun 🙂 . Au procedat aproape ca mine cu manualul de fizică, au pus șervețele între pagini, au uscat-o cu ventilatorul (în cazul meu – echivalent cu a întinde victima verde a licorii pe calorifer), au presat-o cu ajutorul unei menghine între două bucăți de lemn (așa ceva n-am avut, dar am pus manualul între cărți grele), apoi a doua zi au băgat-o la congelator. Nu aveam nici cea mai mică idee că statul câteva ore la „răcoare“ poate ajuta cărțile accidentate să-și revină și să-și continue viața în bibliotecă, dar sper nici să nu am vreodată nevoie de această idee. Probabil operațiunea ar fi ajutat și victima mea… (bine, tot ar fi rămas pe jumătate verde din cauza detergentului lichid). Oricum, vă recomand să citiți cartea, explică detaliat ce aveți de făcut.

Elefănțelul care iubea cărțile, de V. Huseyin Kaya (cu ilustrații de Huseyin Sonmezay)

Acest Elefănțel este un copil care știe ce vrea de la viață: să devină și el bibliofil. Așa că citește, și citește… și tot citește. Și nu se mai satură… al naibii! Mă gândesc la sărmanii părinți care erau obligați să-i cumpere cărți (adică nu-i poți spune NU unui copil care vrea să citească).

Bine, poți, dacă sunteți la fel de malefici ca mama. Nu o să uit cât de încântat era fratele meu de seria Jurnalul unui puști și cât de dezamăgit a fost în ziua în care mama a realizat că nu merită banii (deși Andrei avea altă părere), sistându-i finanțarea. Așa mi-am amintit de primele cărți ale mele, cărțile de la care a pornit „mica“ mea bibliotecă.

În primul rând, a fost o serie cu zâne (au legătură cu Tinkerbell, care avea legătură cu Peter Pan, prietenul meu imaginar, deci o mare pasiune la 4 ani). Dar să nu uit de prima carte citită la lumina lanternei. Ținând cont că viteza mea de lectură nu depășea o pagină în 10 minute, căci de-abia învățasem să citesc, mi-a luat ceva să termin povestea lui Lafcadio. Aceasta a fost și prima carte citită noaptea, care mi-a arătat unde poate conduce fantezia. Să fim serioși, un pat din bezele? Adică cine s-ar fi gândit? M-am gândit eu mult după, dacă aș putea să-mi fac propriul pat din bezele.

Mai târziu, au urmat multe alte cărți, dar cele care m-au transformat în bibliofil au fost câteva aparținând lui Roald Dahl (Vrăjitoarele, Charlie și fabrica de Ciocolată, Marele Uriaș Prietenos), apoi Trolii… Aș putea continua și cu seria lui Stephen Hawking, George și secretele universului, și multe altele. Plus că, alături de verișoarele mele (cea mai mare dintre ele fiind acum clasa a III-a) am descoperit și plăcerea de a le citi altora.

ȘOC, ȘOC, ȘOC!

Suntem ultimii în clasament. La consumul de carte, suntem poziționați pe ultimul loc în UE. Normal, nu puteam să fim ultimii la… nu știu, cea mai poluată capitală?! Nu este o noutate, număr pe degete prietenii pasionați de lectură, dar ce mă uimește de fapt este că acum nu doar că nu se citesc cărțile, dar mai nou este și motiv de laudă. În gimnaziu am avut parte de colegi care se băteau cu pumnul în piept că nu au mai citit o carte de nu-știu-când. Dacă nu aș fi ajuns în clasa în care sunt acum, probabil aș fi făcut implozie, deoarece nu prea aveam cu cine să discut lecturile săptămânale. Te simți mult mai bine când afli că nu ești singurul din specia ta, că mai există și alți copii care citesc.

Rostul seriei bibliolove este să sporească numărul celor din specia aceasta pe cale de dispariție! Partea bună este următoarea: simt că ar putea reuși, cu ilustrațiile amuzante și textele ce le însoțesc, trebuie doar să-i învățăm… de mici.

P.S: Câteva cărți pentru începători din colecțiile editurii:

Cele două volume din colecția Bibliolove le poți găsi la: All, eMag, Cărturești, Cartepedia, Libris, Elefant, Librărie.net

Aflarea numărului necunoscut în clasele primare – bune practici pentru părinți (și nu numai)

Manualul pe care l-am folosit anul acesta la clasa întâi a plasat acest conținut dificil spre finalul anului școlar, nu la început, cum am văzut prin altele. Avantajele sunt destule, căci am avut timp suficient să abordăm proba adunării și scăderii, să rezolvăm probleme simple, care se reduc, în cele din urmă, la aflarea numărului necunoscut.

Însă distracția abia acum începe, mai ales când ai parte la clasă și de copii care regretă încă faptul că nu s-au născut învățați și, cum dau de greu, lasă lacrimi de crocodil să inunde foile, poate-poate dispar și cerințele. Și dacă la școală mai e cum mai e, acasă… e jale.

În primul și în primul rând, frustrarea copiilor e repede rezolvată de părinți. Ce-o fi găsit-o și pe-aia să facă ecuații la clasa întâi?? Încă n-am auzit-o și live, doar am citit-o pe grupuri de părinți înfuriați la culme că, uite, se îneacă cei mici în ecuații și nu pricep nimic nici când le explică ei, „de ce s-o face așa ceva la școală“?

De ce?

Pentru că… numărul necunoscut e parte din viața noastră.
Ce rest trebuie să primești la magazin dacă cumperi cu o bancnotă de 50 lei o carte de 35?
Dacă în pușculiță ai 17 lei, de câți lei mai ai nevoie pentru a cumpăra aceeași carte?

Primul sfat când vrei să ajuți copilul e să deschizi manualul, ca să nu dai explicații de gimnaziu unui copil din clasele primare. Nu neapărat manualul tipărit, ci cel digital. Cel puțin în al meu există un mod simpăticuț, ca să nu zic altfel, de a explica metoda balanței pentru aflarea numărului necunoscut. Privind derularea imaginilor, îmi dădeam seama de ce e atât de complicat totuși pentru copii să înțeleagă: poate și pentru că, de niște ani buni (un deceniu cu siguranță), nu o mai vezi la piață pe tanti Mița punând greutăți pe talerele cântarului în timp ce tu privești interesat cele două ciocuri de păsări echilibrate, să nu „te fure la cântar“. Acum… cântarul e electronic.

Chiar și jocurile de copii au astfel de instrumente, nu mai vezi o balanță de doamne-ajută, să se joace așa, cam de pe la 4 ani, să înțeleagă principiul echilibrului și dezechilibrului, cum „pui“ și cum „iei“ ca să le „egalezi“. Ei, dar lasă, au console, tablete și telefoane, la ce le folosește să se joace atâta? Fac mizerie cu nisip!

Am făcut primul pas

Sau l-am ignorat. Trecem mai departe… la introducerea în materialele auxiliare a literelor cu rol de necunoscută, care clar dau apă la moară celor care susțin că facem ecuații. Dacă scrii cu litere, așa este. Dar e mai ușor, nu? De ce să desenezi o căsuță goală? Sau să pui un semn al întrebării? Ori o floricică, un smiley…

Orice exercițiu de forma 🙂 + 5 = 12 capătă imediat sens dacă îl „citești“: la ce număr adunăm 5 și obținem 12?

Alte exemple:

? + 8 = 15 … Cu cât îl adunăm pe 8 să obținem 15? Cu 15 – 8.

19 – ? = 9 … Cât scădem din 19 pentru a rămâne cu 9?

? – 13 = 7 … Din ce număr scădem 13 pentru a obține 7?

Se pare că așa merge mult mai bine, dar… greu la deal cu boii mici, la matematică e dăunător sănătății să vorbești. Când ieși la tablă, taci ca peștele, nu cumva să deschizi gura. Verbalizarea procesului grăbește înțelegerea și pentru asta ne înarmăm cu un clește ca să scoatem cuvintele și ne luptăm în același timp cu încăpățânarea copiilor, care au impresia că, dacă nu fac în gând, nu sunt suficient de isteți. Aaa, și ferească Sfântul să le ceri să scrie și cum au aflat rezultatul, nu doar să completeze pătrățica liberă. „Dar de ce? Că am găsit răspunsul!“
Ei bine, uite de-asta! Pentru că nu răspunsul mă interesează neapărat, ci drumul până acolo.

Greșeli…

În ultimul timp, lucrând constant și cu copii mai măricei (a treia și a patra), mă apucă toate cele când îi aud că „trecem numărul dincolo cu semn schimbat“. Care semn?! Mulțimea numerelor naturale nu are semne… are operații de adunare și scădere, ca să nu mai zic că semnul schimbat al înmulțirii nu este cel de împărțire. În mulțimea numerelor naturale, nu avem ce să schimbăm și nici ce să trecem dintr-o parte într-alta a egalului.

Și totuși, o facem, dar cu explicații ce în primă fază par o scărpinătură oltenească. Folosești proba adunării și scăderii, proprietăți ale egalităților și, în cele din urmă, târziu, metoda mersului invers, pe care mulți le-au uitat după ce au învățat să rezolve algebric dileme ce le dădeau existența peste cap.

În încheiere, adaug ceea ce tatăl meu mi-a spus mereu: reușita e 1% inspirație și 99% transpirație. La matematică nu poți înțelege dacă nu stai cu creionul în mână. Un algoritm se învață când e repetat de un număr suficient de ori (pentru un copil oarecare, undeva în jur de 20). Aud atât de mult că nu mai „tocim“, formăm competențe. Ca să fii competent, întâi înveți (mult, dar și bine, să ai cunoștințele necesare), exersezi, capeți deprindere, ajungi la un algoritm de rezolvare și ai o abilitate. Toate împreună definesc o competență, pe care o vei forma în timp, cu multă muncă și sudoare, plus dorință de a reuși.

Fulgii de nea cad repede pe acest drum, nu rezistă. Vor, dar nu prea au strategia necesară.

Mia și Bruno – o provocare despre cunoaștere

Educația pentru sănătate se învârte în jurul cozii de multă vreme, cel puțin în România. Toată lumea e de acord că trebuie să existe, că „cineva“ trebuie să o facă, dar când vine momentul în viața unui copil, parcă nu e nici timpul, și nici nu se găsește persoana potrivită să o facă.

Școala nu a venit nici ea cu o soluție viabilă. Ici-colo scot capul câteva opționale timide, care discută vag și în linii mari despre schimbările pe care copiii le percep analizându-și corpul, dar în majoritatea cazurilor nimeni nu discută despre acestea. Părinții, mai ales cei care se mândresc că au doar școala vieții și s-au descurcat cu ea de minune, sunt incapabili să îi pregătească pe cei mici pentru o viață sănătoasă.

Dar măcar pentru cei suficienți de înțelepți să își recunoască limitele,

există soluții nenumărate, precum sunt și cărțile traduse la Editura Paralela 45: Mia crește și Bruno crește.

Prima reacție a fost de a sancționa prezentarea separată, pentru fete și pentru băieți, parcă vedeam lecțiile susținute la școală despre utilizarea tampoanelor când doar accesul fetelor era permis. Apoi mi-am dat seama că cele două volume nu pot merge decât împreună, indiferent de ordinea în care le citești, pentru că Mia și Bruno sunt frați și, inevitabil, observă diferențele dintre ei.

Cred că e și prima dată când remarc cărți pentru copii scrise de un medic, ceea ce validează conținutul științific prezentat în lucrare. Totuși, Monica Peitx, pediatru, are și suficient umor în relatare pentru a face lectura pe placul copiilor. În plus, a beneficiat de un ilustrator care a înțeles mesajul cărții și l-a transpus pe hârtie prietenos, pentru a fi acceptat cu ușurință de adolescenții care tocmai trec prin toate aceste schimbări și care sunt extrem de pretențioși și irascibili când cineva încearcă să treacă de cochilia lor atotcunoscătoare și să îi învețe ceva în plus.

Monica Peitx: Mia crește – Bruno crește. Volumele sunt disponibile pe site-ul Editurii Paralela 45, unde pot fi și răsfoite (Mia și Bruno), sau în alte librării, precum eMag, elefant, Libris, Cărturești, Delfin, Librarie.net, BooksDepository

Am încercat să las prezentarea acestor două volume pe seama adolescenților mei și reacțiile au fost, normal, diametral opuse. Andrei mi-a zis că am întârziat cu câțiva ani cu cărțile, nu are ce să mai învețe din ele și m-a trimis elegant la plimbare, chiar dacă am insistat că am nevoie de opinia lui pentru alți cititori.

Iris, ca orice femeie în devenire, e mai greu de pornit la vorbă, dar apoi cu greu o oprești. Vă las în compania ei:

Mia și Bruno sunt două personaje foarte catchy. Mia este sora mai mare, dar tachinările prezentate în Bruno crește sunt valabile în orice relație frățească sănătoasă, chiar dacă sora mai mică se înalță mai repede decât fratele ei, apoi, ceva timp mai târziu, se trezește cu o arătare de 1,86 m în cameră.

Cei doi frați au mai mult rolul să calmeze toată ceata lui Papuc de adolescenți: este normal să crești brusc de la o anumită vârstă, sau să nu te mai înalți de la alta, și tot pachetul de schimbări care vine cu pubertatea. Mia și Bruno ar trebui citite amândouă prima dată pe la 9/10 ani. Din păcate, pe vremea mea, nu prea existau astfel de cărți. Personal, am avut mai toate informațiile de care am avut nevoie din „folclor“, de pe la colega din stânga, dreapta, uneori de pe internet și de la mama. Nu știu sigur dacă m-ar fi ajutat cu ceva cei doi frați, dar rău nu mi-ar fi prins, cu siguranță.

De ce?

Este întrebarea de care se tem părinții, profesorii și mai toată lumea: să te întrebe un copil de ce….? sau cum…? Pentru majoritatea este o sentință, iar dacă dai și un răspuns incomplet sau care trezește alte întrebări, nu mai scapi. Pentru acei părinți care se tem să răspundă la interminabile întrebări de ce? care au legătură cu pubertatea, Mia și Bruno sunt salvarea lor.

Cărțile nu doar îți servesc totul pe tavă, îți și explică ce, cum și de ce se întâmplă anumite lucruri cu corpul tău, informațiile de care ai nevoie ca să înțelegi că nu broaștele râioase sunt cauzele coșurilor (nu este nicio glumă, este realitatea în care zac azi unii copii 😀 ). Totul este explicat într-o manieră simplă, cu ilustrații pe înțelesul oricui.

Două pagini SF pentru copiii români

Paginile 14-15 din Mia crește îți dezvăluie o lume inexistentă, cel puțin la noi, doar suntem mai speciali decât oamenii din alte părți ale lumii. Se prezintă frumos un aspect foarte important pentru adolescenți: dușurile. Bineînțeles, nu toată lumea pare să conștientizeze că dușul nu este o opțiune, ci o nevoie, pentru a nu mă mai muta în capătul opus al autobuzului. De deodorante nici nu mai vorbim (oricum fără duș efectul lor nu se observă, înrăutățește situația în unele cazuri). Ne întoarcem la aspectul cu adevărat SF: dușurile de la sala de sport. Două întrebări: care dușuri? Și care sală de sport?

Axa de simetrie – joc cu hârtie la geometrie

Există un top al preferințelor în ceea ce privește disciplinele școlare, dar și în cadrul acestora, alte finețuri. La matematică, de departe capitolul de geometrie este pentru mine momentul acela special în care mă simt ca peștele în apă. Joacă, arte și abilități, odată cu fixarea noțiunilor de bază. Oricât ar părea de simplă geometria în clasele primare, fără ea, la gimnaziu este dezastru. Și poate și că aici își are originile oroarea copiilor față de această ramură a științei.

Cel mai greu lucru la geometrie este „să vezi“ ceea ce trebuie, mai întâi în plan, apoi în spațiu. Și urmează construcția. Fără îndoituri precise nu va merge. Origami, chiar cu figuri simple, pune câteva cărămizi solide la baza cunoștințelor geometrice. Apoi, se formează deprinderea de a utiliza instrumentele, de a trage corect o linie prin două puncte, de a nu mișca rigla sau echerul când glisează creionul. La gimnaziu nu stă nimeni să îi cocoloșească și să le țină mânuțele… dar la primar se poate. Este timp și nu există stresul evaluării. Încerci până reușești.

Începutul e mai greu

Clasa a doua începe să le complice viața cu noțiuni noi și printre acestea este și axa de simetrie. Primul an în care am predat axa am făcut încălzirea la arte. Un pic de origami, apoi un fluture prin îndoire și presare, pentru a putea apoi să le cer să îndoaie pe jumătate, iar jumătățile să se suprapună. Nu aveam pe atunci colecția de perforatoare de 7cm, așa că am decupat cu răbdare triunghiuri oarecare, isoscele și echilaterale, pătrate, romburi, dreptunghiuri, cercuri. Pe fiecare le-am îndoit în toate modurile și am trasat axele.

Ulterior, cu o „mică“ investiție personală, am luat perforatoarele mari. Am formele utile – fluturele și norul, dar și floarea, care ține cu succes locul unui hexagon regulat. Nu am pătrate, dar pe acestea le înlocuiesc cu post-it-uri simple, pe care le tai și pe jumătate la nevoie pentru a obține dreptunghiuri. Cercul mare se dovedește foarte util la orice proiect, mai ales la mărțișoare, unde îi ține isonul eticheta ondulată. Toate reduc undeva la 30-45 minute timpul necesar pentru a pregăti materialele necesare unei clase și a lăsa jocul și manevrarea obiectelor să își producă efectul lor de învățare.

După ce le îndoim în toate modurile posibile pentru a avea jumătăți simetrice, le lipim în caiet astfel încât și acasă jocul să poată continua, îndoirea fiind în continuare posibilă.

Axa de simetrie – clasa a treia și a doua

Al doilea context în care folosesc perforatoarele este la capitolul dedicat fracțiilor. Cercul mare devine în orice condiții o pizza imaginară și mă ajută cel mai mult. Pot să le dau repede oricâte și să reprezentăm prin îndoire orice fracție. Chiar le-am arătat și cum să folosească echerul de 60 de grade pentru a îndoi „în trei“, cea mai grea îndoitură pe hârtie, dar esențială iarna, când vrei să faci fulgi de nea cu șase brațe, pentru a respecta adevărul științific privind modelul de cristalizare al apei.

Și totuși…

Nu știu în ce măsură acum, cu toate restricțiile, este posibil ca aceste activități să se întâmple la școală. Dar cum știu că foarte mulți părinți îmi citesc blogul, vă recomand să vă străduiți un pic și să pregătiți astfel de forme pentru a le ușura copiilor înțelegerea. Cu siguranță vi se va întoarce înzecit.

La școală, activitatea poate fi pregătită și cu ajutorul copiilor. Li se poate pune la dispoziție o fișă cu forme de decupat – ușor de confecționat în orice editor de text – cu care vin a doua zi, gata detașate. Este de la sine înțeles că decupajul trebuie să fie de calitate, exact pe contur, pentru a putea discuta de simetrie.

Sper să vă fie utile, mai ales că mulți copii au ajuns deja la aceste frumoase capitole din cartea de matematică!

La magazin – joc de pandemie

A doua primăvară cu restricții. Cea trecută – eram în online, la clasa pregătitoare, când am discutat despre leul românesc și despre finanțe, iar anul acesta, deși suntem la școală, restricțiile ne cam limitează creativitatea. În plus, atunci nici nu prea aveai cum să obligi părinții să se joace de-a magazinul cu copiii de 6 ani, deja prea mult ținuți în casă și plictisiți. M-am uitat în arhive, 40% din efectivul clasei au rezolvat cerința și au trimis o mică „dovadă“ a muncii depuse. Am insistat să se joace cu bani reali, să îi vadă, să îi simtă.

Apropo de bani reali, acum am discutat la școală că trebuie musai spălați dacă ne jucăm cu ei, căci nu știm în ce condiții i-au ținut posesorii lor de dinainte. Doamna, noroc că avem bani de plastic!! Da, cam așa…

După un an… clasa întâi

Prima lecție despre Leu a avut loc tot online. Am profitat, am cerut să aibă fiecare bancnote și monede spălate, să le studieze de aproape, să vedem ce culoare au și ce desene (detalii și explicații aici). Cel mai mult ne-a dat bătăi de cap Aurel Vlaicu, singurul la care desenatorul a scris numele cu alt font decât cel cu are copiii sunt obișnuiți. Nu l-au putut citi. Dar, ca la orice lecție online, dacă nu e și un părinte care să ajute, că „ăla e Traian Vuia“, nu avea haz.

Până la urmă am deslușit scrierea. Am aflat despre fiecare câte ceva. Iorga – istoric, Enescu – „muzicant“, de-asta avea note muzicale (compozitor și interpret li s-a părut că sună complicat), Grigorescu – pictor (a fost simplu, deja s-au prins că au indicii, pensula), Aurel Vlaicu – inventator, Caragiale – tatăl lui Ionel Popescu și al lui Goe, scriitor, dramaturg e complicat la clasa întâi.

După ce ne-am jucat un pic online pe Școala Intuitext, să plătim nota la restaurant, am avut ca temă o sarcină grea: aceea de a cheltui un leu, respectiv 100 de lei. A mai crescut un pic procentul de implicare, la 70% din colectiv, dar poate și pentru că în clasa întâi temele sunt luate ceva mai în serios. Oricum, nu sunt obligatorii, de ce să îți bați capul?!

Imagini – eMag

Am continuat joaca și la școală, cu un magazin mai aproape de sufletul meu, cu cărți, o activitate mai complicată în care am combinat aritmetica cu organizarea datelor în tabele, cu orientarea în spațiu, dar și cu lectura, căci povesteau repede ce cărți au acasă, ce-au citit, ori cereau detalii despre altele pe care nu le cunoșteau. Foarte isteți, s-au prins repede că la 6-8 lei e o carte subțire, așadar ușor de citit…

Lecția s-a încheiat cu un magazin. Cum interzicerea schimbului de obiecte făcea imposibil un magazin cu jucării aduse de-acasă, cu etichete și lei de hârtie, le-am cerut să deseneze pe o foaie jucăria pe care ar pune-o în vânzare, apoi am scris prețurile pe tablă. Dezamăgire maximă că nu pot vinde tablete și console cu sute de lei decât anul viitor, când socotim până la 1000, dar i-am lăsat să combine cum doresc, astfel încât să cheltuiască 100 lei.

În ordine: tabletă, creion, PS4, pușcă, sabie, cort, Barbie cu aragaz, minge, consolă cu jocuri, casă pentru păpuși, tablou cu autograf, mașinuță, țintă, piniata.

La final, când priveam colecția (pe care nu m-a lăsat inima să o strâng), mi-am amintit cum ne jucam demult, toată gașca de la bloc, de-a magazinul, cu bancnote din frunze, cu valoare după mărime, „ștampilate“ cu vreo jucărie cu rol de sigiliu BNR, cumpărând, cu ajutorul unui cântar improvizat dintr-o pârghie, făină, orez (nisip fin sau pietricele) ori te-miri-ce-altceva. Acum te poți juca cu un cântar adevărat, chiar electronic, la supermarket găsești legume de plastic și bani tipăriți, dar… rar mai vezi gașca de la bloc lăsată liberă să-și inventeze singură jocurile și jucăriile. Acolo exersam toată vacanța aritmetica de bază și aplicam ceea ce învățasem despre unitățile de măsură. Dar aceea e copilăria altor timpuri…