Părinții și reforma în educație

Pe la jumătatea lunii ce stă să se încheie citeam un articol pe blogul Anei. Mă felicitam oarecum că, în grupul de bloggeri, copiii mei sunt printre cei mai mari și eu am scăpat (ca mamă) prin urechile acului de ultima reformă din învățământ. Am prins ultimul tren, poate nu cel mai bun, dar măcar știm relativ pe ce linii merge. Ceilalți părinți (care n-au ce face și scriu pe net) au luat în piept sistemul, au intrat de curând la clasa pregătitoare (nu zero, vă rog… asta dacă nu credeți că copiii voștri sunt un zero absolut), sau au avansat un pic în clasele primare, iar anul acesta aprofundează mirobolantele manuale unice scoase de o editură excepțională.

Așadar, am zâmbit oleacă atunci când am văzut cu ce se confruntă Ana și cât de bune sunt intențiile de a reforma. A găsit chiar și soluții, ba chiar s-a enervat atât de tare încât s-a înhămat să ducă în spate o comunitate de părinți care să propună și să schimbe sistemul.

Poate că au crescut copiii mei, însă problemele cu care se confruntă școala nu îmi sunt străine deloc. Văd la liceu superficialitate și lipsă de motivare, metode vai de ele. Științe ale naturii sunt predate doar pe hârtie, fizică și chimie fără experimente… Văd la gimnaziu teme până la epuizare. Ieri îmi spunea că o luase amețeala la un test și simțea că leșină (și da, leșină pe bune), dar că a băut un pic de apă, s-a întins pe spate, a respirat adânc și a trecut momentul. Îți dai seama, dacă leșinam iar? Ce ieșea din ora aia, că se panicau toți! 

Temele… never ending story

La primar… teme cu duiumul. Și la pregătitoare, unde nu se dau teme, copiii sunt cocoșați cu sarcini de nu le mai fac față. Dacă micul nefericit e înscris într-un program de after-school, cu copii mai mari, care chiar au teme, are-n-are ce face, măcar vreo două ore trebuie să stea pe scaun să facă „fișe”. Părinții aleargă disperați după școli „renumite”, acceptă să intre în clase cu peste 25 de elevi (numărul maxim prevăzut de lege la clasele primare) și apoi se miră de ce nu are „doamna” timp să vorbească cu fiecare. Îi șochează cantitatea de teme… păi… când timpul nu îți permite să îi scoți pe toți la tablă, dai teme. Obligi părintele să preia din sarcinile care te depășesc, ca profesor (și nu e vina ta că ai 35 în clasă, dar e problema pe care ar trebui să o rezolvi), să compensezi prin munca acasă, la after sau suplimentar, ceea ce nu se poate face…

Să ne înțelegem, nu discutăm aici despre copiii care, din diferite motive, nu fac față sarcinilor de învățare. Golurile acumulate în timp cresc, e din ce în ce mai greu. E nevoie ca copilul să aibă o dorință fantastică de a reuși, să tragă de el până este satisfăcut de rezultat. Am în clasă copii din toate categoriile: vor, pot și reușesc, cu o cantitate minimă de efort; vor, pot, dar nu depun suficient efort; vor, nu prea pot, dar compensează prin munca depusă. Și, normal, care nu vor, nici nu prea pot și nici nu găsesc un sens în a depune măcar un strop de efort.

Am văzut însă ce înseamnă penultima categorie, un elev care se încadrează instant la defavorizați social, dar care a înțeles că șansele în viață nu există fără învățare. A profitat de fiecare ocazie pe care i-am dat-o: lecții suplimentare în vacanță, teme trimise pe telefon, corectate și returnate, teme reluate atunci când n-au fost înțelese, totul fără să crâcnească. Și nu, părinții nu se amestecă deloc (i-au dat lacrimile când i-am povestit ce copil minunat are). Duce pe doi umeri micuți toată responsabilitatea. În toamnă, după un an de muncă în acest stil, când i-am scris „B” pe testul inițial la matematică am avut aproape aceeași satisfacție ca atunci când mi-am anunțat un alt elev că s-a calificat la națională.

Viața unei familii cu școlar(i) se învârte în jurul temelor. Convingerea mea este că ar trebui să ne delimităm de acestea, indiferent cum sunt ele. Temele sunt exerciții pentru copii prin care aprofundează ceea ce s-a lucrat la clasă. Dacă nu reușește să facă singur tema, ar trebui să te întrebi ce a făcut el în clasă când lecția a fost explicată. Dacă tu chiar vrei să îți ajuți copilul, reia cu el, separat, exercițiile din clasă și lecția din manual. Faceți din nou exemplele de acolo, poți compara ce scrie el cu rezolvarea propusă de manual. Vezi dacă a înțeles sau doar a copiat ce se scria la tablă, fără să gândească. Apoi lasă-l să facă singur tema!

Misiune imposibilă: părinte în secolul XXI

Dacă chiar vrem să schimbăm ceva în sistemul acesta, ar trebui să ne înțelegem fiecare rolul și responsabilitățile. Temele nu se evaluează, nu se pun calificative pe teme, pentru simplul motiv că nu știi cine le face. La fel cum nu poți pune calificativ pentru o temă nefăcută… pentru că tu evaluezi ceea ce știe/face copilul, nu ceea ce nu face. Mă străduiesc să îi fac pe ai mei (nu doar de acasă) să înțeleagă că tema nu este o pedeapsă, este o șansă pe care trebuie să o exploateze ca să poată progresa. Temele „opționale” pe care le dau țin de modul în care fiecare înțelege că nu vine la școală pentru ca părinții să se  laude cu carnetele în fața rudelor, ci pentru el, pentru a mai pune o cărămidă la temelia omului care va fi. Merge foarte greu această conștientizare…

Și, în aceste condiții, am avut parte recent de un incident extrem de neplăcut. Știu că părinții se implică în rezolvarea temelor. E greu să îi convingi să nu și doar să se asigure că sunt făcute. Însă de aici până la a scrie tema copilului e cale lungă. N-o să pricep – și poate îmi explicați – ce e în capul celor care stau și fac liniuțe, scriu la matematică, desenează la arte sau fac proiecte la alte discipline. Cu ce îl ajuți pe copil? Fă odată cu el, arată-i cum, dar nu-l lăsa să se ducă la școală cu munca ta!

Corectarea caietelor e pentru mine un efort necesar. Mă străduiesc să nu las teme – la română mai ales – care să nu treacă prin mâna mea. Cere timp, ca să nu mai zic și efort fizic, atunci când nu pot rămâne la școală și car caietele acasă. Am cerut într-o dimineață caietele de română, cât copiii aveau altă sarcină de lucru. Încep să corectez, aveam o temă și din urmă. Constat întâi că nu mai face același tip de greșeli… erau altele. Apoi realizez că nici scrisul nu mai e așa ascuțit cum știam. Am crezut că am trecut la alt copil, deși în minte aveam o anumită imagine, căci încerc cumva să asociez elevul cu tipul de greșeli, să știu la ce să fiu atentă în viitor. Mă uit pe copertă, să verific numele. Nu, nu greșisem, mă gândeam la cine trebuie… răsfoiesc înapoi, alt scris. Cine a făcut tema? – Eu!; Ok, întreb din nou: cine a scris tema? – Eu!  Îl chem și îi așez cumva paginile una lângă alta, să-mi explice de ce brusc, după o pagină, scrisul este mai rotund… Păi știți… trebuie să vă explic ceva… Eu i-am dictat mamei ce să scrie.

Știți în desene animate când personajul se enervează și îl colorează cu roșu de jos în sus? N-am explodat, am tăiat frumușel tot și i-am dat caietul, eu nu-mi pierd timpul să învăț părinții să scrie, ci copiii. I-am cerut să îi comunice mamei că o aștept a doua zi la școală la prima oră. Dacă îi place să facă teme, înseamnă că vrea din nou la școală. Nu a venit, a transmis că avea treabă, nici nu am primit vreun mesaj.

M-am gândit apoi la Ana și lupta pe care a început-o. Ce să schimbi, dacă nici actorii participanți la piesa numită „educație” nu își cunosc rolurile? Mulți profesori n-au idee de ce sunt la catedră și ce au de făcut acolo. Părinții vor luna de pe cer, aleargă cu sacul la pomul lăudat și sunt veșnic nemulțumiți, dar eșuează lamentabil în a crește copii autonomi, responsabili și conștienți de prioritățile lor în viață, cu un sistem de valori funcțional. Copiii au impresia că totul li se cuvine și că poți primi orice bătând din picior și nu muncind. Și ne mirăm că suntem unde suntem?

În final n-am fost supărată pe copil. El a speculat momentul ca să-i fie lui bine. Dar tu, ca părinte, când i-ai scris tema, l-ai învățat să mă mintă. Nu doar că mi-a dat caietul, dar m-a privit în ochi și mi-a spus de două ori că el e autorul. Când va mai crește, te va privi pe tine și te va minți fără a avea mustrări de conștiință. Semeni vânt, culegi furtună. Da, mi-ai irosit niște minute pe care le puteam folosi pentru alt copil, m-ai făcut să mă simt prost, dar pentru mine astea au trecut. Peste jumătate de an eu îmi voi încheia misiunea legată de copil. Însă îți doresc succes în cei 8 ani de școală care vor mai urma!

Ana, dacă vrei să schimbi ceva, înainte de a începe cu școala, începe cu părinții. Învață-i să lupte pentru copilul lor, pentru respectarea legii în ceea ce privește numărul de copii la clasă. Da, o să ia foc primăriile, că nu vor avea soluții să respecte legea (dar e problema lor, nu a părinților!), dar incendiile se vor stinge și copiilor le va fi bine. Nu acceptați teme în exces, atrageți atenția că la pregătitoare nu există, că nu se face dictare, că nu se scriu literele, ci se recunosc și se desenează, nu căutați performanță, ci rezultate și o stare de bine pentru copil.

Închei cu un alt exemplu… din familie. După un an de pregătitoare, la început de clasa I, copilul nu știe să citească. La ședință, doamna atrage atenția că e sarcina părintelui să „țină pasul” cu ceilalți. Părinți care nu au nicio pregătire pedagogică, care lucrează în domenii total paralele cu educația, se văd puși la zid și decid să „facă ceva”. Iau auxiliarul de lectură, că doar era proaspăt cumpărat și pun copilul să citească… text cu cratime și dificil, dar dacă auxiliarul era de clasa I, trebuia folosit, nu? Copilul în lacrimi, „se-nțelege”, cratimă și grup de litere… ce să faci, dacă doamna la școală n-are timp la 30+ în clasă să îl învețe să citească? Oare… ce se mai învață în clasa I dacă pe a și m mic de mână le-au făcut la pregătitoare pe liniatură tip 1, iar cititul îl învață acasă cu părinți bine intenționați, dar fără experiență??

Succes, Ana!

 

Reformăm învățământului, dar cu ce profesori…?

Mocirla jalnică în care se zbate învățământul românesc are vinovații ei, începând cu minunații care ne conduc, și care trag mâța de coadă într-un mod înfiorător. Însă o reformă adevărată nu se va produce până când omul de la catedră nu va înțelege care e cu adevărat rolul lui acolo, că nu este un „job” funcționăresc unde vii, pui placa și la oră fixă spargi ușa. Iar ca să avem oameni de calitate la catedră, trebuie să-i formăm…

Am ales să fac a doua specializare ca învățător. Îmi era simplu, conform sistemului, să mă duc la catedră, ca profesor de istorie, să accesez un curs de doi ani la ID pentru reconversie profesională, și să am apoi la mână ceea ce „sistemul” îmi cere: o hârtie, că pe ei patalamaua îi doare, nu competența. Puteam, de asemenea, să aleg specializarea de 3 ani, la ID. În fond oricum plătesc studiile, și diploma e aceeași. Însă am ales drumul cel greu, studii la zi, cu frecvență, la Universitate, nu la particular, convinsă fiind că, dacă vrei cu adevărat un lucru de calitate, nu îl faci superficial. Dar dezamăgirile s-au ținut lanț. Dacă sunteți nemulțumiți de metodele tinerei învățătoare care vă păstorește copilul, proaspăt absolvente de studii superioare, nu fiți foarte supărați pe ea. Și dacă s-a străduit, mititica, n-a prea avut cum să se lupte singură…

Am citit, tardiv, recunosc, regulamentele care reglementează activitatea universitară. Doamne, ce frumos scrie că ar trebui să se întâmple lucrurile! Și totuși, nu se întâmplă, pentru că unii sunt perfect inconștienți de rolul lor acolo. Vin doar să semneze condica… sau nici pe aia în multe cazuri, că la ce bun să te stresezi.

Însă fraza care mi-a plăcut al naibii de tare, și care este și punctul de referință al reformei în învățământul preuniversitar, și mai ales primar și preșcolar, este „centrare pe student” (elev, în celelalte cazuri):

„Art. 133. Universitatea promovează conceptul de educație centrată pe student, cu următoarele trăsături :
b) relevanța cunoștințelor și ritmul asimilării ideilor fundamentale de către studenți au prioritate față de caracterul exhaustiv sau complet al predării unei teme ; (Carta Universitară, aprobată de Senatul Universității din București în ședința din 27 iulie 2011)

Număr pe degete (la o mână) profesorii care au răspuns la o astfel de cerință, care au ales să sacrifice un timp, pe care poate îl planificaseră altfel, făcând „altceva”. Însă am ajuns în ultimul an cu un exemplu de inflexibilitate cruntă, exact tipul de „profesor” cu care reforma nu poate merge înainte. Pentru că la el la curs, el e șeful, el face legea, iar eu pot să vin cu ce Regulament vreau, nu-l interesează. Nu mi-a fost niciodată lene să învăț, în momentul în care consideram folositor, și mă interesa. Consider însă că sunt la vârsta la care pot discerne ce am nevoie și să triez conținuturile.

Știu că nu sunt o persoană ușor de digerat, incomodă de la primele replici, dacă ne aflăm pe poziții diametral opuse. De la alți profesori din facultate am învățat că o catedră nu este decât o mobilă. Pentru unii însă, profesori slabi, catedra este refugiul mai înalt de unde ai impresia că ești superior celorlalți, mai ales dacă te consideri a-toate-cunoscător. Așa că tot ce poți face e să vii acolo, să te postezi pe scaun, să scoți niște foi, pe care le-ai verificat de câteva ori, și să dictezi cuvânt cu cuvânt. În pauzele de respiro, mai faci un moment de teleshopping, că doar ai publicat de curând o carte, și dacă vreunul o cumpără – menționezi că nu e cerută la examen! – dai și autograf. Concret, reușești, cu chiu cu vai, să dictezi aproape pe litere 1200 de cuvinte în două ore, care devin o oră și un pic, că doar nimeni nu se supără dacă începi mai târziu, sau termini mai devreme. Că doar anunți la fix, dar hai, să acceptăm sfertul academic, accepți până la :15, iar tu, normal, îți iei și tu un sfert, și vii la :30.

Dacă oamenii din fața ta au făcut totuși în anii anteriori niște cursuri de proiectare didactică, este momentul să le arăți tu că sunt proști. Și ei, și profesorii care i-au învățat. Că doar n-o să vină nimeni din departament să te ia pe tine la întrebări de ce ții morțiș să scrie „proiect didactic”, și nu „proiect de activitate/lecție”, ori de ce la disciplina ta obiectivele operaționale nu se operaționalizează, adică Mager și  De Landsheere erau niște oarecare.

Evaluarea e iarăși un moment delicat. Căci obiectivele tale sunt să vezi ce „nu știe” omul din fața ta, nu să evaluezi ce știe… Iar criteriile sunt obiective, baremul se rezumă la două-trei pagini scrise, care cu siguranță acoperă subiectul. Ce dacă e formulat ambiguu, dacă poate înșira trei pagini, preferabil cât mai bine reproduse cele dictate anterior, e perfect.

După trei ani de studii, voi avea dublă specializare, profesor pentru învățământul primar și preșcolar. În mod normal, fiecare disciplină trebuie să acopere, atunci când îi este alocat un singur semestru, ambele. Doar la disciplina aceasta – nu. Se discută doar despre preșcolar, pentru că la „școală” e la fel. Pfff, zău că nu mi-am dat seama că un copil de 10 ani rezolvă o sarcină ca cel de 3! Acum chiar că mi-am pierdut timpul învățând la psihologia vârstelor… Mai dificil este că, la școală, cele mai multe dintre absolvente nu vor preda această disciplină, însă se vor lovi de ea, căci este bine integrată cu altele. Culmea însă, obiectivele acelora sunt diferite, nu „la fel” ca la grădiniță.

Am încercat, pe cât mi-a permis răbdarea și politețea, să solicit, în virtutea articolului citat mai sus, să se țină cont în câteva cursuri de interesul nostru special. Mai avem trei întâlniri, dar nu se anunță nimic. Aștept. Însă când răbdarea mi-a ajuns la limită, și am cerut documentele pe care, ca student, am dreptul să le primesc, un atac de panică, combinat cu o criză de isterie, a izbucnit, căci a îndrăznit „una” să-ți conteste metoda, că „niciodată” nu ți s-a întâmplat asta!

Este un avertisment pentru toți profesorii, nu mai aveți demult acel rol intangibil. Oamenii din fața voastră nu vin de la coada vacii, nu sunt analfabeți, și rolul vostru este să-i îndrumați, să-i ajutați să-și descopere potențialul, nu să-i umiliți și să-i supuneți! Și mai ales, dragi profesori, nu vă îmbătați cu iluzia unei dispute verbale câștigate și nici nu vă umflați apoi în pene pe la alte clase. De multe ori, cel mai deștept cedează.