Caruselul lunii martie s-a învârtit nebunește, așa că, dacă am ratat, iată ce au pictat copiii pentru ziua mamei. Intențiile au fost de departe cele mai bune, însă mă depășește încă stilul complet superficial al copiilor din ziua de azi. Parcă nimic nu-i mai motivează, și nu reușesc să găsească acea motivație intrinsecă a lucrului bine făcut. Să te uiți tu, cu satisfacția reușitei, la ceva produs de mâinile tale.

A accepta un produs sub limita la care a-i fi capabil să-l realizezi… pentru mine este încă o enigmă. Cum ne afectează acest „să ne facem că muncim” vom afla probabil peste încă niște zeci de ani, când ne vom întreba inutil cum am ajuns aici. Și, în felul meu, sunt convinsă că avem nevoie de o competiție, nu cu ceilalți, ci cu noi înșine în primul rând.

Tablourile de mai sus sunt expresia perfectă a tuturor variantelor. Tehnica era simplă, ștampilare cu bețișoare de urechi pentru crearea unor floricele. Rama, decorul, l-au realizat singuri, fără niciun criteriu. Au fost copii care au perseverat până la a obține un rezultat mai bun. Dar și alții care s-au declarat prea repede mulțumiți de rezultat… Mai jos este una dintre excepții. Pe carton s-au făcut exercițiile inițiale, până când s-a declarat singur satisfăcut de însușirea tehnicii.

Pe lângă bețișoarele cu bumbac, au mai avut ca accesorii bețe de lemn – cu care au imprimat frunzele, și scobitori, pentru puncte fine.

Concluziile le trage fiecare. Poate n-ar fi rău să începem să-i întrebăm nu dacă putea „mai bine ca Popescu”, ci doar dacă ar putea să realizeze ceva mai bine de atât. Și, dacă poate, atunci să o facă!