Se întâmplă uneori să asculți oamenii vorbind, și să-ți dai seama că în jurul bulei de siguranță pe care ai creat-o în jurul copilului tău există o altă lume, total paralelă, unde lucrurile nu se mai împart în alb și negru, unde nuanțele de gri sunt variate, tentante și ascund capcane periculoase. Sunt momentele în care ai vrea să-și iei copilul în brațe, să-l faci mic și să-l bagi înapoi în săculețul protector, unde îl țineai în siguranță. Sunt momentele în care zbor lângă el, și mă întreb dacă aripile lui sunt destul de puternice pentru a face față vânturilor gri ce-l vor pune la încercare dincolo de peretele până la care eu am acces în viața lui. Și mă întreb cu disperare dacă trec sau nu acest examen al vieții, dacă l-am învățat cum să respire corect când întinde aripile, cum să înfrunte vânturile, pe care să le ia în piept și să le învingă și pe care să le aștepte cuminte să treacă.

Este cel mai greu examen al vieții, acela în care vezi dacă munca ta de părinte dă sau nu roade. Dacă copilul tău este capabil să-și aleagă și să urmeze un drum în viață, împăcat cu el însuși, mulțumit de ceea ce face, și reușind să identifice singur și să ocolească „gropile” din asfalt, fără să cadă în ele.

Cam aceasta era starea mea de spirit la o discuție între specialiști despre consumul de droguri la copii, în București. Nu eram implicată în discuție, dar asta nu înseamnă că nu auzeam și nu mi se zburlise fiecare firicel de păr. Am copii la vârsta critică din raport, și la liceu central din capitală, așa că mă lua amețeala cu fiecare slide pe care îl schimbam. Discuția pornea de la soluțiile pentru copiii prezentați la urgență cu intoxicații cu substanțe interzise de lege, și aici erau primele două categorii: copii intoxicați accidental și copii intoxicați voluntar. Voi începe cu prima.

Accidental există variante: părinții consumatori – bebeluși născuți dependenți și probleme greu de imaginat pentru un om normal. Sau probleme cu adolescenți, copii altfel ok, care n-au nimic de-a face cu drogurile, dar s-au aflat în compania nepotrivită. De exemplu, ieși în club cu gașca, ești simpatică, X te vede, te place, dar nu-i răspunzi. Pleci să dansezi, lași paharul pe masă… când te întorci, de sete, îl termini… și te trezești dimineață, nu știi unde, nu știi cum, nu știi când ai pierdut firul în club. Sau și mai rău, te trezești la spital (peste poate câteva zile)… fără să-ți amintești nimic din noaptea cu pricina, și de-odată viața la 16 ani parcă nu mai e așa distractivă. Soluția pentru aceste cazuri este să ne învățăm copiii ca la ieșirile în oraș să consume numai băuturi îmbuteliate, pe care să le deschidă ei, sau să fie deschise în fața lor, să le consume și să le arunce dacă nu le pot supraveghea. Anul acesta Andrei a fost în prima lui tabără. Și au fost la discotecă în grup. Ascultând prelegerea, mi-am dat seama că viața curge mai repede decât vreau eu, și unde abia bifasem discuțiile despre s e x, și așteptam măcar o scurtă perioadă de liniște… mi-am dat seama că nu va veni.

De ce? Pentru că ne apropiem îngrozitor de repede de vârsta care intra în cea de-a doua categorie. Cel mai mic consumator voluntar prezentat la UPU avea 9 ani, și își injecta singur heroină de trei ori pe zi, cu o dexteritate pe care unele asistente de la recoltări n-o capătă după ani de experiență. Frecvența cu care încep să apară cazurile de 12 ani – clasa a VIa- devine din ce în ce mai alarmantă… iar pe grupa de vârstă 15-18 ani, consumul crește vertiginos. 

Îngrijorător este faptul că acești copii nu vin din familii defavorizate. Sunt copii din mari licee bucureștene, copii care își permit financiar drogurile, ajung rapid la dependență și adulții din jurul lor sunt prea preocupați de alte aspecte ale vieții în loc să-și petreacă timpul cu ei, să-i asculte și să-i sprijine.

Disperarea că „nu se face nimic” se citea în toate glasurile implicate în dezbatere. Părinții nu discută, sau nu știu ce să discute cu copiii. Se complac în a-și considera odrasla perfectă, imună la tentații, și îl iau în brațe pe „nu mi se întâmplă tocmai mie”. Media știe să facă circ, nu educație, și era dată ca exemplu captura impresionantă de heroină din vara aceasta. Câte secunde însemnau, pe lângă bla-bla-ul ce umplea imaginile în reluare cu rezervoarele tirurilor transportoare, să înșiri efectele devastatoare ale consumului de heroină? De ce nu există spațiu gratuit, așa cum există pentru alte campanii, în care să fie puse pe ecran măcar câte cinci din urmări ale consumului de droguri? Nici la școală cadrele didactice nu se implică. Erau propuneri pentru includerea acestor teme de educație în orele de religie și dirigenție. Referitor la ultima, se face, dar la liceu, și destul de timid, fiecare cum poate. Eu una aș vrea materiale video reale, cum se chinuie cu orele medicii să țină în viață un adolescent cu supradoză. Cum fiecare secundă contează și cum trebuie să te resemnezi că nu ești Dumnezeu și nu poți face minuni. Aș vrea să vadă secții de dezintoxicare, cum ajungi să fii redus la treapta de animal, depersonalizat, absent, și să vadă asta dincolo de praful alb sau țigară.

Cu un lucru aveau dreptate. Consumăm timp cu orele de religie, și nu le folosim. Din nefericire, biserica ortodoxă are o influență impresionantă în rândul maselor, pe care o folosește numai în interes propriu, nu să facă educație și să schimbe mentalități. Soluția pe care ei o găsesc pentru orice problemă a societății noastre este cea radicală: educație sexuală? Nu: Abstinență. Droguri? Abstinență! Nu continui, că mă enervez, și nu face bine. Nu există educație cu forța. Unui copil când îi vei spune NU, va încerca cu siguranță zona interzisă. Trebuie să-l lași să înțeleagă, să judece, și să ajungă singur la concluzia aceasta.

Întrebarea ce-mi stătea în minte – cum au acces la substanțe și-a căpătat repede răspuns. Dacă magazinele din stradă au fost închise, cele online prosperă, bine-nțeles, mascat. Dar livrarea este mai rapidă decât la pizza, dai telefon și în 15 min ai un evantai de oferte. N-ar fi rău să verificați istoricul navigării de pe computer, telefon sau tabletă, și sper să nu aveți surpriza să constatați un interes deosebit pentru „sare de baie” sau alte accesorii de acest gen.

La final m-am întrebat dacă n-ar fi o idee bună și la noi legea din Asia de Sud-Est, pedeapsa cu moartea pentru traficanți și dealeri, măcar pentru cei din urmă prinși că vând copiilor.  V-aș întreba dacă ați vorbit cu copilul vostru, ce vârstă are, ce a înțeles, cum reacționează la știrile de acest gen. I s-a spus la școală ceva? S-a întâlnit vreodată cu o ofertă de acest gen? Tu știi ce face acum copilul tău?