Se apropie sărbătorile de iarnă, iar copiii vor fi foarte ocupaţi cu cele mai diverse activităţi: felicitări pentru cei dragi, ornamente pentru brad, un desen pentru Moş Crăciun, de pus în plicul cu scrisoarea (să vadă şi Moşul cât de cuminţi sunt ei, şi că merită măcar unul din multele cadouri cerute).

Dintre toate sertarele, cel în care locuieşte familia lui Lipici este cel mai solicitat. Chiar şi desenul, dacă vrei să-l faci deosebit, să adaugi o stelută, sau ceva sclipitor, trebuie să întrebi care este sertarul cu pricina.

Lipici este foarte mândru din această cauză, iar Naz şi Ani l-au însoţit acasă să-i cunoască familia. Înainte de a intra, au tras puţin cu ochiul la ce se întâmpla înăuntru, iar Lipici începu să vorbească despre fiecare.

– Uite, Naz, în dreapta, moţăind pe cartea roşie, este bunicul Lipici. Cu el lipeau la grădiniţă copiii acum mulţi-mulţi ani. Se simte cam părăsit bietul bunic, noroc că îşi mai amintesc de el părinţii lor. Nu prea înţeleg de ce spuneau ei că bunicul era „delicios”, acum e mai mult morăcănos…
Cel care îi ţine de urât lui Bunicu’ este tata, Prenandez. Din păcate, pe el nu l-au plăcut niciodată copiii, este foarte lipicios, le rămăne pe degeţele, şi se întinde ca o gumă de mestecat când trebuie să lipească ceva. Îl mai folosesc din când în când părinţii, când trebuie să lipească talpa vreunui papucel de casă.

– Şi la fereastră cine este? Întrebă Ani.
– Bunica Aracet. Are o pălăriuţă nouă, cu aplicator, şi este foarte mândră de ea. I-am făcut-o eu cadou. Copiii o folosesc cu mare plăcere, este încă cea mai bună dintre noi la colajele mai dificile! Frunze, ghinde – bunica ştie imediat cum să le lipească!

Iar lângă ea este mama. Este tare la modă, şi copiii sunt topiţi după ea. O cheamă Sclipicioasa. Are o garderobă de invidiat, toată ziua se schimbă, şi cel puţin feţiţele se înghesuie s-o ajute să-şi consume ţinutele. Aş vrea şi eu să mă placă şi pe mine aşa de mult, dar cel puţin pot spune cu mândrie, „aceea este mama mea şi o iubesc nespus!”

– Ia uite, cineva face gălăgie pe covor… exclamă Naz.
– Este frăţiorul meu mai mic, Stick. El seamănă mai mult cu bunicul, dar e ceva mai uşor de folosit. Un baton de lipici solid, ca un ruj, uşor de manevrat pe hârtie. Problema lui e că este prea tare, şi se întinde greu, sau se încălzeşte, şi se întinde prea mult, terminându-şi rezerva.

– Ce familie diferită ai, constată Ani. Tu, Lipici, cu cine semeni?
– Eu… Eu sunt Lipici Lichid, dar prietenii îmi spun doar Lipici. Nu-mi plac ţinutele tradiţionale, tuburile acealea transparente. Am găsit tubuleţul acesta sus în pod, şi mi-a plăcut. De atunci numai pe el îl port. Bunica mi-a cusut şi un „L”, să nu cumva să mă confunde lumea cu un tubuleţ de tempera. N-am eu două capete, cu aplicatoare diferite, ca verişoara mea, dar sunt muuult mai simpatic!
Dar ce tot pălăvrăgim la intrare?! Haideţi să intrăm şi să vă prezint. Simt miros de scorţişoară, cred că iar a stat bunica în bucătarie…

Mamăăă!! Avem musafiri!

Familia lui Lipici