Sa confectionam instrumente muzicale, editura Casa

Muieți-s posmagii…

Paradoxul în care trăim e că, vrei-nu vrei, ajungi să discuți despre școală. Adulții au copii. Dacă nu ai lor, ai copiilor lor. Prioritatea adulților sunt copiii. Prioritatea copiilor este școală. Logic, prioritatea adulților este școala. Așadar toată lumea se gândește cum ar putea îmbunătăți sistemul de învățământ. La fel de logic și uimitor e că e mai ușor să vezi paiul din ochii altora decât bârna din ochii tăi.

Îmi fac zi de zi de lucru în sistem… Am luat așadar în plin ultima știre venită de la ministerul de resort, care nu încetează să țină prima pagină a ziarelor. De vină pentru traficul din marile orașe sunt… școlile, care nu își încep programul la ore diferite! Ireal, dar… da, se apropie alegerile locale. Rezolvarea problemelor de transport a ținut capul de afiș în campanie, cum să nu o rezolvăm acum? Sau măcar să ne facem că o rezolvăm! Batem în cuie drobul de sare, nu?

Andrei începe orele la 7.30. Este o decizie internă a colegiului, situat în zonă centrală, care a  ajuns la concluzia aceasta în urmă cu foarte mulți ani, pentru a putea copiii să ajungă la prima oră la școală. Și, la modul cel mai serios demonstrat, se ajunge, dar vorbim de liceu! Iris învață tot în zonă centrală, școală de fițe, în trei schimburi. Pe cine, Doamne, să chemi de la ora asta? Pe cei mici de pregătitoare?? Clasa I? Dorm pe ei la 8… Că, deh, sunt sculați la 6 ca să ajungă cu traficul ăsta la școală! Să-i aduci la 9? Altă nebunie, când mai termină orele schimbul 3?

Adevărata problemă, pe care o bagă sub preș, e că sunt incapabili să rupă pisica în două și să introducă obligativitatea respectării școlii de circumscripție. Aia până la care faci 10 minute pe jos! Și ai rezolvat atunci și problema traficului de dimineață…

…revenind la posmagi

Dar nu aici voiam să ajung, povestea de mai sus doar m-a „deturnat” de la motivul pentru care deschisesem laptopul. Pentru că prioritatea adulților sunt copiii, iar eu cu asta mă ocup, vă închipuiți că discuțiile în familie și între prieteni ajung, inevitabil, la aceștia. Primesc un telefon să îmi dau cu părerea ce ar trebui să se facă la muzică la clasa I – nu scrisul muzical? Nuu, doamne ferește, e muzică și mișcare, joculețe muzicale, cântecele simple. Voință să ai, că sigur găsești o soluție, mai ales dacă ai citit măcar un pic programa disciplinei.

Povestise copilul acasă că nu fac nimic, că doamna nu are casetofon, și că fac matematică. Îmi dau și eu cu părerea, că na, uneori n-ai ce face, o sacrifici pe Cenușăreasa dacă e nevoie. Omul, preocupat de starea de bine a copilului la școală (momentul lor de fericire e reprezentat de arte, muzică și sport), dă telefon să se informeze dacă jucăria chiar s-a stricat și e nevoie, ca părinte responsabil, să mobilizeze comitetul să ia alta.

Nuu, casetofonul nu avea nimic, și nici matematica nu era așa copleșitoare, dar nu avea cd-uri cu cântece să le pună!

Așa că, la fel de conștiincios, s-a uitat omul ce avea prin mașină pentru ținut copiii ocupați la drum lung, a donat clasei câteva cutiuțe muzicale, luate de pe net, să se mai destindă atmosfera la școală…

Eu am rămas cu concluzia. Cum să îi spui tu, cadru didactic, unui părinte, că nu ai cd-uri cu muzică?? Știu că parte din salariile noastre se duc pe diverse accesorii pentru felicitări, hârtie, printuri color și câte și mai câte! Și da, consider că acestea nu ar trebui să ne copleșească pe noi, profesorii, indiferent cine ar trebui să le plătească, primăria sau introduse pe lista de rechizite. Dar să nu fii tu în stare să-ți pregătești materialul didactic necesar la lecție, e prea mult! Să ai un atlas, o enciclopedie, un cântecel pe stick sau cd… acel minim necesar pentru desfășurarea lecției…

E o limită de bun simț în implicarea părinților în viața școlii. Pentru mulți, sacrificiul este mare. Însă un pic de demnitate nu ar strica nici la catedră!