De câte ori sosește un curier neanunțat, copiii sunt cei care pipăie atent pachetul. La sfârșitul toamnei mi-au adus, oarecum cu dezamăgire, unui mititel. E o carte, sigur e pentru tine! Sosise volumul apărut la Editura Trei, Arta hârjonelii. Am recunoscut repede autorul Rețetelor de jocuri, al doilea îmi era necunoscut. Însă nu aceasta era adevărata surpriză, ci o invitație la evenimentul din 16 martie 2019, organizat de Parenting Academy: Puterea miraculoasă a jocului. În cadrul evenimentului, timpul va fi acordat părintelui, pentru întrebări, dar și multe exerciții prin care părinții să vadă ce înseamnă cu adevărat să te simți în siguranță și conectat.
Am așteptat să termin cartea. O seară liniștită de vacanță, câteva ore în care m-am rupt de altele au fost suficiente pentru a parcurge volumul. Am evoluat încet de la „iar ne învață unii cum să ne jucăm” până la „ce bine că ne mai aduc aminte unii să ne jucăm”. Pe parcursul lecturii parcă îmi auzeam câțiva dintre profesorii din facultate, care ne repetau la infinit să nu uităm că jocul este activitatea de bază a copilului (la grădiniță mai ales, dar și la școală), să facem totul așa cum îi place lui să abordeze lumea, prin joc. Tare greu… uneori îi vezi „mari”, parcă nu mai sunt de „joacă”, e nevoie doar să sune clopoțelul, să vezi zbenguiala nebună din pauze ca să-ți dai seama cât de grav ai greșit.
Arta hârjonelii. Exerciții amuzante de practicat cu copii, Lawrence J. Cohen
Când am răsfoit prima dată cartea și am văzut explicațiile, cu desene, mi-am spus că trebuie să fii de-a dreptul tâmpit și retardat să ai nevoie de așa ceva ca să te joci cu copilul tău. Apoi am revenit. Cei doi sunt americani, probabil că la ei lucrurile stau un pic altfel. Noi suntem încă pe plaiul mioritic unde încă se mai citește Creangă, cu prima lui lecție de hârjoneală, sfat neprețuit de parenting. Cred că vă amintiți ce făcea cu copiii bietul tată sosit obosit acasă. Când am citit prima dată fragmentul respectiv eram mică (dar nu chiar atât de mică!), m-am dus la tata și i-am cerut să-mi facă la fel. Sărmanul… depășisem cu mult vârsta zburatului în grindă! Însă apoi, când i-au sosit nepoții, l-am văzut deseori punându-se la mintea lor, tăvălindu-se, sărind în pat, jucându-se ascunsa. Nu-mi aminteam să le fi făcut cu mine, însă le retrăiam printre hohotele lor de râs ca și cum ar fi fost ale mele.
Ca să rămân la Amintirile lui Creangă, învățam prin comentarii că este prezentată „copilăria copilului universal”. Expresii pretențioase, pe care noi, ca elevi, le rețineam ca atare, să dea bine. Ei bine, să vedeți ce ding-ding auziți în momentul în care recunoașteți, prezentate dincolo de ocean, aceleași jocuri pe care le jucați în urmă cu niște zeci de ani! Sigur părinții noștri n-au făcut psihologie și n-au învățat la școală cum să se joace cu noi. Jocurile au și alte nume, pe care nu cred că m-am gândit vreodată să le folosesc. Întotdeauna le arătam ce voiam și știau exact ce cer, în funcție de poziția de început. „Tornada roșie”, de exemplu, era preferata mea și a fratelui meu. Unchiul meu și doi veri mai mari erau tovarășii de execuție. Mama rămânea publicul ăla isteric care urla din primul moment că o să ne dea cu capul de podea, asta dacă nu ne rupe vreo încheietură sau scoate vreun umăr din țâțâni. Am mai identificat parțial unele, cum ar fi cele de zbor, doar că eu și fratele meu zburam singuri, de pe șifonier în pat. Arcurile rupte au fost o pierdere minoră pentru câștigurile fantastice dobândite la categoria echilibru, coordonare și dezvoltarea aparatului vestibular. Mama nu e nici acum de acord.
Revenind în prezent, am răsfoit cartea și împreună cu Iris. M-am bucurat să văd că nu am ieșit chiar prost la evaluare, exceptând un capitol: mami, nu ne-am dat cu salteaua pe scări! Pfff… ne dăm, copile, dar ai văzut tu să avem un palat cu asemenea pârtie? Nu se pun cele de la parcurile de jocuri, nu se pune sania, nu nene, trebuie să fie saltea pe scări! I-am zis să își ia ea, pentru copiii ei, casă cu asemenea scară și eu, ca bunică, asta o să fac toată ziua. Sper să mă țină inima la vârsta aceea!
Însă esența cărții nu sunt jocurile descrise, ci accentul pus pe nevoia de joc a copilului. Este punctul în care cartea atrage foarte mult atenția asupra a ceea ce se întâmplă în societatea românească urbană. Nu mă hazardez să mă refer la restul țării, însă cel puțin în București lucrurile au luat-o razna rău de tot. Parcă e un păcat fundamental să lași copilul să se joace. Du-l la țâșpe cursuri, să se dezvolte armonios, să își pună în valoare IQ-ul, să aibă rezultate maxime la teste, dar ferească sfântul să-l lași să se joace un minut de capul lui. Cum „să piardă” timpul astfel? Inteligența emoțională, capacitatea de adaptare socială, acestea se dezvoltă prin joc, prin hârjoneală cu ceilalți sau cu adulții, dar să fie acea hârjoneală sinceră, din suflet, nu cu ochii pe ceas sau în telefon.
Am încercat să-mi aduc aminte unde am auzit prima dată cuvântul „hârjoni”. Era discul de vinil de la Electrocord, Fram, ursul polar. Am fost un copil dependent de tehnică, îmi petreceam zilele ascultând poveștile (copiate pe casetă) la infinit pe micuțul casetofon primit cadou de la unchiul meu. Asta până când a apărut fratele meu… și hârjoneala, la propriu, a luat amploare.
Dacă aveți nevoie să vă faceți curaj sau să reactualizați idei de demult, parcurgeți volumul Arta hârjonelii. Este disponibil la editura Trei sau la Libris, Cărturești, librărie.net, elefant, eMag, Diverta, Cartepedia, BookCity.
Fragmentele care mi s-au părut interesante în timpul lecturii le-am adăugat pe instagram, aici.
